CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIN NOU…TRANSILVANIA

 Transilvania, Valahia, Moldova, Banatul Timişan, estul Ungariei şi nordul Dobrogei pe o hartă din Atlasul Schreiber, Leipzig, 1730

Foto: Teritoriul  Transilvaniei, pe o hartă a ţărilor române din 1730, extrasă din Atlasul Schreiber, pag. 147, Leipzig.

 

„Națiunea ungară… ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric.

Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața…

Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească” (președintele ungar Arpad Gòncz, în „Istoria Transilvaniei”).

 

 

Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic ca cel ungar, cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună”, cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei în 896, și-a ridicat ”spada” pentru a aduce sub ascultare – și posesie – unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania.

Dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației ţării la care visează!

 

 

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XII)                 […]

         

Harta Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920

Am fost aici înainte de năvălirea ungurilor!

 

Academicianul D. Prodan scria despre români că sunt:

 „cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii…

Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator, numeşte migrator pe altul categoric sedentar.

 Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare”.

 

Ridicolul situaţiei  derivă din aceea că s-au găsit peste noapte promotori, care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei” şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi „istoricul” maghiar I. Wellmann

(„Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (adică a românilor).

De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare…

Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică faptul că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu are nici o şansă să înţeleagă, oricât ar studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord, atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania!

Sigur, este foarte uşor să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI,  dar totuşi nu este suficient, căci vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept, să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun!

Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată (Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania.

Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!

În concluzie, documentele invocate contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică teoria supremaţiei maghiare în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un pretins „drept istoric” al său, care, de fapt, este al nostru, al românilor…

                                                                                         

De ce ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică?

 

Cu adevărat notabil pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi !

Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului Paul Lendvai (sau Lendvai Pál, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974), va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuindu-i pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în anul 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanii conduşi de Otto cel Mare.

Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”!

Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit.

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” spune istoricul  L. Kövari.

Deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania, începând cu veacul al IX- lea, ei  nu au format niciodată o singură ţară.

Avem de-a face cu două state (Ungaria şi Transilvania), organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, după cum ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară, până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent.

Aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940.

Degeaba tot invocă Budapesta  dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (adică al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI (chiar dacă a influenţat-o uneori), fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Adevărul istoric a fost  distorsionat, adică instrumentat propagandistic, pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă), dintre ungurii catolici şi românii ortodocşi răsăriteni, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus.

După „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan.

În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor , scrie academicianul istoric  Ioan Lupaş .

Prin pactul din 1867, Ungaria se prevalase  de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui ”tăvălug” nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și gradual consolidat Statutul Unitar Maghiar.

Felul în care s-a pricinuit Transilvaniei ”mai multă pagubă decât folos” (Odon Molnassy) este greu de cuprins în cuvinte!

Totuși, să încercam să  ne reîmprospătăm memoria cu câteva repere, sumare și comparative, ca să înțelegem cum a fost și cum este astăzi relația dintre maghiari și români:

  • ne-au impus ca limbă oficială, limba maghiară (1879, legea Trefort);

  • ne-au furat prin maghiarizare numele de familie (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeș considera că „botezul” național este mai important decât cel religios!);

  • ne-au obstrucționat și diminuat reprezentarea politică în Dieta și în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta);

  • ne-au interzis organizarea vieții politice (1894);

  • ne-au suprimat 350 de școli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!);

  • ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităților);

  • ne-au judecat și condamnat pe conducătorii politici (1892-1894, memorandiștii);

  • ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, care era considerată de prof.univ.maghiar B. Gustav o lege „cu tradiție feudală”);

  • ne-au schimbat denumirea localităților (legea din 1891);

  • ne-au respins orice cerere națională, sub pretextul că se săvârșea un ”atentat la ordinea de stat”;

  • ne-au maghiarizat grădinițele (1912) și învățământul primar (1907);

  • ne-au îngrădit, prin arestarea și condamnarea la închisoare a ziariștilor şi amenzile uriaşe date ziarelor româneşti, libertatea de exprimare;

  • ne-au interzis să avem reprezentanţi în funcții importante în stat şi în administraţie (Kalnoky);

  • ne-au falsificat statisticile demografice ;

  • ne-au confiscat însemnele naționale;

  •  ne-au interzis simbolurile naţionale etc.

 

În 1913, marele istoric AD Xenopol scria:

 

 „Regimul maghiar a ajuns o groază… Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (…) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare

(…)

Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește – la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus… Judecătoriile de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor – toate își găsesc rostirea în limba maghiară… Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii Români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor.

Patru milioane de Români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute”  

La aceste anomalii au reacționat, străini și români, din cele mai diverse medii.

Premierul britanic L.George spunea că: „imperiile europene erau un conglomerat nebunesc de astfel de posesiuni nenaturale și silnice … Românii erau dominați cu nesiguranță de austrieci și maghiarii din imperiul hodorogit”, iar ziarul german N.P. Zeitung („ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa occidentală”, 6 mai 1894).

Pe de altă parte, ziarul L΄ Independence Belge consemna că: „Sunt tratați (românii n.a)  ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor … Vechile privilegii pe care le aveau românii au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariștii lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă” , iar poetul ungur Ady Endre :„Am învățat… că este patriotic să înjuri germani, sârbi, români, slovaci? Așa să fie? Dacă este așa, eu declar solemn că nu sunt patriot” – Nagyvarodi Naplo, 16 iunie 1903) etc.

Nu peste multă vreme avea să izbucnească Primul Război Mondial, iar în Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei se spunea:

„Speranța pe care noi ne-am făcut-o… mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania – n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar.

Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut între țara noastră și Monarhie un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii”.

La sfârşitul marelui război, după jertfe inimaginabile, poporul român se reîntregea.

Dacă falsificatorii de astăzi ai istoriei ar avea o viziune de ansamblu, fără de care nu se poate înțelege clipa minunată prin care cei 1228 de delegați ai românilor transilvăneni au proclamat la 1 Decembrie 1918 o Rezoluție de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu regatul României, atunci cu multă ușurință ar înțelege unii că românii Transilvaniei s-au conformat întocmai principiului autodeterminării popoarelor enunțat de președintele american Wilson.

„Minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi cuprinse în documentul de la Alba-Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomia pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat (…) Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe.” scrie Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Aacademiei Române .

Din 1918 și până astăzi, nici o minoritate etnică din Europa nu s-a bucurat şi nu se bucură de atâtea drepturi precum cele pe care le au maghiarii din România.

Să ascultăm din nou „vocea” autorizată în materie,a academicianului istoric  I.A.Pop:

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și de educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România se instruiesc în limba lor, în mod gratuit și, adesea, au burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există pregătire de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin 10 doritori… Dar… se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetare de Statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă… în report cu unul care studiază în românește (…) Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentanți în administrație în proporție cu numărul lor: în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. Judecata se face, de asemenea, în teritoriul majoritar maghiar, cu judecători și grefieri maghairi (…) Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii (…) sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în Palament.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc) pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea ”deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentați în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi”…

Atunci, de ce se mai plâng maghiarii din România? Se plâng pentru că vor de fapt ca Transilvania să fie unită cu Ungaria, nu să trăiască lângă „românii inferiori”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/10/ziua-de-10-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/10/o-istorie-a-zilei-de-10-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

Prof. Costel NEACȘU – 

 Extrase din lucrarea

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”!

http://www.justitiarul.ro/transilvania-in-colimator-

 

 

10/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

2 martie 1716 – A apărut „Descriptio Moldaviae“, opera domnitorului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. VIDEO

302 ani de la „Descriptio Moldaviae“

  S-au împlini 302 ani de la apariţia în 1716 a lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera principelui cărturar  Dimitrie Cantemir .

Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.

 

La 11 iunie 1714, fostul domnitor devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.

Cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu şi în limba rusă în anul 1789.

Traducerea românească s-a făcut la mai bine de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Lucrarea este alcătuită din trei părţi şi era însoţită de prima hartă a Moldovei.

 Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinţii: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox.

Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia.

E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii.

Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.

 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“.

În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturiseşte dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“.

Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir:

„Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.

Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.

Descrierea Moldovei, cu titlul original „Descriptio Moldaviae”, este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.

Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Descrierea Moldovei, creaţie de prim rang în cultura românească, a cunoscut pe parcursul secolelor XVIII-XX o largă circulaţie în Europa, atît sub formă de manuscris, cît şi în numeroase ediţii, care în totalitatea lor au contribuit la cunoaşterea aprofundată nu numai a celebrei scrieri cantemiriene, dar şi a ţării descrise. Aceste aspecte vor constitui obiectul de studiu al unor compartimente speciale ale lucrării noastre. Alături de Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei este lucrarea ce a contribuit mult la întărirea faimei în lume a savantului român.

 

 

 Opera şi denumirea ei

DESCRIEREA MOLDOVEI - Cantemir

 

Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711.  

Întrucît manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei de D. Cantemir nu a fost descoperit pînă în prezent, nu putem stabili cu exactitate cum l-a intitulat iniţial autorul. Denumirea Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae) este doar unul din titlurile date de autor în perioada de concepere a operei, care cu timpul s-a impus tot mai mult, devenind astfel unanim recunoscut.

Se ştie că în procesul de lucru la monografia sa despre Ţara Moldovei D. Cantemir a avut cîteva variante de titlu, unele dintre care s-au dovedit a fi provizorii. Astfel, referindu-se la Descriere…, în Hronic… autorul o numeşte Geografia noastră pentru Moldova (p. 106), Geografia Moldovei (p. 131, 249), Hotărîrea Moldovei. Cu tabla geografică(p. 179) ori Cartea Hotărîrii Ţării Moldovei (p. 471), iar cînd în acelaşi Hronic… vorbeşte de “boierimea Ţării de Sus”, arată că “pentru podanii (supuşii, populaţia – n.n., A.E.) Moldovei avînd noi deosebit dzis în Descripţia Moldovei (n.n., A. E.) mai mult nu avem a zice” (p. 325).

Într-un captivant studiu introductiv la Vita Constantini Cantemyrii… Andrei Pippidi arată, pe bună dreptate, că Dimitrie Cantemir pe parcursul elaborării Descrierii… era în căutarea unei denumiri cît mai adecvate a operei sale.

Astfel, dacă pe la 1714 Dimitrie Cantemir îşi intitulase lucrarea în curs de elaborare Historia Moldaviae, apoi în 1716 o numea Descriptio veteris et novae Moldaviae.

 Însă şi această denumire s-a dovedit a fi temporară, deoarece căutările lui Dimitrie Cantemir au continuat şi după data respectivă, ceea ce ne-o demonstrează titlurile din manuscrisele latine ajunse pînă în zilele noastre.

S-a constatat că nici unul din manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei, cunoscute pînă în prezent, nu poartă aceste titluri. În cele ce urmează vom încerca să stabilim cum şi-a intitulat D. Cantemir manuscrisul original autograf definitivat şi de unde provine denumirea cea mai răspîndită şi, de fapt, cea consacrată – Descrierea Moldovei.

Cel mai vechi manuscris latin cunoscut al Descrierii… este cel păstrat astăzi în Arhiva Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Petersburg (Fond. 25, D. 7), intitulat Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae.

 Aşadar, iniţial acest manuscris avea titlul Historia Moldovei, pentru ca apoi cuvîntul Historia a fost înlocuit cu Descriptio. Deoarece manuscrisul este datat încă din timpul vieţii lui D. Cantemir, nu este exclus, ca redactarea titlului să fi aparţinut chiar autorului (amintim de un “autographum auctoris in margine” de pe acest manuscris).

Al doilea manuscris, deţinut de aceeaşi arhivă, datează din 1727 fiind, prin urmare, o copie, şi poartă un titlu desfăşurat: „Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae. Descripta antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo, quod ejus filius mecum communicavit (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi actuale a Moldovei”.

Un alt manuscris, ce se păstrează în Biblioteca regională din Odesa (Ucraina), este intitulat „Moldaviae Descriptio in tres partes distincto”, adică Descrierea Moldovei în trei părţi distincte.

Ediţiile germane (din 1769-1770 şi 1771) au fost intitulate deviindu-se de la denumirile întîlnite în manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei. Denumirea pe fila de titlu: „Demetrii Kantemirs. Historische-geographische und politische Beschreibung der Moldau”… (Dimitrie Cantemir. Descrierea istorică-geografică şi politică a Moldovei) şi denumirea prescurtată de pe copertă Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei).

Prima ediţie rusă (Moscova, 1789)14  şi prima ediţie românească (Mănăstirea Neamţ, 1825)15, fiind traduceri ale celei germane din 1771, au reprodus şi titlul acestei versiuni. Ediţiile ulterioare din România, iar mai tîrziu şi cele din Republica Moldova apar cu titlul propus de Constantin Negruzzi – Descrierea Moldovei, acesta înlocuindu-l pe cel de la 1825, Scrisoarea Moldovei.

Astfel, în majoritatea ediţiilor, indiferent de limba în care au văzut lumina tiparului, lucrarea a rămas ca Descrierea Moldovei.

Sistematizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) nu este altceva decît una din variantele de titlu propuse chiar de Dimitrie Cantemir în procesul compunerii şi definitivării scrierii sale. Aşadar, titlul lucrării pare să fi fost dat de autor, la redactarea efectuată în manuscrisul original autograf, şi să se fi încetăţenit mai tîrziu pe deplin în ştiinţă şi în numeroase manuscrise şi ediţii.

Structura operei

Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:

  • Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al MoldoveiDespre apele MoldoveiDespre munţii şi mineralele Moldovei etc.

  • Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în MoldovaDespre oastea moldoveneascăDespre legile Ţării MoldoveiDespre năravurile moldovenilorDespre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntăDespre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni etc.

  • Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia moldovenilorDespre tagma bisericeascăDespre mănăstirile din MoldovaDespre graiul moldovenescDespre literele moldovenilor.

Prima parte, cea geografică a lucrării se referă, în cele 7 capitole, la hotarele ţării, vecinii, clima, apele, ţinuturile şi târgurile cele mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatică şi domestică a Moldovei, schiţând pentru prima oară harta Moldovei.

În partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. 

Foto: Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)

Harta Moldovei   (în latină Tabula Geographica Moldauiae) a lui Dimitrie Cantemir a fost terminată în jurul anului 1716 și tipărită în anul 1737, la Amsterdam, prin grija fiului său, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir, și a apărut ca anexă la lucrarea Descriptio Moldaviae. În concepția lui Cantemir, harta (Tabula Geographica) și textul (Descriptio Moldaviae) se întregesc reciproc. Harta este localizarea clară a tuturor denumirilor geografice din text, iar textul nu este decât un admirabil comentariu al hărții.

  Această hartă a fost descoperită de geograful George Vâlsan, în anul 1926, la Biblioteca Națională a Franței din Paris, în colecția lui Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, care conținea o copie olandeză , din 1737, într-un singur exemplar. Data tipăririi a fost rasă cu cuțitul de către un anticar ca să ridice valoarea hărții (în secolul al XVIII-lea o hartă era mai valoroasă dacă era mai recentă) – prin reproducere fotografică a apărut data reală: 1737.

Ulterior, în anul 1928, P. P. Panaitescu a dscoperit o copie a hărții lui Cantemir, întocmită de J. B. d’Anville. Această copie, considerată de cartografi cea mai clară și mai fidelă, se găsește tot la Biblioteca Națională a Franței din Paris[2]. Harta era căutată mai demult. Astfel în anul 1881, V. A. Urechia se întreba: „ce muzeu sau bibliotecă fericită posedă acea prețioasă, din îndoite puncte de vedere, operă a Voievodului Moldav?”. Din păcate, originalul hărții nu a fost descoperit încă.

Originalul hărţii, 510×385 mm, se află în incinta Bibliotecii Naţionale din Paris cu titlul Principatus Moldaviae nova § accurata Descriptio delineate Principe Demetrius Cantemirio [Descrierea Principatului Moldovei nouă şi exactă desenată de Principele Dimitrie Cantemir].

 În spaţiul românesc, harta a fost reprodusă în 1872, volumul I: Opere, Societatea Academică, iar mai apoi în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, t. VI, 1927, în ediţia „Descrierea Moldovei”, Editura Academiei RSR, 1973.

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviae îngrijită de Büsching.

De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

  Valoarea hărții a fost recunoscută pe plan internațional ca fiind opera de referință a tuturor geografilor vremii. Harta a fost citată de vestitul geograf și cartograf francez, ale cărui opere cartografice sunt considerate cele mai bune din secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, în lucrarea „Memoire sur les peuples qui habitent aujourd’hui dans la Dace de Trajan”.

Tot el, în anul 1771, a conceput realizarea unei mari hărți a României și a propus pentru aceasta și folosirea hărții Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și a hărții Moldovei a principelui Dimitrie Cantemir.

Deși d’ Anville n-a tipărit această hartă, totuși hărțile și atlasele timpului apărute, în special, în Europa occidentală, au avut ca documente de bază cele două „monumente cartografice românești

George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir.

Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, făcea în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris…

Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare!

Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason…

„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii […], unul dintre aceşti oameni creatori, de cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică.

În filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi.

Dar în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.

Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a posterităţii” (P.P. Panaitescu – Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2652

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-si-obiceiurile-moldovenilor-din-secolul-luminilor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei/

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

http://crispedia.ro/descrierea-moldovei-de-dimitrie-cantemir-comentariu-literar-rezumat-literar/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Harta_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir

02/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

11 iulie 1711- Bătălia de la Stănileşti şi urmările acesteia pentru Ţările Române

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711) a fost o confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească şi în acelaşi timp ultima angajare antiotomană a Moldovei. 

În timpul acestei bătălii forţele aliate ruso-moldovene au fost încercuite de turci, iar țarul Petru I a fost  constrîns să semneze pacea la Vadul Huşilor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)

  Prin tratatul de la  Luţk din 13 aprilie 1711, domnul moldovean Dimitrie Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei.

În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia.

Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici.
La 30 iunie/11 iulie 1711, aflat  în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, ţarul Petru I porneşte în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa.

Raportul de forţe era net în favoarea turcilor.

Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”.

În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.

 

 

 

https://i0.wp.com/istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Imperiul%20Rus/Petru%20I/Peter_the_Great_Russia.jpg

 Ţarul  Petru I al Rusiei

 

 

 

 

Planul țarului Petru I era să traverseze Moldova, peste Dunăre, pe direcția Istanbul, crezând că expediția sa va urma să fie un marș triumfal în ţinuturile ortodoxe din Balcani supuse Imperiului Otoman.

Armata rusă a ajuns la Iași la 5 iulie 1711 după care a atacat Brăila (cetate turcească la acea perioadă), pentru a motiva românii din Valahia să se alăture campaniei antiotomane.

Otomanii, după lupte intense, cedează Cetatea Brăilei 25 iulie 1711. Această victorie va rămâne fără vreun rezultat din cauza contra-atacului turc din 11 iulie 1711 în Moldova.

Otomanii cu un efectiv de 120 000 oameni, trec Dunărea la Oblucița.

Armatele țarului Petru I și domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir pornesc în marș spre otomani , dar tabăra ruso- moldoveană este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa la 20 iulie. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare.

Bătălia de la Stănileşti -  Planul luptii de la Stanilesti intre rusi si turci, 1711.  Gravură in aramă, 17,5 x 2 5 cm. Wm Hogarth sculpt.  Arată planul şi poziţia luată de Turci şi Ruşi în această luptă, lângă râul Prut. In medalion se dă Ţaru Rusiei, Petru I şi Vizirul Baltagi Mehemet, comandatul Turcilor.  Gravura face parte din cartea Voyage du Sr A .de La Motraye en Europe, Asie & Afrique.II. pag.19. Haye.1727 - foto - romaniaforum.info

 Bătălia de la Stănileşti  

 

 

Lupta a început pe 7/18 iulie 1711, când turcii au supus tabăra ruşilor unui bombardament puternic.

Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie.

Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Turcii s-au ferit a sugruma armata ruso-moldoveană printr-un atac direct,  preferând să o  bombardeze masiv și repetat.

Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.

Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele.

Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.

Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora.

Astfel, în acelaşi an, în Moldova a fost instaurat regimul fanariot, măsură luată curând şi în Ţara Românească, în 1716.

Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), a fost mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria.

Ulterior, acesta va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

Rușii vor ataca, dar fără succes, și după mari pierderi se vor retrage, turcii acceptînd mesajul de retragere al țarului.

Unele izvoare indică faptul că retragerea armatei a fost cumpărată de ruși cu șapte care de aur.

Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir se refugiază în Rusia, unde devine consilier intim al ţarului.

În Moldova și în Valahia, în 1711 și respectiv în 1716 urmau să fie instaurate domniile fanariote, care reprezentau o necesitate a Porții otomane de a-și întări pozițiile în principate, și păstrării controlului asupra liniei Dunării de Jos și respectiv a siguranței Istanbulului.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/02/despre-tratativele-moldo-ruse-de-la-lutk-din-1711-si-planurile-rusesti-de-anexare-a-moldovei/

 

 

Surse: 

http://www.istoria.md 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki 

18/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: