CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1 octombrie 1924 – Biserica Ortodoxă Română a adoptat Calendarului gregorian. Timpul liturgic continuă să fie măsurat diferit în unele dintre Bisericile Ortodoxiei

 

 

Conciliul ecumenic de la Niceea, din anul 325 d.IChr, adoptase pentru lumea creștină calendarul utilizat în vremea Imperiul Roman. Esențială era modalitatea de calcul a zilei Paștelui, care se baza pe un sistem complicat, având ca punct de reper solstițiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea.

În secolul al XVI-lea, astronomii au refăcut calculele și au constatat că sistemul de măsurare a timpului nu corespunde realității. Astfel, solstițiul de primăvară nu mai cădea pe 21 martie, așa cum fusese în vremea romanilor, ci zece zile mai târziu.

În Europa catolică, reformarea calendarului datează de la 1582, din pontificatul Papei Grigore al XIII-lea, care a împrumutat și numele noii măsurători.

Imagine similară

Conform calendarului gregorian, anul urma să fie mai lung cu 10 zile în secolul al XVI-lea, cu 11 în cel de-al XVII-lea și așa mai departe, în fiecare an adăugându-se câte o zi.

Imagini pentru calendar gregorian photos

Treptat, calendarul Papei a fost acceptat și de țările protestante, dar lumea ortodoxă l-a refuzat până în secolul al XX-lea.

În Vechiul Regat, au existat mai multe tentative de trecere la calendarul gregorian.

Una datează din vremea lui Alexandru Ioan Cuza când a fost cerut si acceptul Bisericii in acest scop fiind convocat, din ordinul ministrului Dimitrie Bolintineanu inca din decembrie 1863, un consiliu bisericesc, in spe­ranta ca acesta va califica problema.

Dorinta guvernului de a schimba calendarul a provocat nemultumire in tara, unde populatia era ingrijorata de zvonurile potrivit carora guvernul dorea sa catolicizeze tara. Numeroase personalitati laice au luat atitudine impotriva intentionatei masuri.

Dintre acestia, Ion Heliade Radulescu scria mitropolitului, cerandu-i sa se opuna incercarii guvernului.

Tot el tipareste mii de foi volante pe care le raspan­deste in tara. În acestea se arăta ca noul calendar este în contradicţie cu canoanele Bisericii Ortodoxe, în spe­cial cu problema stabilirii datei Paştelui, şi, mai apoi, complicaţiile ce s-ar naşte din aceasta schimbare.

Comisia adunata la Mitropolie redacta in chiar prima zi a lucrarilor o adresa catre Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice in care arata ca problema calendarului este una pur stiintifica, dar ea sta în strânsa legatu­ra cu hotărârile Sinodului I de la Niceea, care fixează data serbării Paştelui (şi implicit a tuturor celorlalte sarbatori cu data schimbatoare) după calendarul iulian, lucru care in timp a devenit aproape o chestiune dogmatica.

Adresa era semnata de toţi membrii comisiei în frunte cu mitropolitul.

Din cauza agitatiei din ţară, guvernul a fost obligat sa recunoască schimbarea intenţionată ca fiind inoportună pe motivul neorânduielilor ce s-ar produce în ţară şi să renunţe la adoptarea calendarului gregorian.

Patriarhul Constantinopolului adre­sase şi el o scrisoare mitropolitului Nifon, aratându-se tulburat de intenţia auto­ritaţilor de a renunţa la calendarul folosit de întreaga Ortodoxie.

A doua sincronizare a timpului cu Occidentul s-a încercat în anul 1900. O altă încercare s-a făcut în timpul ocupației germane a Bucureștiului.

August von Mackensen a emis o ordonanță care impunea ca după ziua de 19 decembrie 1916, urmează 1 ianuarie 1917. Administrația germană stabilită în capitală și-ar fi dorit ca noul calendar să se aplice atât în probleme laice, cât și în cele bisericești.

După socoteala nemțească, rezulta că în 1916 n-ar mai fi existat sărbătoarea Crăciunului.

„Am găsit pe Primatul zăpăcit cu desăvârșire”, scrie Theodorian-Carada într-un volum memorialistic. „Apoi mi-a adus dosarul privitor la schimbarea calendarului și m-a întrebat ce zic eu că trebuie să facă”.

După ce și-a revenit din uluială, Conon Arămescu-Donici, Mitropolitul Primat și înaltul cler au făcut diligențe pe lângă forțele de ocupație.

Încunoștințat, feldmareșalul von Mackensen a acceptat o amânare. Apoi o alta, și tot așa, până când armatele germane au plecat din București și reforma calendarului a fost iarăși amânată.

După ce euforia victoriei nesperate în primul război mondial s-a risipit, au apărut dificultățile legate de integrarea noilor provincii, unde viața se desfășura după alte legi decât cele ale Bucureștiului.

De pildă în Transilvania și Bucovina, care aparținuseră Imperiului Austro-Ungar, timpul se măsura conform calendarului gregorian, în timp ce Vechiul Regat și Basarabia întrebuințau încă pe cel iulian.

Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură.

Încă din ianuarie 1919 Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile.

Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate.
În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie.

Acesta a  intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, fără a fi consultată Biserica Ortodoxă Română, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă.

Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou.

Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.

  Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română.

Instituţia era pusă într-o situaţie delicată din acest punct de vedere: pe de-o partea ea nu putea ignora uzanţele societăţii.

Innoirea calendarului a fost interpretată în lumea ortodoxă, atât inainte cât şi după reforma sa din sec. XX, drept o încercare de pătrundere a catolicismului în Biserică.

Din acest motiv au existat Sinoade ortodoxe care, incă din sec. XVII sau chiar mai devreme, au respins calendarul gregorian – nu pentru ca ar fi ţinut de vreo dogma a calendarului, ci pentru ca se respingea orice fel de inovaţie apuseana in materie de predanie/cult.

De altfel întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în aceeaşi situaţie, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii în acest sens.

În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi.

Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie.

Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială şi de primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, continuând să urmeze calendarul iulian.

Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. 
  Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamț și Sihăstria) și în Basarabia. Astfel că autoritățile au acuzat influența bisericii ruse și a sovietelor.

Sentimente contradictorii s-au consemnat însă și în alte regiuni.Noul calendar a stârnit nedumerirea credincioșilor. „Am părăsit rânduiala veche și mi-e jale”, spunea o țărancă din Țara Oltului.

În scrisoarea pastorală adresată cu ocazia Crăciunului din anul 1924, Roman Ciorogariu, episcopul de Oradea, s-a simțit dator să explice modificarea pe înțelesul tuturor.

„Și atunci un învățat italian (în secolul al XVI-lea, n.red.) a apropiat anul calendariului de anul ceriului, ștergând din calendar cele zece zile cu care el întârzia și în anul 1582 a scris 15 octombrie în loc de 5 octombrie.

Biserica Ortodoxă n-a primit acest calendar îndreptat, pentru că anul acestui calendar îndreptat tot nu este egal cu anul ceriului, nici Paștele nu se socotește cum le socotim noi, nici sfinții de peste an în acest calendar nu sunt aceiași cu cei din calendarul vechiu. Așa am rămas noi tot cu calendarul vechiu, cu toate că știam că e greșit.

În veci însă nu puteam să rămânem cu el, căci după un timp oarecare s-ar fi întâmplat ca primăvara după calendar să cadă în timpul verii, vara să fie toamna și toamna să fie iarna; Nașterea Domnului s-o prăznuim primăvara, Paștile vara și Rusaliile toamna. Vremea nu așteaptă, ea merge înainte, iar noi cu calendarul rămânem în urmă.

Și atunci învățații bisericii noastre (…) au făcut ceea cea făcut mai înainte acel învățat italian, și ceea ce ar face fiecare om, al cărui ceasornic întârzie: au tăiat cele 13 zile cu care anul calendariului nostru întârzia față de anul ceriului, au dus deci înainte anul calendariului, cum muți înainte ceasornicul ce întârzie și la 1 octombrie din anul acesta am scris 14 octombrie”.

Ernest Bernea, în studiul „Timpul la țăranul român”, publicat în 1940. „Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de primejdii“, scrie Bernea.

Au existat locuri unde țăranii au refuzat să mai intre în biserică, preoții au fost bătuți, legături de rudenie s-au rupt și întreaga viață spirituală a satului s-a spart.

Reforma a fost adoptată de o categorie de oameni și suportată de alții, constată sociologul. „Satul românesc trăiește mai ales în virtutea unei vechi tradiții”, scria Ernest Bernea.

„Moștenirea din bătrâni alcătuiește însuși felul de existență al acestei comunități; tradiția este atotstăpânitoare (…) Tot ce vine din trecut are un caracter aproape religios, față de care se impune cel mai profund respect”.

Pentru țăranul român, mai scrie Bernea, atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăși. Chestionat de sociologi, un țăran din Dărmănești-Bacău a răspuns: „nu pot schimba sărbătorile, că așa am apucat din bătrâni și legea lor e sfântă”.

Un altul, din Cornova-Orhei, a spus: „Ținem pe vechi că noi așa am apucat; apoi îi mai ghini să țânem cum am apucat. Eu obiceiul meu îl țin, pe ce am apucat, pe aia țin; țin legea creștinească”.

Țăranii auziseră că de Paștele anului 1925, lumina învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim în ziua Paștelui pe stil nou.

„În noaptea de înviere, la sfântul mormânt se aprind niște lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, și de atunci Paștele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus țăranii.

Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la data în stilul vechi se adaugă astfel:

10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 – 28 februarie 1700;
11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 – 28 februarie 1800;
12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 – 28 februarie 1900;
13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 – 1 octombrie 1924.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/reforma-calendarului-schisma-bor/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adoptarea_calendarului_gregorian

http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_gregorian

 

  • Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol.1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001 p.220

  • Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1984

  • Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

30/09/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

De ce ortodocşii şi catolicii sărbătoresc Învierea Domnului de cele mai multe ori la date diferite ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Paştele îşi trage denumirea de la cuvântul ebraic “Pesah” al vechilor iudei, care înseamnă “trecere”.

Mai întâi, cuvântul a desemnat trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu dintru nefiinţă întru fiinţă, iar mai apoi, trecerea poporului israelian din robia egipteană la libertatea deplină.

Data Paştelui creştin se stabileşte după o regulă fixată la Sinodul I ecumenic, în anul 325 şi anume: Paştele cade în prima duminică, după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară.

Această regulă este respectată de toate Bisericile creştine. 

 

De ce catolicii şi ortodocşii sărbătoresc Învierea Domnului la date diferite?

In primele trei secole ale creştinismului, nu exista o dată universală pentru Învierea Domnului. Bisericile din diferite părţi ale lumii urmau tradiţii diferite. Unii creştini sărbătoreau Paştele în prima duminică după Pesah, supranumit “Paştele evreiesc”, alţii în aceeaşi zi.

Această problemă a fost ridicată de preoţii care au luat parte la primul Sinod Ecumenic, din 325, de la Niceea.

Ei au stabilit o formă de calcul pentru a stabili data Paştelui în concordanţă cu desfăşurarea evenimentelor din Biblie.

Astfel, Paştele este sărbătorit în prima duminică de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară, dar numai dacă aceasta pică după Pesah.

Pentru a se asigura că nu există confuzii în legătură cu echinocţiul, preoţii au convenit să fixeze data acestuia pentru 21 martie (în prezent, 3 aprilie în Calendarul Iulian).

În epoca modernă, însă, Biserica Catolică şi cele Protestante au decis să nu mai respecte faptul că Paştele creştin ar trebui să pice după cel Evreiesc.

Diferenţa calendaristică dintre Paştele occidentalilor şi Paştele orientalilor, a apărut ca urmare a unor evoluţii istorice complexe şi îndelungate, precum şi coroborării calendarului solar cu cel lunar.

În Antichitate, au existat foarte multe diferenţe în prăznuirea Paştelui în lumea creştină.

Astfel, în primele secole, creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici celebrau Paştele Crucii (moartea lui Hristos) la data de 14 Nisan, apoi Paştele Învierii (Învierea) la 16 Nisan.

Deoarece serbau Paştele odată cu iudeii, adică la 14 Nisan, aceştia se numeau Quartodecimani. De precizat că Nisan (nume de origine babiloniană) este cea de-a şaptea lună a anului ecleziastic şi prima lună a anului civil în calendarul ebraic.

Nisan este o lună de primăvară de 30 de zile. Totodată, în limba turcă este numele lunii aprilie.

Protopashiti, alţi creştini din zona Antiohiei, serbau Paştele duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în săptămâna azimilor iudaice.

Totodată, cei mai mulţi creştini din Egipt, Grecia şi Apus sărbătoreau Paştele în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit şi a înviat Hristos.

În vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan era comemorată moartea lui Hristos, fiind numită Paştele Crucii.

Duminica următoare era sărbătorită Învierea şi cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primavară. Sărbătoarea se numea Paştile Învierii.

Unul dintre lucrurile care au condus la sarbatorirea separata a Pastelui de catre catolici si ortodocsi este Marea Schisma, care a avut loc in anul 1054, cand cele doua Biserici s-au separat – Estul ortodox si Vestul catolic.

Incepand din anul 540 si pana in anul 1583, Pastele era sarbatorit in aceeasi zi de Biserica estica si de catre cea vestica.

Ulterior, dupa ce Papa Grigorie al XIII-lea a dispus inlaturarea a zece zile din calendarul iulian, masura care nu a fost luata si de Biserica ortodoxa, datele de sarbatorire a Pastelui in cele doua Biserici nu au mai coincis.

În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a decis să reformeze calendarul după care funcţionează Biserica Catolică.

Noul calendar a primit numele de Calendarul Gregorian, este mai precis din punct de vedere astronomic decât cel Iulian şi este folosit în prezent de aproape toată lumea.

Calendarul creat de Iulius Cezar era cu 11 minute prea lung, iar, de-a lungul secolelor, s-a decalat faţă de fenomenele naturale, precum schimbarea anotimpurilor.

În consecinţă, în timpul pontificatului lui Grigore, echinocţiul de primăvară, de exemplu, nu mai pica pe 21 martie – dată convenită de preoţi în anii ‘300 pentru echinocţiu.

Astfel, Papa a tăiat, pur şi simplu, 13 zile dintr-un an, pentru a reface echilibrul.

În plus, anii centenari, precum 1900 şi 2000, pot fi bisecţi numai dacă sunt divizibili cu 400.

În 1923, un sinod al Bisericilor Ortodoxe a fost convocat la Constantinopol şi a luat o decizie foarte controversată la acea dată. Bisericile participante au hotărât să preia Calendarul Gregorian pentru aproape toate sărbătorile, cu excepţia Paştelui, a cărui dată este calculată în continuare după Calendarul Iulian.

În consecinţă, catolicii, protestanţii şi ortodocşii pe rit nou sărbătoresc Crăciuniul, Boboteaza şi alte sărbători simultan, însă Paştele şi sărbătorile corelate, precum Înălţarea Domnului, pică în date diferite.
Crestinatatea ortodoxa s-a impartit la randul ei din anul 1924 in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastelui: Bisericile ramase la calendarul vechi, iulian, au continuat sa il serbeze dupa Pascalia veche, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au sarbatorit cativa ani (intre 1924 si 1927) Pastele pe stilul nou.

Biserica Ortodoxă respectă o regulă în plus: în cazul în care Paştele creştin coincide cu Paştele evreiesc, sărbătoarea Învierii Domnului este mutată în duminica următoare.

Aşadar sunt luate în calcul două fenomene astronomice: unul fix, echinocţiul şi unul variabil – luna plină. 

Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927), prin consens general, ca Paştele să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat, iulian.

Decalajul dintre paştele catolic şi cel ortodox în unii ani este cauzat, însă, de diferenţa dintre cele două calendarele avute în vedere la calculul acestei date.

Bisericile Ortodoxe ţin seama în stabilirea datei Paştelui de calendarul neîndreptat sau stilul vechi, în timp ce Bisericile Romano-catolică , Protestante şi Neoprotestante, respectă calendarul îndreptat, sau Stilul nou.

Diferenţa de 13 zile dintre aceste două calendare face ca echinocţiul de primăvară să fie şi el decalat cu 13 zile de la un calendar la altul.

Luna plină este un criteriu evident, indiferent de calendar, pentru că se vede pe cer.

Apariţia ei mai aproape sau mai departe de echinocţiul de primăvară influenţează aşadar suprapunerea sau decalajul datei Paştelui. 

Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă au serbat Sfintele Paşti în aceeaşi zi destul de rar. O astfel de coincidenţă s-a petrecut  în 2014, la 20 aprilie, în 2017, la 16 aprilie şi în 2025, la 20 aprilie.

Altfel însă, diferenţa dintre Paştele catolic şi cel ortodox poate varia de la o săptămână – cum se întâmplă anul acesta – la cinci săptămâni – cum s-a întâmplat în 2008.

Care este explicaţia? În primul rând, faptul că cele două Biserici lucrează cu calendare diferite.

Biserica Romano-Catolică foloseşte, din secolul al XVI-lea, calendarul gregorian , iar Biserica Ortodoxă pe cel iulian.

Dacă statele ortodoxe au adoptat în viaţa civilă calendarul gregorian, în prima jumătate a secolului XX (Rusia si Bulgaria în 1918, România şi Serbia în 1919, Grecia în 1923), majoritatea Bisericilor Ortodoxe merg în continuare pe varianta iuliană, dar îndreptată la Congresul de la Constantinopol din 1923.

Numai câteva biserici ortodoxe (numite „stiliste”), mai folosesc si astăzi calendarul iulian pur, neîndreptat (Biserica Rusă, Biserica Sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului şi Sfântul Munte).

Data prăznuirii Paştelui este, spre deosebire de data Naşterii Domnului (25 decembrie) variabilă, în funcţie de prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

În calcul mai intră un element important, şi anume data Pesah-ului. (Această sărbătoare ebraică , amintind trecerea prin Marea Roşie şi eliberarea de robia egipteană, se prăznuieşte pe 15-22 Nisan.

Intre sărbătoarea creştină a Paştelui şi Pesah nu este, prin urmare, decât o asemănare de nume). Anul acesta, Pesah-ul este între 6-14 aprilie.

Pentru a elimina controversele legate de sătrbătoarea Paştilor, în cadrul primului sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit că Paştile vor fi serbate totdeauna în prima duminică ce cade după prima noapte cu Lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit şi că data Paştelui din fiecare an va fi calculată de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica, la timpul potrivit, şi celorlalte Biserici creştine.

În acest caz este vorba de coroborarea calendarului solar, în funcţie de care este stabilit echinocţiul de primăvară, cu calendarul lunar, stabilit în funcţie de fazele lunii.

Totododată, dacă data Paştelui, calculată după prima regulă, cade în aceeaşi zi ca şi Paştele evreiesc, atunci Paştele creştinilor trebuie amânat cu o săptămână.

Bisericile Ortodoxe păstrează recomandarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325, ca Sărbătoarea Invierii Domnului să nu coincidă cu Pesah-ul, ci să fie consecutivă acestuia.

În fine, catolicii stabilesc prima luna plină de după echinocţiu folosind o serie de calcule şi tabele ecleziastice, pe când ortodocsii iau ca reper luna plină astronomică.

Schimbarea apărută după introducerea calendarului gregorian

Învierea Domnului a fost sărbătorită peste tot la aceeaşi dată până la introducerea în 1582 a calendarului gregorian în urma reformei efectuate de Papa Grigorie al XIII-lea.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute înapoi în anul calendaristic.

În Orient, din motive religioase ce au apărut odată cu Marea Schismă din 1054, cele mai multe biserici au refuzat să accepte, sute de ani, calendarul gregorian care este cu 13 zile înaintea celui iulian. Astfel, Răsăritul şi Apusul n-au mai serbat Paştele la aceeaşi dată decât din întâmplare.

Catolicii calculează data Paştelui după o formulă de calcul a lunii pline de după echinocţiul de primăvară, în timp ce ortodocşii calculează în funcţie de luna plină astronomică.

În anul 1924 s-a hotărât, la Constantinopol, o adaptare a tuturor Bisericilor Ortodoxe la calendarul gregorian. Nu toate au acceptat, astfel că Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă păstrează calendarul neîndreptat.

Pentru a menţine o unitate ortodoxă în serbarea Paştelui, din anul 1927, s-a decis ca toate bisericile ortodoxe să sărbătorească Paştele după calendarul iulian.

Timp de zece ani de la această hotărâre, românii ortodocşi au serbat Paştele o dată cu romano-catolicii.

 

 

 

 

 

 

  Vaticanul a recomandat minorităţilor catolice din ţări cu majoritate ortodoxă, să serbeze Paştele o dată cu ortodocşii.

În România, doar greco-catolicii au respectat această recomandare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima săptămână ce urmează după Învierea Domnului Iisus Hristos, este denumită Săptămâna Luminată şi se termină în Duminica Tomii (a Sfântului Apostol Toma).

Săptămâna Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare care se termină după cincizeci de zile de la Paşte, la Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).

 

 

 

*****

 

 

 

surse :  http://www.romania-actualitati.ro/; gandul.info;/ jurnalul.ro

30/04/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: