CARACTERUL ROMÂNESC AL MOLDOVEI DE LA RĂSARIT DE PRUT ÎN VIZIUNEA CERCETĂTORILOR STRĂINI CONTEMPORANI

 

 

 

 

 

 

 

 Cărturarul şi etnograful suedez Gustav Wilhelm Bolinder a vizitat în repetaterânduri pământurile româneşti, inclusiv cele basarabene. Scrie mai multe povestiri despre aceste călătorii. În iulie 1943, după o vizită specială, publică în ziarul „Dagens Nyhtter” mai multe reportaje din România, inclusiv din Chişinău.

În 1944 publica cartea ”Rumänska problem”, care conţine şi un compartiment dedicat problemei Basarabiei.
Găsind că Basarabia, din punct de vedere geografic, istoric şi etnic face parte din Moldova istorică, Gustav Bolinder scrie: „Nici un cercetător însărcinat de guvernul rus (Urusov, Bestujev etc. — n. n.) ca să demonstreze originea slavă a populaţiei basarabene n-a putut nega continuitatea populaţiei româneşti (subl. n.) în aceasta regiune”.

 Bazându-se pe datele rusului P. Keppen, etnograful suedez constată că în 1834 în Basarabia locuitorii ei erau 86% români, anume români, şi nu moldoveni.
Pentru cărturarul suedez şi Bucovina este românească.
 

Germanul Arnold Kless în articolul ”Românesc şi moldovenesc” (Rumänsch und moldavsch) îi numeşte pe moldoveni „populaţie românească din est”, căreia pe nedrept i se atribuie o limbă şi naţionalitate, diferite de cele româneşti.

 Carlo Tagliavini, filolog italian cu renume mondial, în discursul rostit la Congresul al VIII-lea internaţional al lingvisticii şi filologiei romanice din Florenţa (3-8 aprilie 1956), intitulat O limbă literară romanică nouă? Cea moldovenească?, afirmă că moldovenii sunt români.

 Americanul George Savor, după ce a vizitat în 1964 Moldova de la răsărit de Prut, a publicat un articol cu titlul Moldova – satelit rusesc, în care de asemenea a negat existenţa limbii şi naţiei moldoveneşti.

 Francezul René Payot în articolul ”Soarta românilor Basarabiei”, publicat la 7 mai 1965, numește moldovenii corect români şi totodată cere eliberarea lor de sub jugul sovietic, care, în viziunea savantului, „e tot atât de dur şi dureros ca şi cel ţarist”.

Profesorul Klaus Heitmann de la Universitatea din Heidelberg (Germania), unul dintre romaniştii occidentali de frunte, în articolul său Limba şi literatura românească în Basarabia şi Transnistria (anume românească – n. n.) declara că „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc” sunt „prunci nelegitimi”.

Profesorul de ştiinţe politice de la James Medison University Stephen R. Bowers, după una (în 1994) din cele cinci vizite care le-a făcut în Republica Moldova (una a avut-o în 1991 la Conferinţa ştiinţifică, organizată de Parlament în problema pactului Ribbentrop- Molotov), a acordat un interviu publicistului şi savantului chişinăuan Nicolae Negru.

La întrebarea: „Ce ştiţi despre limba română şi limba moldovenească?”, profesorul a răspuns
că limba moldovenească e aceeaşi cu limba română”, iar la întrebarea:

„Care este opinia lui despre viitorul politic al Republicii Moldova?”, savantul american a răspuns:

„Ca  cercetător şi istoric ce priveşte obiectiv lucrurile, cred că un pas logic ar fi unirea cu România”.

Pentru savantul şi publicistul Dennis Deletant, profesor la Centrul de Studii Sud- Europene din Cadrul Universităţii din Londra, Consilier al Fondului „Know-How” din cadrul Ministerului de Externe al Marii Britanii, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova, ca şi a întregii Basarabii, e românească.
În prefaţa la cartea olandezului Wilhelmus Petrus van Meurs Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, apărută recent în traducere românească la Chişinău, Dennis Deletant, vorbind despre istoria apariţiei problemei Basarabiei, menţionează:

„În înfăţişarea ei modernă, problema (Basarabiei – n. n.) datează de la 1812, când Moldova tradiţională a fost împărţită, Rusia luând jumătatea ei de est, dintre Prut şi Nistru, care a fost numită de ea Basarabia. Aceasta înseamnă că se atribuia întregii regiuni denumirea care până atunci o avuseseră doar districtele din sudul ei.

Partea de vest a Moldovei a devenit, la momentul potrivit, una dintre cele două componente statale pe care s-a bazat întemeierea României
moderne. Cedarea Basarabiei în 1940 le-a permis ruşilor să creeze apoi o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, reinstalată în 1944, după reocuparea temporară a teritoriului de către România în vremea războiului.

Judeţele din sudul ei au fost totuşi date Ucrainei. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost recomunizată, procesul rusificării a fost reluat prin deportările etnicilor români (passim subl. n.) în Kazahstan, pe de o parte, şi prin aducerea de ruşi şi ucraineni, pe de altă parte.

Omniprezenţa activiştilor ruşi şi ucraineni în birocraţia locală a oferit autorităţilor sovietice justificarea necesară pentru a da prioritate limbii ruse în viaţa publică a statului. În acelaşi timp, afluxul de ruşi şi ucrainieni a acţionat ca o pârghie de control împotriva unei posibile agitaţii naţionaliste în  sânul românilor, desemnaţi oficial drept moldoveni. Moldovenii, precizau autorităţile, erau diferiţi de români, după cum diferite le erau şi limba şi cultura. Lucrurile au stat astfel, până când la începutul anilor ’50, drumurile României şi ale Uniunii Sovietice au început să
se despartă. Această evoluţie a generat o reînviere a chestiunii Basarabiei”.

Olandezul Wilhelmus Petrus Van Meurs (în timpul alegerilor din 1994 din Republica Moldova a fost observator din partea Ministerului Afacerilor Externe al Olandei) în lucrarea Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă vorbeşte despre basarabeni şi bucovineni ca fiind români, iar despre aşa-zisa naţiune moldoveană ca fiind inventată de ruşi spre a preveni renaşterea unei conştiinţe româneşti la basarabeni. În Întroducere la lucrare cercetătorul olandez scrie: „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi titulare din republicile autonome.

În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale.
Naţiunea moldoveană fusese inventată de ruşi pentru a preveni renaşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană (subl. n.). Statul moldovean fusese creat în imperiul sovietic în 1924. În mod ironic, o conştiinţă naţională moldovenească s-a înfiripat abia după prăbuşirea imperiului, în 1990, şi Republica Moldova a devenit cu adevărat un stat independent.

Deşi conceptul de naţiune moldovenească este încă lipsit de o bază lingvistică şi etnică (subl. n.) situaţia politică curentă a transformat, în acest caz, mitul ţarist de ieri într-o realitate”16. Este o afirmaţie pe care noi n-o putem susţine.
Vorbind despre influenţa culturală a slavilor asupra principatelor româneşti, autorul lucrării menţionate recunoaşte că, atunci când în etapa iniţială limba oficială a cancelariilor Moldovei şi Munteniei, ca şi a preoţilor Moldovei, era cea „slavă bisericească”, „limba oamenilor de rând era limba română”, care a câştigat teren spre sfârşitul secolului al XVIlea, cu toate că ea a rămas singura limbă romanică folosind scrierea chirilică până la începutul secolului al XIX-lea”.

Pentru Meurs, la 1775 Bucovina, cândva inima Moldovei, nu este populată de moldoveni, ci de români.

Cercetătorul afirmă că la 1775, când Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, majoritatea populaţiei bucovinene „o formau românii” „în vreme ce rutenii (ucrainenii din Galiţia) constituiau o veche şi nesemnificativă minoritate”. W. P. Meurs este convins că Basarabia este teritoriu românesc. Această afirmaţie o
găsim în următorul pasaj: „Unirea teritoriilor româneşti a fost desăvârşită atunci, când regele României a acceptat formal cererea de încorporare a Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei, la 31 decembrie 1918”.

La întrebarea dacă majoritatea moldoveană „constituie o naţiune independentă moldoveană sau o parte a naţiunii române” savantul olandez, deşi consideră greşit că locuitorii Munteniei îşi ziceau singuri „valahi”, răspunde în felul următor: „Conceptul de popor moldovean ca o naţiune în sine distinctă de naţiunea română vecină a fost o invenţie ţaristă.

După anexarea din 1812, regimul ţarist s-a gândit să creeze o distincţie între românii din Basarabia şi compatrioţii lor din Principatele dunărene. Anterior Unirii românilor de la 1859, locuitorii Valahiei se numeau ei înşişi „valahi”, iar cei ai Moldovei -„moldoveni”, iar St. Petersburgul li s-a adresat oficial locuitorilor Basarabiei ca „români” sau „valahi” (numele medieval al daco-romanilor).
După ce guvernul rus nu a izbutit să prevină Unirea Principatelor din 1859, denumirile au fost schimbate. „Românii” erau acum poporul de pe malul drept al Prutului şi populaţia de pe malul stâng era în general desemnată de către ruşi ca „moldoveni”.

Această denumire nu s-a aplicat cu consecvenţă în toate documentele oficiale, iar referirea la locuitorii Basarabiei ca fiind români a continuat să apară. Deoarece Basarabia nu era o chestiune disperată în relaţiile ruso-române la sfârşitul sec. al XIX-lea şi întrucât nivelul conştiinţei naţionale a populaţiei basarabene era foarte scăzut, nevoia de a face o deosebire clară între români şi moldoveni era minimă.
Puterea şi atracţia mitului naţiunii moldovene sunt bazate pe faptul că el nu este o pură ficţiune. În diferite momente numele de moldoveni a fost folosit de românii de pe ambele maluri ale Prutului.

Chiar vechile cronici româneşti se refereau la moldoveni, cu toate că o făceau clar într-un sens geografic, şi nu etnic. (subl. n.) În acelaşi timp, ruşii foloseau sensul geografic de valahi ca un apelativ etnic, care mărea credibilitatea referirii, mai apoi,
la locuitorii Basarabiei, ca moldoveni.

Rusificatorii de mai târziu şi panslaviştii au creat un argument istorico-etnic pentru a justifica naţiunea moldoveană”. Aşadar, din pasajul citat conchidem că anume ruşii, după anexarea Basarabiei în 1812 şi mai ales după crearea în 1859 a statului naţional român modern, au început să-i numească
pe românii basarabeni cu numele de „moldoveni” în sens etnic; că folosirea de către locuitorii ambelor maluri ale Prutului a numelui de „moldoveni” se făcea în diferite timpuri numai cu sens geografic, teritorial, şi nu etnic. Profesorul italian Giuseppe Piccillo susţine şi el că „glotonimul limba moldovenească începe să fie introdus numai după 1812, adică după anexarea Basarabiei de către Rusia”.

 Poetul polonez Piotr Sommer, participând în 1995 la festivalul internaţional de poezie tânără de la Chişinău, a acordat un interviu poetesei Nina Josu pentru săptămânalul „Literatura şi arta”, în care a declarat: „Am venit la Festival să cunosc lucruri noi despre literatura românească (subl. n.)” Aceasta înseamnă că pentru scriitorii polonezi este cunoscut faptul ca Basarabia este populată de naţiunea cu numele română, şi nu „moldovenească”.

 Diplomatul american Roger Kirk, acordând în 1991 în româneşte (cunoaşte, de asemenea, franceza, germana, italiana şi rusa) un interviu corespondentului special al ziarului „Sfatul Ţării” Ipolit Leca, a confirmat românitatea Basarabiei şi revenirea pe viitor a acesteia la România.

„… Mi-am dat seama, recunoaşte Kirk, că e vorba de destinul unuia şi aceluiaşi popor dezmembrat în două de valurile istoriei… Cu privire la reunirea Basarabiei cu România remarc că mersul istoriei înclină spre înlăturarea barierelor artificiale (subl. n.) înălţate acum o jumătate de veac.

Părerea mea e că mai devreme sau mai târziu Basarabia se va reuni cu România aşa cum s-au reunit cele două Germanii […].
Mă pot referi asupra premiselor implicate în unirea celor două Ţări Româneşti (subl. n.). E vorba de o stabilitate în plan politic şi naţional în Basarabia, apoi de progrese reale în plan economic şi politic în România, plus o atitudine respectivă din partea Kremlinului. Dar niciodată nu e tot. Până la marea unire va trebui să traversaţi şi o perioadă de trecere, dobândindu-vă un nume şi un loc aparte în comunitatea mondială a statelor. Pentru început
e nevoie însă să fiţi recunoscuţi de cel puţin câteva state cu reală pondere economică şi
politică”.
 

Faptul că „limba de stat în Republica Moldova este una şi aceeaşi cu limba vorbită de către românii de pretutindeni şi se numeşte limba română, singura
denumire recunoscută de ştiinţă, în concordanţă cu istoria şi esenţa ei” a fost susţinut, alături de oamenii de ştiinţă din România şi Republica Moldova, şi de renumiţi specialişti  în lingvistica actuală din Germania, Belgia, Franţa, Olanda şi Ucraina, care au participat la Congresul al V-lea al Filologilor Români, desfăşurat între 6 şi 9 iunie 1994 la Iaşi şi Chişinău. Această viziune a fost expusă de participanţii la Congres în Apelul către
Parlamentul Republicii Moldova.

Profesorul Giuseppe Piccillo, şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Catania, Italia, a scris un număr mare de studii privind vechile texte româneşti lăsate în secolele XVII-XVIII de misionarii catolici. În baza acestor relatări, prof.G. Piccillo demonstrează că în sec. XVII-XVIII identitatea teemenilor valah – român – moldovenesc atât din punct de vedere etnic, cât şi din punct de vedere lingvistic era pe deplin recunoscută.

În baza relatărilor cercetătorilor contemporani şi ale lui personale, italianul Piccillo nedemonstrează că „glotonomul limba moldovenească începe să primească conotaţia de limbă deosebită de cea română” numai după anul 1812 şi afirmă că în acest caz avem o „diferenţiere premeditată”, care reiese din „politica Rusiei ţariste de înstrăinare a pământurilor şi neamului românesc rupte de la sânul Ţării, a limbii folosite în Basarabia de
limba română din România”.

Autorul lămureşte cauza apariţiei unor astfel de născociri în felul următor: „Pentru a produce mutaţia în conştiinţa naţională a românilor moldoveni, pentru a dezrădăcina ideea că moldovenii constituie o singură naţiune cu românii…”.

G. Piccillo mai afirmă că „lumea ştiinţifică occidentală […] n-a recunoscut niciodată această limbă moldovenească inventată, considerând-o aceeaşi limbă română cu particularităţi regionale specifice”.

 Trebuie să menţionăm că şi în perioada sovietică – timpuri grele şi negre pentru toţi acei care au vrut să spună adevărul – s-au găsit, totuşi, cercetători, scriitori curajoşi, care au spus lucrurilor pe faţă şi anume că basarabenii, moldovenii în genere sunt parte a aceluiaşi popor, unul singur, cu numele de popor român.

Numărul lor a fost mai mare până la crearea în 1924 a aşa-zisei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R. A. S. S. M.).
Motivele sunt cunoscute. În Uniunea Sovietică pe primul plan nu era pus adevărul ştiinţific, ci interesul politic. Argumentul ştiinţific era neglijat completamente. Ştiinţa istorică şi lingvistică era pusă să lucreze pentru interese imperiale.

În 1924, spre a recotropi Basarabia şi a diviza România, spre a „crea” un nou popor,cel „moldovenesc”, şi o nouă limbă, cea „moldovenească”, care ar fi distincte de cele româneşti, în birourile Kremlinului se creează R. A. S. S. M.

Menţionăm aici că şi aşa-zişii clasici ai marxism-leninismului şi unii ucenici de-ai lor au vorbit clar despre caracterul românesc al Basarabiei. Astfel, Karl Marx şi Friedrich Elgels au scris în repetate rânduri că Basarabia e populată de români şi că ea trebuie să aparţină românilor. Analizând diferite etape şi situaţii din războiul ruso-turc din Crimeea din anii ‘50 ai sec. al XIX-lea, război pierdut de ruşi, K. Marx a publicat, la 2 octombrie 1854, în ziarul „New-York Daily Tribune” articolul Acţiunile flotei alianţei.

Situaţia în Principatele Dunărene, în care a descris unele acţiuni întreprinse de ruşi în retragere.
Vorbind despre dispoziţiunea ruşilor privind urgenta evacuare şi arderea Odesei, a oraşelor şi satelor ţinutului Basarabiei, K. Marx menţiona că: „…această dispoziţiune cu atât mai mult este ridicolă, cu cât, şi ruşii cunosc aceasta foarte bine, românii basarabeni (subl. n.) vor deplânge plecarea ruşilor nu mai mult decât românii din Valahia şi Moldova…”.

Mai explicit şi mai dur pe tema expansionismului rus, a Basarabiei şi românilor ce o populează a scris Fridrich Engels, cu mult timp după plecarea din viaţă a lui Marx.

În articolul Politica externă a ţarismului rus, scris în decembrie 1889 – februarie 1890, Engels face la sfârşitul capitolului al II-lea următoarea concluzie: „Nicicând încă Rusia n-a atins culmi atât de dominante. Dar ea a mai făcut încă un pas în afara graniţelor sale. Dacă privitor la cuceririle Ecaterinei şovinismul rus avea careva pretexte scuzabile, dar nicidecum justificabile, apoi privitor la cuceririle lui Alexandru, despre aceasta nici vorbă nu poate fi. Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români,Polonia – de polonezi…”.

În acest context menţionăm că Marx, interesându-se îndeaproape de problema românească, a făcut şi o statistică a populaţiei româneşti în total şi pentru
fiecare provincie aparte. Din lucrarea lui Însemnări despre români (manuscrise inedite) aflăm că în prima jumătate a sec. al XIX-lea în Ţara Românească erau 2,5 mln de români, în Moldova – 1,5 mln, în Transilvania – un milion 486 mii, în Banatul Timişoarei – un milion 85 mii, în Bucovina – trei sute de mii, în Basarabia – opt sute nouăzeci şi şase mii de români,şi, deci, numărul total al românilor era de şapte milioane şase sute şaptezeci şi şase mii.

Iată că până şi fondatorii unei teorii, care deja este aruncată la coş, Marx şi Engels, care propovăduiau comunismul şi internaţionalismul proletar şi care ar fi vrut, probabil, să vadă pe întreg globul pământesc o singură naţiune – cea proletară -, găseau că Basarabia este populată de moldoveni, de basarabeni, care toţi sunt români. Ei, având pe timpurile acelea o pregătire destul de avansată în problemele social-politice, dar şi etnico-lingvistice, şi cunoscând bine că un stat românesc – Moldova – a existat în trecut, totuşi nu recunoşteau existenţa unui popor moldovenesc, diferit de cei român.

Nu recunoştea acest lucru nici ucenicul lor – Gh. Rakovski, revoluţionar bulgar, fruntaş al mişcării socialiste din România, unul din liderii Cominternului, lider  al Ucrainei bolșevice. El însuși se prezenta ”bulgar de origine, cetăţean român, revoluţionar de profesie”. În 1912, la un miting din Bucureşti, organizat cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă, Rakovski recunoştea că Basarabia este teritoriu românesc.

El, printre altele, spunea:

„Prin anexarea Basarabiei (în 1878) despotismul rus rămâne credincios politicii sale de cucerire. Faptul că cu ocazia congresului de la Berlin s-a făcut numai un protest platonic împotriva anexării Basarabiei de către Rusia, faptul că naţiunea română nu a fost deşteptată pentru a opri cu
sângele ei, că aşa un act de laşitate s-a putut comite, asta este greşeala regimului politic român.
Se vorbeşte mult în prezent, spunea Rakovski, despre rapacitatea şi faptele nedemne ale unui stat străin, care a cucerit prin perfidie un teritoriu care nu-i aparţine şi care este moştenire a românilor.

Vorbesc despre Basarabia. Şi totuşi, oligarhiei româneşti îi lipseşte curajul să tragă din acestea concluziile naturale.

Se poate pune pe bună dreptate întrebarea: cum este posibil ca Rusia, aşa mare cum este ea, după ce a primit ajutor de la armatele româneşti (în 1877-1878), după ce şi-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritorială a României, să fie capabilă să comită o astfel de trădare şi să ia un teritoriu
românesc, adică Basarabia?”

Regretăm că, trecând cu traiul în Rusia Sovietică, Rakovski a mers el însuşi pe calea trădării intereselor Basarabiei, a trecut pe poziţiile imperiale
sovietice.

Amintind de protestele bolşevicului basarabean Ion Dicescu-Dic contra acelor comunişti, care vroiau să afirme că moldovenii şi românii ar fi două popoare diferite, menţionăm că un alt marxist, cu numele de Ulianov-Lenin, de asemenea recunoştea ca basarabenii sunt aceiaşi români, ca şi românii din Regat. Acesta, cu toată obrăznicia, irealismul şi şovinismul lui, mascat de aşa-zisul internaţionalism proletar, nu şi-a permis, vorbind în scrierile sale despre Basarabia şi România, să nu-i recunoască pe români ca popor băştinaş, cu limba lui maternă – limba română.

El nicicând n-a pomenit de moldoveni ca naţiune sau ca popor moldovenesc, care nu ar face parte din poporul român. Ba din contra. Spunându-şi părerea privind crearea statelor naţionale în Europa, precum şi privind particularităţile şi condiţiile de existenţă ale minorităţilor naţionale din imperiul rus, Lenin recunoştea că populaţia autohtonă a Basarabiei era cea românească.

El scria:

„Într-un şir întreg de cazuri popoarele exploatate de la periferii au rubedeniile lor pe cealaltă parte a frontierei, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (e suficient să ne amintim măcar de statele de la frontiera de vest şi de sud – a finlandezilor şi a suedezilor, polonezilor, ucrainenilor, românilor” (subl. n.).
 Nu încape îndoială că Lenin îi avea în vedere pe românii de la răsărit de Prut, adică, în primul rând, pe românii din Basarabia, care erau după 1812 încorporaţi în imperiul ţarist.
Şi totuşi, cu toate interzicerile sovietice de a spune adevărul, cu toate represiunile şi GULAG-urile comuniste, nu toţi savanţii din imperiul răului, în primul rând filologii romanişti, au acceptat pseudoteoria privind existenţa în R. A. S. S. M., apoi în R. S. S. M. a unui popor şi a unei limbi distincte de cele româneşti.
Filologul sovietic D. E. Mihalci, romaniştii T. B. Alisova, T. A. Repina şi M. A. Tariverdieva, în anii ‘50 ai sec. al XX-lea, au demonstrat identitatea limbii moldoveneşti cu cea română.

Merită a fi menţionat şi un alt exemplu. Autorii romanului „Багрянная летопись” I. A. Andreev şi G. A. Voronov (Leningrad, 1968), descriind biografiile multora dintre „eroii” războiului civil din 1919, îl fac pe Mihail Frunze figura centrală a lucrării lor, amintind şi de rădăcinile lui genealogice româneşti; ei afirmă că Mihail Frunze după originea etnică a fost român, nu moldovean. Cităm: „Mai întâi de toate e necesar să
menţionăm (traducerea ne aparţine – Gh. Gh.) că tatăl lui e moldovean (după locul de naştere – n. n.), adică se poate spune despre originea română (subl. n.) a noului conducător sovietic.

Dar românii se mândresc cu originea lor de la acea colonie romană, care în timpurile vechi era postul de avangardă a Imperiului Roman, contra hoardelor scite.
De aceea poate fi probabil ca românii (subl. n.) să dea şi acum un geniu militar”. Aceste cuvinte ne amintesc de spusele împăratului german Ferdinand I adresate lui Nicolae Olahus (prima jumătate a sec. al XVI-lea) că românii „au dat naştere multor conducători dintre cei mai vestiţi” şi că românii „excelând” în războaie, au stăvilit incursiunile vecinilor duşmani în proviciile române”.
 Completând cele menţionate cu faptul că însuşi comisarul norodnic în probleme militare şi maritime, preşedintele consiliului militar al U. R. S. S. ,Mihail Frunze, vorbind despre originea sa, n-a spus că e moldovean, ci basarabean, apoi suntem nevoiţi să tragem concluzia că moldovean sau basarabean sunt termeni ce indică locul de naştere sau de trai, indică apartenenţa individului la teritoriul, la locul geografic – Moldova sau Basarabia, pe când român sau origine română sunt noţiuni etnice, naţionale. 

În acest context menţionăm că şi savanţii şovini ucraineni A. Glugovski şi I. Kompanieţ au fost nevoiţi să recunoască într-un material din 1968 privind regiunea Cernăuţi, care până la 1775 a fost parte integrantă a Moldovei istorice, că acolo locuiesc români sub aspect etnic, şi nu moldoveni. Istoricii ucraineni folosesc peste tot numai cuvinte şi expresii ca „românii”, „ţărănime românească”, „populaţie românească”, „muncitori şi meşteri români” etc., conştient lăsând neutilizată noţiunea de „moldoveni” ca locuitori ai Moldovei. Vorbind despre Unirea Bucovinei cu România în 1918, care,
chipurile, n-a fost acceptată de populaţie, inclusiv de cea românească, autorii scriu: „Chiar  şi printre populaţia românească nu era unanimitate în chestiunea Unirii Bucovinei cu România. Dacă Unirea era susţinută în întregime de clasa dominantă, în primul rând de moşierii români, apoi pe muncitorii români îi interesa în primul rând problema, ca prin ea să nu se revină la amplificarea exploatării sociale”.

 Aşadar, Glugovski şi Kompanieţ recunosc în a doua jumătate a sec. al XX-lea că populaţia Nordului Bucovinei, care a fost tot timpul parte componentă a Moldovei, nu este de etnie moldovenească, ci românească.

Convingerea savanţilor ucraineni nu se leagă cu afirmaţiile falsificatorilor istoriei de la Moscova şi Chişinău că în Moldova, deci şi în Bucovina, s-a format încă în sec. XII-XIV o nouă naţiune, cea moldovenească.

 Ucraineanul Stanislav Semcinski, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova, doctor habilitat în filologie, profesor la Universitatea Naţională „Taras Şevcenko” din Kiev, în discursul său cu titlul ”Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor”, rostit în cadrul Conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al limbii noastre”, care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău la 20-21 iulie 1995, după ce exemplifică gândul că „denumirea limbii nu întotdeauna provine
de la numele poporului care utilizează această limbă”, se întreabă „cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova?” Şi răspunde astfel:

„Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română. Până nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite – latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire se referea numai la limba scrisă, iar actualmente nici ea nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea «limbă moldovenească», care
este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova”. „Există oare argumente ştiinţifice, se întreabă savantul ucrainean, pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova?”

Şi răspunde: „După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sunt mai multe decât pentru a denumi «austriacă» limba germană din Austria, „argentiniană” – limba spaniolă din Argentina, «australiană» – limba engleză din Australia.

Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă — limbă română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţa ale limbii române contemporane” (subl. n.). 

În cadrul aceleiaşi conferinţe, Raуmund Piotrowski din Rusia se întreba în raportul său: „O limbă cu două denumiri?” şi răspundea: „Este clar că limba de stat literară în Republica Moldova este limba română” (subl. n.).

 Ucraineanul Ilya Mazore, profesor universitar şi literat din Kiev, poliglot (cunoaşte limbile ucraineană, rusă, română, ebraică, germană, polonă, sârbo-croată, hindi, bengaleză şi ţigănească), originar din satul  Moara Nouă (Maramonovca), în prezent judeţul Edineţ, consideră că limba maternă a moldovenilor e limba română.

Într-un dialog cu colaboratorul săptămânalului „Literatura şi arta” Teodor Cojocaru, menţionând că limba română este pentru el la fel de maternă şi la fel de scumpă ca şi ucraineana, Mazore a declarat că este mirat şi surprins neplăcut că la Chişinău, în Republica Moldova în general,
limba română e marginalizată ca pe vremuri.

Până şi ultranaţionalistul rus Vladimir Jirinovski e nevoit să recunoască românismul Basarabiei şi al Bucovinei, apartenenţa acestor provincii la România. Într-un interviu acordat cotidianului bucureştean „Evenimentul zilei” V. Jirinovski declara că Moldova e însăşi România.

Cităm: „… România are, în virtutea realităţii istorice, dreptul la regiunea Cernăuţi, la Basarabia şi la o parte (numai? – n. n.) a Moldovei. […] Trebuie
restituite României toate teritoriile ei istorice de la răsărit, o parte din teritoriile Ucrainei şi
Moldovei (?! – n. n.). În fond, ce e Moldova? E România (subl. n.). E o provincie care aparţinea României…” 
 

Şi scriitorul emigrant rus Vladimir Prokofiev, care se află în Occident (SUA) şi care are posibilitatea să ia cunoştinţă de istoria adevărată, afirmă într-un articol cu titlul Rusia în străinătatea apropiată, publicat în „Hoвoe pyccкoe слово” şi republicat în traducere românească în săptămânalul „Literatura şi arta” din 6 noiembrie 1997, că „Moldova este unul din Principatele României”.
Aşadar, lumea, în primul rând cea savantă, nu poate fi indusă în eroare nici cu un fel de „teorii”. Basarabia, în viziunea savanţilor străini, a fost, este şi rămâne românească.

Basarabenii sunt români şi limba lor maternă este cea română.

 

CONVINGEREA MOLDOVENILOR RĂMÂNE UNA: AU FOST, SUNT ŞI NU POT FI DECÂT ROMÂNI

Este cert că falsificatorii istoriei românilor, imperialiştii ruşi şi sovietici n-au reuşit să obţină ca istoriografia străină, cercetătorii occidentali ai istoriei românilor din România şi de peste hotarele ei să-şi schimbe viziunea asupra caracterului românesc al Basarabiei. N-au reuşit ei să dezrădăcineze românismul nici în însăşi Basarabia, ca parte a Moldovei istorice.
Este evidentă în acest sens contribuţia substanţială a rezistenţei româneşti antisovietice, a mişcării de eliberare naţională din teritoriile cotropite de Uniunea Sovietică, care a izbucnit imediat după 28 iunie 1940 şi care a fost o manifestare concretă a conştiinţei româneşti a autohtonilor.

Deşi istoria acestei mişcări rămâne în mare parte nescrisă (nu sunt puse încă la dispoziţia cercetătorilor arhivele partidului comunist din perioada sovietică, ale organelor
administrative, ale celor de oprimare, ale sindicatelor etc.), totuşi crâmpeiele de informaţie pe care le avem ne permit să considerăm că mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, propovăduirea românismului în provincie, declararea în particular sau în grup a ataşamentului populaţiei moldoveneşti de la răsărit de Prut faţă de naţiunea română, limba, cultura şi istoria românească n-au încetat nici pentru o zi. Această mişcare s-a intensificat către sfârşitul anilor ’40, în a doua jumătate a anilor ’50 (după aşa-zisa liberalizare hruşciovistă) şi mai ales spre sfârşitul anilor ’80 – după ce Moscova a fost nevoită să
proclame epoca de „glasnosti” şi „perestroika”.

Mişcarea proromânească în Republica Moldova era întreţinută prin activitatea diferitelor organizaţii clandestine, antisovietice, proromâneşti; prin activitatea diferiţilor cetăţeni în particular, care scriau proteste, dar şi texte, versuri cu caracter patriotic, anticomunist, antiimperial, proromânesc; prin activitatea de propagandă a oamenilor de bună-credinţă printre elevi, studenţi, intelectuali, muncitori, enoriaşi, prin protestele în adresa conducerii sovietice de stat sau de partid. Savantul Elena Postică în lucrarea.

Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950 (Chişinău, 1997, p. 237) susţine că „rezistenţa antisovietică şi anticomunistă din Basarabia în primii ani postbelici este o mărturie de netăgăduit a dorinţei românilor basarabeni de a-şi fărui destinul într-un spaţiu economic, spiritual şi cultural românesc unic (subl. n).

Practic, toate organizaţiile antisovietice care au apărut în teritoriile româneşti ocupate după 28 iunie 1940 şi care aveau în programele lor şi elementul naţional românesc au fost în mod barbar şi crunt înăbuşite de către organele sovieto-comuniste de oprimare. Ura şi cruzimea ocupanţilor erau cu atât mai mari, cu cât era mai hotărâtă dorinţa românilor moldoveni de a păstra vie flacăra românismului şi cu cât se apropia mai mult clipa răsturnării dictaturii ruso-comuniste.
Vom aduce exemple ce demonstrează existenţa unei lupte continue a populaţiei  româneşti de la răsărit de Prut pentru idealurile naţionale: limba română, simbolurile naţionale româneşti, dreptul de a se numi români, reîntregirea neamului românesc.

Moldovenii, adică locuitorii Moldovei istorice, fiind stăpâniţi de o puternică conştiinţă naţională românească, deseori colectivă, sunt convinşi ca ei au fost, sunt şi nu pot fi decât români, că prezenţa lor pe întinsul teritoriu al vechii Dacii n-a fost nicicând întreruptă.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/

 

 

 

 

 

Sursa: https://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

Publicitate