Prima unire politică a românilor sub domnia lui Mihai Viteazul. VIDEO

 

 

 Mihai Viteazul (n. 1558, Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti – d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

 

Mihai Viteazul a realizat Prima Unire Politica a românilor, Mihai Viteazul s-a remarcat in bătaliile impotriva Imperiului Otoman, Mihai Viteazul a realizat Prima Mare Unire 

Făuritor al primei uniri politice a românilor, erou de epopee al luptelor pentru neatarnare si libertate, Mihai Viteazul s-a născut  în anul 1558.

De puţine ori i-a fost dat istoriei sa aibă atâtea impliniri de slavă, atâtea fapte de vitejie, atâtea evenimente cu adânci urme câte aveau sa fie în timpul lui “Io Mihail voievod…domn al Ţării Românesti, al Ardealului si a toata Ţara Moldovei”.

Instruit (cunostea greaca, turca), energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit in tinereţe cu treburi de negot. A ocupat, în acelaţi timp, din ce în ce mai înalte funcţii dregatoreşti: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei.

Promiţând credinţă turcilor şi plata datoriilor inaintaşilor săi, Mihai a fost numit domnitor în 1593. Dar încă de atunci, Mihai avea alte planuri, iar imprejurările politice s-au dovedit a fi favorabile planurilor sale.

Criza internă provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum şi victoria Spaniei şi Veneţiei asupra flotei turceşti de la Lepanto, 1571, au slăbit tăria Imperiului Otoman.

In Europa s-a constituit o alianţă antiotomană si in cele din urmă, Mihai a fost de acord sa participe.

Aderă la „Liga Sfîntă” creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii).

Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Războiul antiotoman a început in 13 noiembrie 1594.

În acea zi, Mihai a infrânt corpul de oaste turcă aflat la Bucureşti si a osândit la moarte pe reprezentanţii sultanului veniti pentru strângerea birului.

Trupele domnitorului au lovit aqpoi garnizoanele otomane de la Dunare si au obţinut la începutul anului următor, la Putineiu, la Stanesti, la Serpatesti, victorii importante asupra oştilor de represiune turco-tătare.

Succesele românilor au obligat otomanii sa trimită oaste puternică pentru a-l pedepsi pe Mihai pentru că a cutezat să se impotrivească puterii Otomane.

Lupta a avut loc la Calugareni in 13/23 august 1595, intr-o zona mlastinoasa a raului Neajlov. Mihai a obtinut o stralucita, epolaca victorie.

“ Astfel fu acea vrednica, de o nestearsa aducere aminte zi de bataie de la Calugareni in care romanii scrisesera cu sabie si cu sange pagina cea mai stralucita din analele lor. De zece ori mai putin numeroşi decât duşmanii, ei câştigară asupra-le o biruinţă stralucită şi avură gloria de a invinge un general până atunci neinvins. Munteni, moldoveni si ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domnitor” (Nicolae Balcescu).

Desi biruitor, Mihai s-a retras in munti in asteptarea ajutoarelor. Sigismund Batory, principele Transilvaniei si domnitorul Moldovei, Stefan Razvan, i-au venit in sprijin.

Intarindu-si ostirea, Mihai Viteazul a eliberat Targoviste si, la Giurgiu, a obţinut o a doua mare victorie (octombrie 1595).

Dupa noi victorii obtinute la Nicopole, Vidin, Cladova, Mihai a încheiat in 1598 pace cu turcii.

In schimbul unei sume anuale de bani, aceştia se obligau să nu se amestece în treburile interne ale Ţării Românesti.

La 28 octombrie 1599, la Selimbar, în preajma Sibiului, Mihai Viteazul a înfrânt pe noul principe al Transilvaniei, aliat turcilor, cardinalul Andrei Bathory.

La câteva zile dupa aceasta noua izbandă, Dieta convocata la Alba-Iulia l-a recunoscut pe Mihai Viteazul, principe.

Prima etapa a actului istoric al unirii ţărilor române a fost infăptuită.

La începutul lunii mai 1600, Mihai Viteazul l-a alungat pe Ieremia Movila, care era ostil domnitorului muntean, din Moldova.

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune.  

Marea infăptuire a lui Mihai Viteazul a stârnit, însă, repede, duşmănii aprige.

Existau conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Nobilimea transilvăneană, sprijinita de habsburgi s-a răsculat în toamna lui 1600, iar la Miraslau ostile domnitorului sunt infrânte de trupele magnaţilor locali, aliate cu cele conduse de generalul imperial Gheoghe Basta şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă (1600-1601).

După aceste evenimente Mihai Viteazul pleacă la Praga, la împăratul habsburgilor Rudolf al II- lea, pe care îl convinge să îl sprijine.

In 3 august 1601, la Guruslau, a avut loc o prima victorie impotriva trupelor principelui Transilvaniei Sigismund Bathory, întărite cu câteva steaguri de oaste trimise de Ieremia Movila şi de turci.

Dupa aceasta victorie, cucerirea Transilvaniei şi reeditarea evenimentelor care duseseră la unirea politică a romanilor erau, acum, un fapt pe deplin posibil.

In zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai Viteazul si vitejii lui se aflau pe Câmpia-Turzii, acesta a fost asasinat de un grup de mercenari valoni din oastea austriacă, la ordinul generalului austriac Basta, aliatul său.

 

 

 

Foto: Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Capul său a fost luat în taină de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Tîrgovişte.

 

 

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris:

„Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.„

Luându-i viaţa prin trădare, duşmanii nu i-au putut lua însă meritul şi cinstea marilor lui izbânzi.

Infruntarea puhoiului otoman şi salvarea ţării prin victorioase lupte pentru neatârnare, au adus eroului român preţuirea întregii Europe.

“ Daca a fost vreodata un principe demn de glorie pentru faptele istorice savarsite de el, acesta este domnul Mihai, principele romanilor”– periodic din Roma anului 1600.

Mihai Viteazul a înfăptuit prima mare unire, care şi acum după mai mult de 4 veacuri se distinge cu deosebire.

“ Când el e din poporul mieu…când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru şi l-a buciumat în lumea largă…când printr-însul s-a săvârşit…uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub acelaşi steag de biruinţă…cum aş putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!”

Nicolae Iorga. 

 

 

Surse:

 

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/mihai-viteazu-domnia-lui-mihai-viteazul

http://istoria.md/articol/48/Mihai_Viteazul

 

 

 

Publicitate

SEMNALUL DE ALARMĂ AL UNUI STUDENT DESPRE CEI CARE INCEARCĂ SĂ SPULBERE ISTORIA ROMÂNIEI.

 

 

 

Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fărăistorieeste unpoporîncă barbar şi vai de acelpoporcare, şi-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.

 

 

Astăzi, când istoria ar fi trebuit să devină o disciplină care să contribuie la dezvoltarea culturii generale a tinerilor şi la o cunoaştere a valorilor naţionale, ea a devenit, mai degrabă, o disciplină derizorie şi lipsită de interes în cultura şi dezvoltarea viitoarelor generaţii.

A nu-ţi cunoaşte istoria înseamnă, cum s-a spus, a nu-ţi cunoaşte părinţii şi strămoşii, ai tăi şi ai neamului întreg, a nu beneficia sau a nu fi demn să beneficiezi de moştenirea ce ţi-au lăsat-o, cu suflet de părinte.

Istoria cui?

Pentru a distruge un popor şi a-l supune, este suficient a-l renega, a-i distruge miturile, tradiţia, istoria şi credinţele.Astfel, un popor fără identitate devine pleava univesului. Istoria naţională, din păcate, a devenit principala ţintă de denigrare sau de eliminare din conştiinţa românilor. Primii paşi au fost făcuţi în anul 2007 când istoria este acceptată ca materie a ,,bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoriaromânilor”, ci, simplu, „Istorie”.

Cui ii e ruşine de istoria românilor? Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie ,,Istorie”, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

De ce i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La acesta întrebare istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu facă o analiză destul de onestă şi limpede: ,,Ca să se piardă identitatea naţională aromânilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, breaking news, vibe radio etc. “.

Ioan Scurtu, prof. univ. dr. în istorie în capitolul ,,Concluzii” din cartea ,,Revoluţia româna din 1989 în contextul internaţional” precizează următorul fapt ,,Din manualele de istorie lipsesc teme importante, precum etnogeneza românilor, iar momente esenţiale, cum sunt cele privind lupta pentru apărarea fiinţei naţionale sau mişcările sociale sunt minimalizate”.

Domnilor ,,specialişti” din comisiile de educaţie din Parlament şi din minister se pare că pentru dumneavoastră părerea celor doi ,,monştri sacri” care ne-au scris istorie, atât în manualele şcolare cât şi în cărţile de specialitate şi care au scos la lumina istoria poporului român, această părere nu contează.

Regretatul nostru istoric, Florin Constantiniu, într-un interviu luat de jurnalistul Victor Roncea, concluzionează şi dansul acelaşi fapt: ,,Mă uitam pe manualul de istorie, ediţia apărută în 1939 de dinainte de război, a lui Giurescu, şi mă uitam ce serios se învaţă istoria. Spuneţi-mi mie, cum de atunci nu se considera că e prea multă materie, că elevul nu poate să înghită atâta materie.Acum, când te uiţi la manualele astea, ele sunt de 140 de pagini cu scheme şi fotografii mari. Am lucrat şi eu la un manual şi, poate nu credeţi, nicio lecţie să nu depăşească 2 pagini, să nu depăşească cumva 2 pagini “.

Manuale de Istorie?

În anii 2007, prin ordinele ministrului Educaţiei manualele alternative de istorie, de clasa a XII-a devin în număr de şapte. Şcolile şi le aleg pe cele care li se par mai accesibile, în funcţie de diverse contexte. Manualele de clasa a XII-a cuprind în prezent 5 teme generale socotite definitorii pentru ca tânărul de 17-18 ani să înţeleagă trecutul ţării, anume: I Popoare şi spaţii istorice, II Oameni, societatea şi lumea ideilor, III Statul şi politica, IV Relaţiile internaţionale, V Religia şi viaţa religioasă.

Cele 5 capitole sunt divizate în subpuncte, fiecare cu un titlu precis, însoţite de studii de caz. Lipsite de principiul cronologic şi, totodată, excesiv de lacunare, manualele prezintă istoriaca pe o înşiruire de fapte şi evenimente, de foarte multe ori nerespectându-se principiul cauzalităţii evenimentelor. Astfel elevii, în cel mai bun caz, memorează şi uită adesea destul de repede. La examenul unde istoria este materie opţională, candidatul se îndreaptă spre discipline alternative (biologie, geografie etc.).

Prezentarea celor 5 mari capitole ajuta sau nu la receptarea şi înţelegerea informaţiilor?

Spre exemplu, capitolul III începe cu ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII) şi se încheie cu ,,România postbelică. Stalinism, national-comunism. Construcţia democraţiei postdecembriste “.

Capitolul IV începe cu ,,Relaţiile internaţionale în spaţiul românesc în Evul Mediu şi ajunge la Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană, iar ultimul capitol începe din nou în Evul Mediu (,,Biserica şi şcoala”) şi se încheie cu ,,România şi toleranţa religioasă în sec. XX “.

Este de reflectat dacă receptarea şi înţelegerea se fac mai uşor şi cuprinzător plimbând peelevi, la fiecare capitol, din Evul Mediu până în anul 2000, sau dacă materia ar fi redată pe etapele mari cronologice, fiecare cu caracteristicile şi conexiunile ei de de epocă. Ei bine, situaţia sta cu totul altfel.

Profesorii sunt nevoiţi din învălmăşeala aceasta de capitole combinate să recurgă la un cadru cronologic şi firesc, şi brusc, situaţia cronologică a capitolelor se schimbă radical.

Capitolul I începe cu ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, capitolul II ,, Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII), capitolul III ,,Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii ”, capitolul IV ,, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX), capitolul V ,,Constituţiile din România”, capitolul VI ,,România şi concertul european: de la ,,criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX“, capitolul VII ,,Secolul XX–intre democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa”, capitolul VIII ,, România postbelică.

Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste”.

Ce se va întâmpla cu elevii ai căror profesori nu mai acordă atenţie predării, explicării şi care lipsesc de la orele de istorie? Răspunsul este cât se poate de limpede.

Elevii sunt nevoiţi să îşi aleagă o altă disciplină pentru examen sau, dacă aceasta e obligatorie la examen, sunt nevoiţi să recurgă la ore de meditaţie la alţi profesori care au respect faţă de disciplina şi profesia lor şi care conştientizează responsabilitatea enormă pe care o are un profesor în destinul şi momentele esenţiale din viaţa elevilor.

O altă variantă ar fi parcurgerea manualului, care îngreunează şi înceţoşează viziunea elevului asupra cadrului istoric. Astfel, conţinutul devine monoton şi lipsit de interes, iar, în cel mai bun caz, elevii memorează şi uită adesea destul de repede. În asemenea situaţii, câţi stundenţi mai optează pentru Facultatea de Istorie? În mare măsură doar cei care au medie mică sau cei care nu au intrat la opţiunile dorite. Este şi o vorbă prin facultăţile de istorie din România la întrebarea ,,-De ce ai ales istoria?” – ca să am o facultate.

