Captivitatea mareşalului Ion Antonescu în URSS

 

 

 

După ce a fost arestat din ordinul regelui Mihai la 23 august 1944, Mareșalul Ion Antonescu, împreuna cu o parte a colaboratorilor săi (Mihai Antonescu, col. Mircea Elefterescu, generalii Constantin Piky Vasiliu și Constantin Pantazi), a fost predat unei garzi   aparţinând partidului comunist condusă de Emil Bodnăraş și deținut într- o casă conspirativă a P.C.R. din Bucureşti.

In ziua de 31 august 1944,   maresalul Ion Antonescu, a fost predat  comandamentului trupelor sovietice de ocupație și transportat pe teritoriul U.R.S.S.

 

La 31 august 1944, din ordinul Consiliului Militar al Frontului 2 ucrainean, generalii I.Z. Susaikov şi A.H. Tevcenkov s-au deplasat la Bucureşti pentru a afla „unde se află mareşalul Antonescu şi dacă-l descoperă, să-l ia sub paza noastră”, aşa cum raporta mareşalul R.I. Malinovski în telegrama trimisă lui I.V. Stalin la 2 septembrie 1944.

 

 

 

 

 

 

Deplasându-se la Comandamentul Militar al Capitalei, generalul A.H. Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 ucrainean, a discutat telefonic, prin intermediul generalului Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei, cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, şi cu generalul Victor Dombrovski, primarul general al Capitalei.

„După câteva tergiversări şi intervenţii – informa mareșalul R.I. Malinovski conducerea sovietică de la Moscova – ei au declarat că Antonescu a fost arestat, că locul unde se află nu le este cunoscut, dar există o persoană care îl ştie”.

La al doilea „avertisment categoric” al generalului A.H. Tevcenkov, generalul Iosif Teodorescu a luat legătura cu guvernul, după care la Comandamentul Militar al Capitalei s-a prezentat Emil Bodnăraş, reprezentantul partidului comunist, care a declarat că Ion Antonescu se află „sub paza comuniştilor, într-o casă conspirativă”.

După ce s-au deplasat la locul indicat, însoţit de 40 de militari sovietici, generalul A.H. Tevcenkov i-a comunicat lui Emil Bodnăraş că „din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii”.

Reprezentantul partidului comunist a răspuns că „ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici”.

Emil Bodnăraş a rugat „să fie luată şi paza lor” (cea asigurată de comunişti – n.n.) şi a făcut cunoscut că „guvernul (român – n.n.) nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova”.

Referindu-se la acest lucru, Constantin Sănătescu consemna în Jurnal: „Rușii i-au ridicat pe Antonești și ceilalți prizonieri politici cu toate că am protestat, întrucât este o chestiune internă”.

Astfel, la 31 august 1944 (ora 17.00), mareșalul Ion Antonescu și însoțitorii săi au fost predat către agentii sovietici și duși la postul de comandă al Armatei 53 sovietice, iar de acolo la cel al Frontului 2 ucrainean (1 septembrie 1944)

Impreuna cu Ion Antonescu erau dusi in captivitate colaboratorii sai cei mai apropiaţi: prof. Mihai Antonescu, ministrul de Justiţie, ministrul de Externe si vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Pantazi, ministrul Apararii, Constantin Z. (Piki) Vasiliu, Inspectorul general al Jandarmeriei si subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, Eugen Cristescu, seful Serviciului Special de Informatii (SSI), generalul Constantin Pantazi, ministrul; de Razboi, prof. Gheorghe Alexianu, Guvernatorul Transnistriei, generalul Constantin Toblescu, seful Directiei Sigurantei si Ordinei Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei, soţia mareşalului Maria Antonescu, preşedinta Consiliului de Patronaj, Comisarul Guvernului pentru problemele evreieşti Radu Lecca, colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Politiei orasului Bucuresti.

Cum au ajuns prizonierii la Moscova si cum au fost tratati in timpul anchetelor? Ce-au vrut să ştie anchetatorii ruşi de la ei? Ce au mărturisit Antonescu şi oamenii săi anchetatorilor de bună voie şi ce au fost siliţi sa semneze? Au fost maltratati sau au beneficiat de un regim privilegiat? Şi de ce au fost readuşi la Bucureşti?

Iată întrebări la care nu numai istoricii cauta raspunsuri, ci si multi cititori preocupati de enigmele epocii.

Documentele au stat ferecate in Arhiva Centrala a Serviciului Federal de Securitate al Federatiei Ruse (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti – FSB) vreme de 60 de ani, si apoi, microfilmate, au ajuns la Washington,în Arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite.

După cum informează ingrijitorul ediţiei, istoricul Radu Ioanid, este pentru prima oara cand FSB permite publicarea integrală în străinatate a unui dosar din arhivele sale (vezi: „Lotul Antonescu in ancheta SMERS, Moscova, 1944-, editura POLIROM, 2006).

La 31 august 1944, generalii sovietici Burenin si Tevcenkov, din ordinul lui Stalin, au cerut prim-ministrului Sănătescu permisiunea de a-i vizita pe fostii conducatori romani arestati.

Generalii sovietici au intrat în casa din Vatra Luminoasa, însoţiţi de o gardă numeroasă de soldaţi şi agenţi, şi fără multe vorbe i-au luat cu ei pe arestaţi si i-au transportat la Moscova.
Imediat dupa ce trenul a intrat in capitala Uniunii Sovietice, prizonierii au fost preluaţi de o echipa a serviciului de contraspionaj militar sovietic SMERŞ, dusi la Galitzin, o mica localitate la o ora departare de Moscova si inchişi intr-o vilă.

Anchetatorii si paznicii SMERŞ nu i-au maltratat, hrana era bună, adesea li se serveau icre negre şi şampanie. Iar vodca şi vinul negru erau nelipsite.

Li s-au adus carti ale unor autori clasici francezi, şi un traducator le citea în fiecare zi ziarul partidului, „Pravda”. Translatorul era un ofiter sovietic evreu, care i-a insotit inca din Bucuresti, şi purta numele conspirativ „Vultur”.

Ulterior el a fost inlocuit cu un alt ofiter, pe nume Grigore Carpovici Kalinin.

Prizonierii au fost supuşi unor anchete serioase abia după capitularea Germaniei naziste, la 9 mai 1945. Cateva zile mai inainte, la 5 mai, generalul Abakumov i-a anchetat pe detinutii români, punându-le, dupa cele relatate de generalul Pantazi în memoriile sale, intrebari neimportante.

Prizonierii ştiau ca aceasta viaţa roză nu va ţine la nesfârsit, dar deocamdată se straduiau sa-şi păstreze verticalitatea şi se bucurau de tratamentul ciudat de binevoitor al anchetatorilor.

Cand gândesti cine conducea treburile serviciilor secrete sovietice, fiare ca Abakumov, sau Lavrentie Beria, si cui îi raportau acestia, pare mai mult decât ciudat modul cum au fost tratati prizonierii români la Galitzin.

Perioada de detenție pe care au petrecut o mareșalul și colaboratorii săi pe teritoriul U.R.S.S. poate fi împărţită în două etape :
– Prima (septembrie 1944 – 10 mai 1945) este caracterizată de respectarea de către sovietici a tuturor prevederilor Convenției de la Haga.

Prizonierii au fost cazați într-o vilă de stat în împrejurimile Moscovei, beneficiind de un regim de viață decent, chiar luxos (vezi Ion Pantazi, „Am trecut prin iad”, ediția a II- a).

Cu toate acestea, după cum îi mărturisea mareșalul avocatului său Titus Stoika, apărător în procesul „Marii Trădări Naționale”, asupra celor reținuți au fost exercitate puternice presiuni psihologice pentru intimidarea și obținerea unor declarațîi conforme cu interesele politice externe sovietice, în special în ceea ce privea problema Basarabiei și Bucovinei de Nord și raptul acestora de către sovietici din vara anului 1940. De altfel, în acest context, la 8 noiembrie 1944, Ion Antonescu a avut o încercare nereușită de sinucidere ce a determinat desemnarea de către sovietici a unor ofițeri cu rol de gardă de corp pe lângă toți membrii „lotului Antonescu”.

– La 10 mai 1945, odată cu încheierea războiului, deținuții au fost mutați în închisoarea Liubianka din Moscova, binecunoscutul sediu al securității sovietice N.K.V.D. , unde regimul de detenție s-a schimbat radical.

Fiecare dintre ei a fost închis într o celulă cu alți 100-150 deținuți, fără a mai avea vreo posibilitate de comunicare cu ceilalți.

În aceste condiții de extrema presiune au fost luate și interogatoriile ce va sunt prezentate în cele ce urmează, de către ofițeri sovietici prin translatori ale căror cunoșțințe de limba româna erau, așa cum se poate vedea din documente, cel puțin aproximative.

Grupul roman în frunte cu mareşalul Antonescu a fost anchetat de zbirii SMERŞ, (o prescurtare a sintagmei „Moarte spionilor”), serviciul de contraspionaj militar sovietic, care se desprinsese de NKVD, principalul serviciu de spionaj sovietic, si activa autonom, sub conducerea fiorosului general Victor Abakumov.

SMERŞ se afla sub comanda directa a lui Stalin.

Ce dezvăluie interogatoriile la care au fost supusi romanii din „Lotul Ion Antonescu”?
Un singur om din „Lotul Ion Antonescu” a lasat o marturie scrisa despre captivitatea sovietica: generalul Constantin Pantazi.

In cartea „Cu maresalul pana la moarte”, aparuta dupa incheierea celui de-al II-lea Razboi Mondial”, generalul Pantazi dezvaluie neobisnuita ospitalitate cu care au fost tratati la Moscova prizonierii, menu-urile cu icre negre si vodka din belsug.

Istoricii vor avea ce specula pe tema acestei curioase ospetii. Maresalului nu-i erau pe plac icrele negre si vodka ruseasca.

Nici ospitalitatea greţoasa a SMERŞ-ului. Ii era foarte clar ca-l asteapta condamnarea la moarte.

Procesul-verbal al primului interogatoriu la care a fost supus de locotenent-colonelul Lihacev, loctiitorul sefului Biroului de anchete al Directiunii Generale SMERŞ, ne dezvaluie un militar care nu are de gând sa-şi milogeasca salvarea.
Maresalul a inteles ca soarta sa e pecetluita, el a cerut hartie de scris si i-a spus generalului Pantazi: „Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne de facut decat sa incerc sa va salvez pe dumneavoastra si voi incerca”.

A scris un memoriu si apoi, la 14 iunie 1945, a incercat sa se sinucida spanzurandu-se.

Alertat, seful SMERS, generalul Victor Abakumov, a dat ordin ca arestatii sa fie supravegheati de aproape, 24 de ore din 24. Pe 16 iunie, generalul sovietic Abakumov s-a deplasat la vila-inchisoare si i-a anchetat personal pe prizonieri.

Apoi, Abakumov a ordonat ca Ion Antonescu si ceilalti prizonieri sa fie transportati imediat la teribila inchisoare Lubianca.

Aici, romanii nu vor mai vor fi detinuti impreuna, anchetarea lor va continua, separat, până la jumatatea lunii aprilie 1946, când vor fi transportati, sub escortă, inapoi la Bucureşti.

La intrebarea anchetatorului dacă se socoate vinovat de razboiul care l-a purtat impotriva URSS, mareşalul raspunde: „Da, recunosc.”

In continuare recunoştea că devenind Conducatorul Romaniei, la inceputul lunii septembrie 1940, el a intarit legaturile Romaniei cu Germania si a permis trecerea armatelor mecanizate germane spre Balcani. Recunoştea si faptul ca în timpul razboiului, „am dat Germaniei material strategic si produse agricole”.

Intrebat de ce a făcut acestea, mareşalul a raspuns:

„Daca aş fi refuzat alianţa cu Hitler, armata germană ar fi ocupat România. In prima jumatate a lunii mai 1941, fără preîntâmpinare, am fost chemat de Hitler la cartierul său, care atunci era in oraşul Munchen. Intâlnirea a avut loc într-o vilă, Hitler mi-a comunicat că a hotărât sa atace Uniunea Sovietica.

Atacul se va produce pe neasteptate si se va desfăşura de-a lungul graniţei de la Marea Neagră şi până la Marea Albă…. Dacă voi refuza, România va fi distrusăde Uniunea Sovietică.

Hitler a mai spus ca România trebuie sa participe la razboi, pentru ca URSS a luat României Basarabia şi Bucovina de Nord. Numai în alianţă cu Germania, România poate să primească înapoi Basarabia şi Bucovina.

Hitler a subliniat ca pentru ajutorul pe care il voi da in acest razboi, noi vom primi nu numai Basarabia si Bucovina, ci si alte teritorii sovietice pana la Nipru…”

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/05/o-istorie-a-zilei-de-5-septembrie-video-3/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/05/ziua-de-5-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.art-emis.ro/istorie/4851-aprilie-1946-preluarea-lotului-antonescu.html

http://www.art-emis.ro/istorie/4964-maresalul-antonescu-documente-din-prizonierat.html

Publicitate

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul, o enigmă istorică

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul 
 

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul.

Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor.

Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene.

Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului.

Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa.

În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“.

Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Asadar, armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia.

El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte.

Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului.

Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii.

Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa. 

                   

Dezastrul din 28 iulie 1402.

     

Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer – “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.”

 

 

Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei şi Baiazid, spaima Europei.

Primul dispunea de aproximativ 700.000 de oameni, al doilea – de numai 300.000.

În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu încă de la început şi alte dezavantaje.

Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale.

Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită.

În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii.

Deşi excelentele trupe sârbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua.

Spre seară, văzând că totul e pierdut, acceptă, în sfârşit, să abandoneze lupta.Prea târziu.

În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă.

Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise:

„Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce-aveţi de gând să faceţi!“ Şi se pregăti să moară.

Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”

Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mâinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea de-o parte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei.      

 

 

 

 

TIMUR LENK (1336 – 1405

 

 

În clipa când intra în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

 

Cuşcă de fier sau litieră?
 

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său.

Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), o prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur.

Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402.

Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată.

Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

   S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.    

   În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia.

S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.    

  Dar asemenea păreri sunt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele.

Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizând însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punându-i în seamă o asemenea răzbunare.

Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“.

În ceea ce îl priveşte pe Orudj ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie la aproape o jumătate de secol de cele întâmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sunt nici astăzi cunoscute.

În schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru.

Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

Cronicarul otoman Aşîkpasazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate până la moartea acestuia, scria: “Îl duceau pe Bayezid han într-o litieră (tahtirevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai.

Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“.

Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul bizantin Laonic Chalcocondyl“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hummer (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvântul “kafes“. În limba turco-osmanã „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“, care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes”.

Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într-o cuşcă?

Deci “kafes” nu înseamnă neapărat “cuşcă”. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s-a făcut cinstea de a fi dus într-o litieră.

Un alt argument pe care îl invocă partizanii cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivătăţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia.

Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpânirile.

Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i-a desfăcut mormântul, i-a ars cadavrul şi i-a aruncat cenuşa în cele patru vânturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească fostului lor suveran o captivitate atât de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Bizanţ şi din Europa a putut favoriza răspândirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental.

Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprülü – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într-o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă.

Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc. Examinând însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid.

Dovadă că Timur l-a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci când fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mâinile legate, Timur s-a indignat.      

 Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin istoric, filologic şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într-o cuşcă de fier.

 

Asasinat sau sinucidere?

 

Trecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară.

Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate.

,,Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan.

La acestea, Timur ar fi răspuns:

“Așa este.Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.” 

Sultanul BAIAZID YILDERIM (1354 – 1402)

Aceste cuvinte l-au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma.

Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe.

Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente.

Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Aceasta este doar o versiune (credem cea mai veridică și mai logică) a morții sale.

Prof. dr. Bedi Șehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată.

El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmașii lui Baiazid din dinastia otomană și cronicarii de la curtea lor, au căutat să treacă sub tăcere această moarte ,,eretică”.

Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur și simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfârșit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alții de hipertensiune arterială sau de insuficiență respiratorie.

Este posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mândrul sultan.

Ele nu exclud teza sinuciderii, ci o susțin.S-a lansat și teoria că Timur însuși ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziție nu rezistă în fața izvoarelor. Într-adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atât de prețios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand?

Din izvoare rezultă că, dimpotrivă, Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului și-i trimitea chiar medicul său personal spre a-l îngriji.

Când, pe neașteptate, hanului i de aduse vestea morții lui Baiazid, el fu profund mâhnit.

După câteva zile, rămășițele pământești ale fostului sultan au fost trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care avea să devină unicul stăpân al statului otoman. 

sursa: Mihai Maxim, Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul în Magazin istoric, Anul V, Numărul 8 (53), august, 1971