Geto-dacii, eliminaţi din manuale

Dacă dificultatea de a face o analiză a noţiunilor din carte şi pentru a le înţelege este mare, în sprijinul acestei dificultăţi se mai adaugă şi informaţiile excesiv de lacunare. Astfel, din principalul manual de istorie din învăţământul nostru preuniversitar lipsesc capitolele antichităţii şi stravechimii despre daci.

Pur şi simplu, pentru dânşii, pentru autori, pentru guvernul care prin Ministerul de Resort a făcut acest lucru, a eliminat complet orice informaţie despre strămoşii noştri reali,traco-geto-dacii.

Istoricul conf.univ.dr. Gheorghe Iscru a semnalat în nenumărate rânduri, atât prin articole publicate, cărţi, conferinţe cu caracter ştiinţific, dar şi prin scrisori adresate preşedinţiei şi ministerului despre politica antinaţională din manualele şcolare. Domnul Iscru îşi exprimă mâhnirea şi revolta împreună cu ceilalţi istorici menţionaţi mai sus:

,,însuşi Ministerul de Resort conformându-se unor „sugestii mai înalte”, din „alternativele” celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi universitari, „manuale alternative” editate în anul „de referinţă” 2007 – an în care „demnitari” ai neamului ne-au cedat şi suveranitatea naţională cu de la ei putere! –, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu,istoria strămoşilor noştri reali.

Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi –, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor roman. Direct sau indirect, s-a micşorat, în preuniversitar, numărul de ore de predare pentru istorie, acordându-se în schimb, la gimnaziu, ore pentru cursuri opţionale de istorie, la inspiraţia profesorului, ca la Universitate.

S-au redus personalităţi şi evenimente, în pagina de manual, la câteva rânduri ,,compensate”, cu 1-2 şi chiar mai multe imagini. S-a menţinut viziunea stalinistă asupra naţiunii şi asupra statului naţional şi s-a alimentat în continuare blasfemia de acuzare a naţionalismului “.

Se pare că domnul Iscru, la o vârstă destul de înaintată când ar putea să îşi petreacă liniştit bătrâneţea, se luptă cu morile de vânt pentru că la nenumăratele scrisori şi întrebări oficiale, nimeni nu a fost amabil să-i dea un răspuns.

Politica guvernamentală prin Ministerul de resort, deja a mers prea departe, pur şi simplu a tăiat rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române.

Dacă în manualele din anul 2000, avem un capitol intitulat ,,Civilizaţia geto-dacilor” cu citate din izvoarele istoricilor antichităţii (Herodot, Strabon, Dio Cassius, Iordanes), în care aflăm lucruri elementare că dacii şi geţii sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă, dar aflăm şi despre cunoştinţele lor fabuloase de astronomie, medicină, filozofie, logică.

Spre exemplu, despre Decebal, Dio Cassius scria că ,,era priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Iordanes în ,,Getica” precizează despre cunostiintele ştiinţifice la geto-daci: ,,[…] Deceneu i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei. El i-a învăţat etica, dezvătându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; […] i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

Vezi ce mare plăcere, că nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrine filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte”.

Ei bine aceste informaţii nu apar în manualele noaste şcolare ca să stârnească mândria identităţii naţionale. În cele 4 manuale (cele 2 edituri Corint, Didactică şi Pedagogică, Corvin) nu aflăm absolut nimic despre cine a fost Traian, Decebal, Deceneu, zeul Zalmoxis, războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, care au fost cauzele războaielor, ce părţi au ocupat şi administrat Traian din Dacia, imensele bogăţii luate deromani din Dacia (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), ce s-a întâmplat în intervalul 106-271 când avut loc Retragerea Aureliană.

Despre toate aceste informaţii nu aflăm absolut nimic înmanualele de istorie, decât în cele 2 manuale coordonate de Ioan Scurtu (editura Gimnasium şi editura Economică şi Preuniversitară) şi în editură Niculescu, în care informaţiile sunt destul de comprimate, dar elevul poate să îşi facă o idee

Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca

Cât despre culturile preistorice din neolitic şi epoca bronzului care sunt unice în Europa cu o ceramică şi o vechime impresionantă (Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca), aceastea sunt practic inexistente în viziunea noilor generaţii de tineri.

The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat la data de 30 noiembrie 2009 în secţiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York. Expoziţia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparţinând culturii Cucuteni. Americanii se mândresc că în Europa şi în România există o asemenea cultură.

Paradoxal, noi o eliminăm din manualele şcolare ca nu cumva elevii noştri să cunoască că pe acest teritoriu au fost culturi antice unice şi o continuitate de locuire de mii de ani.

,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcinile de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră” – spunea Nicolae Iorga secolul trecut.

Putere şi mândrie care zac acum în ignoranţa elevilor şi studenţilor noştri care află că sunt ,,romani”, urmaşi ai Romei, conform ,,etichetării” de către unii istorici şi împăraţi bizantini pe parcursul secolelor din primul capitol intitulat ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”.

La Universitate se învaţă că românii au venit la nord de Dunăre în VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania

Dacă despre antichitate nu aflăm aproape nimic, nici despre evenimentele majore ale secolelor trecute nu aflăm prea mult. Comprimarea excesivă a informaţiei are consecinţe care nu pot fi evitate de autori, oricât ar fi ei de meşteri de a scrie multe, în puţine cuvinte. De ce a izbucnit primul război balcanic (1912) ? Manualele citate nu explică (Corint 1, p.121; Corint 2, p.97; Pedagogică, p.230).

De ce a continuat armata romană operaţiunile la răsărit de Nistru în 1941 şi a mers până în stepa Calmucă şi Cotul Donului? Două manuale nu dau vreun răspuns (Corint 1, p.124; Corint 2, p.98; cel al editurii Pedagogice explică la p.250).

Referitor la colectivizare nu se explică ţelul ei real nici consecinţele pe plan individual. Tema ocupa un paragraf în manualul Corint 1, pp.102-103, 6 rânduri în Corint 2, p.80.

Această conspiraţie împotriva istoriei nu se opreşte aici, ea atinge şi băncile facultăţilor deistorie din ţară. De pildă, la primul curs de Evul Mediu de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, aflăm de la domnul profesor (care nu este specializat pe etnogeneză) ca poporul român s-a format pe ambele părţi ale Dunării, în special la sud de Dunăre, asemănându-se cu romanitatea orientală, iar romanizarea Daciei nu aveam cum să se concretizeze în doar 165 de ani, fiind mai mult o colonizare de seminţii ,,din toată lumea romană”.

De asemenea aflăm că, după Retragerea Aureliană, populaţia de la nord de Dunăre s-a mutat la sud de Dunăre unde a revenit în secolele VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania.

Ştim cu toţii ca domnul profesor şi-a susţinut doctoratul în Ungaria şi că aceste teorii respinse de istoriografia românească încă mai servesc istoriografiei maghiare, sperând că într-un moment de răscruce (aşa cum se întâmplă acum cu autonomia ungurilor în Transilvania), aceste pseudo-argumente să fie invocate din nou.

Contradicţiile nu se opresc aici. Aflăm că românii nu au câştigat bătăliile de la Rovine, Călugăreni, Târgovişte, iar conştiinţa de naţiune şi unitatea teritorială au existat doar la 1918 (evenimentele din 1600 şi 1848 nu există în viziunea d-lui profesor), ceea ce manualele deistorie contrazic.

În final aflăm despre Mihai Viteazu că avea două ,,calităţi”: era viteaz şi ,,îi plăcea băutura”, iar dacă aducem argumente în defavoarea ungurilor suntem acuzaţi că ,,suntem obsedaţi după discursul naţionalist”.

Întrebarea firească ar fi următoarea: un studentcare termină Facultatea de Istorie şi doreşte să profeseze în învăţământ, ce teorie va scrie în examenul pentru ocuparea unui post de cadru didactic?

Teoria învăţată în liceu (teoria oficială) sau teoria predată la cursul facultăţii unde profesorul ne spune răspicat că istoriografia românească este plină de minciuni şi tributară discursului naţionalist?

După 23 de ani de la revoluţie, învăţământul nu este cu adevărat modern. Mai de grabă, în acest interval de timp, el a devenit un domeniu subfinanţat şi neglijat de către guvernanţi.

Prin elaborarea de noi programe şi manuale şcolare, eliminarea examenului de admitere, reducerea duratei învăţământului universitar la 3 ani şi salariile derizorii din învăţământ, degradarea sistemului a devenit evidentă.

Istoriaa devenit o disciplină oarecare, tinerii nu se mai îndreaptă spre facultăţile de istorie, deoarece pasiunea şi rădăcinile de cunoaştere au fost tăiate încă din liceu.

 

 

Surse : http://basarabialiterara.com.md/; ADEVARUL DESPRE DACI

Autor:MIHAI FLOROIU, student Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti