CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

31 august 1989: După aproape o jumătate de secol de ocupaţie sovietică, în R.Moldova s-a revenit la alfabetul latin

 

 

Abecedar

 În spatele evenimentelor din anul 1989, aflăm istoria fascinantă  a revenirii R.Moldova  la grafia latină și a decretării „limbii moldoveneşti” drept limbă de stat.

Cu un curaj eroic, mai mulți artiști și scriitori au sfidat cenzura și au început derusificarea accelerată a culturii. 

Semnalul l-a dat în data 15 iunie 1989 ziarul  „Literatura și Arta”, care a fost tipărit în limba română cu trei luni înainte de revenire oficială la grafia latină, așa că a trebuit să treacă de cenzură.

Până în 1989, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era folosit alfabetul chirilic, iar utilizarea alfabetului latin în școli, reviste sau cărți era considerată o încălcare a legii, chiar mai gravă decât demonstrațiile neautorizate.

Grafia latină și-a revenit în drepturi, după ce la Chișinău a avut loc Marea Adunare Națională, de pe 27 august 1989 – o întrunire la care au participat aproximativ 750 de mii de oameni.

Aceștia au cerut declararea limbii române drept limbă de stat, precum și trecerea la grafia latină.

Pe 31 august, Sovietul Suprem a adoptat legislația lingvistică.

Astfel, limba „moldovenească”, scrisă cu grafie latină, a fost declarată limbă oficială a RSSM, iar ziua de 31 august – sărbătoare națională. Acest lucru a fost posibil datorită unui grup de intelectuali, care a pregătit terenul pentru revenirea la limba română.  

„Noi viața noastră ne-om trăi-o dragi tovariși, acum noi punem temelia pentru viitor”, a zis deputatul în primul Parlament al Republicii Moldova, Mihai Volontir.

După lungi discursuri și dezbateri în Sovietul Suprem, limba română nu a devenit limba oficială de stat, ci limba moldovenească.

Totuși, s-a revenit la grafia latină,ceea ce a însemnat  un succes uriaș pentru promotorii culturii românești.

„A doua zi după 31 august e întâi septembrie și copiii trebuiau să meargă la școală, ce să facem? Atunci era inițiativa din partea tuturor, hai să-l tipărim în ziar, tipăream caiețele de astea”, a spus artistul plastic Lică Sainciuc.

Așa arăta primul abecedar tipărit în limba română în 1989, după ce a fost oficializat alfabetul latin.

Fascicule alb-negru, în care apar literele latine, erau încadrate în ziarul „Moldova Socialistă”. Acestea erau decupate de copii, care le luau apoi cu ei la școală.

Un an mai târziu, a apărut și primul abecedar color cu litere românești, ilustrat de pictorul Lică Sainciuc.

Până atunci, abecedarul se tipărea doar în chirilică. 

„Eu principalul că l-am scos pe Lenin de aici, dar așa era un scandal atunci, că ei se temeau să-l scoată pe Lenin, dar eu am spus că nu este loc”, a zis artistul plastic Lică Sainciuc.

În 1991, și cartea Albinuța a fost tipărită cu litere latine.

 

 

Albinuta. Abecedar pentru prescolari. Ed. a II-a

 

Lică Sainciuc povestește cum, împreună cu poetul Grigore Vieru, au pregătit terenul pentru revenirea la limba română, cu câteva luni mai devreme ca să fie oficializat alfabetul latin.

Astfel, în iunie ’89 a apărut publicația pentru copii „Nani Nani”. 

„Comitetul Central a dat voie în mod experimental să fie scoase niște cărți cu litere latine. Ei au spus cu plăcere , dar nu avem litere, și eu am zis că o sa fac totul de mână”, a afirmat artistul plastic Lică Sainciuc.

Tot în iunie ’89 a apărut și primul ziar de „Literatura și Arta”, tipărit, la fel, în română. Se întîmpla cu trei luni înainte ca să fie oficializat alfabetul latin.

„Nicio tipografie nu avea alfabet latin și am aflat că tipografia Academiei de Științe avea acest alfabet.

– Știți cât ne-a costat tipărirea acestui număr?

– Două cutii de bomboane. Două fetițe au cules aproape două săptămâni acest număr”, a zis scriitorul Nicolae Dabija.

Ziarul a fost tipărit în 260 de mii de exemplare. Nu înainte de a trece, însă, cenzura.

„260 de mii cu grafie latină și unul singur cu grafie chirilică, același număr, același conținut cu grafie chirilică. L-am făcut timp de o zi , a trecut cenzura și am tipărit acest număr”, a zis scriitorul Nicolae Dabija.

Cu ajutorul acestor ziare, elevii din acea perioadă au învățat să scrie în grafie latină în școli, scrie https://primelestiri.md/istoria-limbii-romane-pe-31-august-1989-s-a-revenit-la-alfabetul-latin” .

 

 

11/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cazul sovietic. Politici sovietice imperial/statale şi construcţii identitare

Reflectând asupra tipologiei politicilor imperial/statale, care în timp au generat rupturi identitare provizorii sau iremediabile, constat existenţa câtorva modele clasice la care ne putem raporta.

Pornind de la cazul sovietic cu multiplele sale variaţiuni (Carelia în raport cu Finlanda, Azerbaidjanul în raport cu Turcia sau Tadjikistanul în raport cu Afganistanul), trecând prin experienţele britanice, care se regăsesc în mai multe zone ale prezenţei sale imperiale (Irlanda de Nord – Irlanda, Kuweitul-Irak sau India-Pakistan), ajungem la cazuistica Războiului Rece, unde confruntarea globală între două supraputeri a creat mai multe dihotomii la nivel identitar şi statal (Germania de Vest – Germania de Est, Coreea de Sud – Coreea de Nord sau Taiwan – China) şi în definitiv la diferite cazuri similare în care intersectarea politicilor concurente între marile sau micile puteri au creat mai multe scindări identitare greu de remediat actualmente (Macedonia, Cipru, Eritrea – Etiopia sau mai recent Sudanul).

Apoi, respectând condiţionalitatea istorică şi temporală, constatăm că în toate aceste cazuri, suprapunerea de interese şi politici imperial/statale a generat în timp altceva decât pornirile iniţiale ale acestor identităţi, iar reproducerea lor în timp a cauzat multiple probleme de funcţionalitate şi viabilitate ale acestor constructe statale şi identitare, exact ca în cazul R. Moldova.

În cele din urmă, sindromul postimperial, insistenţa şi persistenţa fostelor metropole în a reveni în spaţiul de influenţă de altă dată, cauzează un tip aparte de conflictologie şi plasează aceste cazuri în epicentrul „zonelor fierbinţi” ale globului, cu implicaţii majore asupra politicilor mondiale şi a securităţii la nivel internaţional.

Uniunea Sovietică a fost  un stat  creat în baza unităţilor politice etnice, care confruntat cu ascensiunea naţionalismului în interiorul său, a promovat sistematic conştiinţa naţională a naţionalităţilor sale şi a creat pentru multe dintre ele formele naţionale specifice statului-naţiune.

În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, majoritatea populaţiei au fost ruşii (50.78%), urmaţi de ucraineni (15.45%) şi uzbeci (5.84%), iar în total pe teritoriul statului sovietic locuiau peste 200 grupuri etnice distincte. Imperiul multinaţional moştenit de bolşevici după revoluţia lor a fost creat de expansiunea ţaristă pe parcursul a patru secole.

53 de popoare ale URSS aveau unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome, 10 districte autonome.

 

 

 

În unele cazuri, acestea erau naţiuni conturate istoric (lituanienii, armenii, letonii, estonienii, georgienii etc.), în altele existau forme incipiente de consolidare etnică (ucrainenii, belaruşii), altele au fost construite din neant, dintr-un amestec de popoare turcice ale Asiei Centrale, iar unele au fost create ca identităţi în urma unei rupturi dintr-un popor mai mare (moldovenii, carelii, azerii, tadjicii).

Motivaţia acestei mobilizări a fost diferită desigur, perioada ţaristă creând premize pentru transformarea acestor identităţi în proto-state sau proto-naţiuni, însă în mod explicit perioada sovietică le-a conturat din acest punct de vedere.

Promovarea politicii naţionale in URSS  a fost ambiguă şi extrem de contradictorie, ea fiind un Ianus cu două faţete, care avea ca avers o politică „pozitivă”, constructivă, promovată în sensul valorilor acţiunii afirmative, iar ca revers avea o politică dură, distructivă, care reprezenta esenţa scopurilor bolşevice.

Relaţiile dintre centru şi periferiile etnice au rămas în fond imperiale, adică inegale, şi bazate pe o relaţie de subordonare faţă de centrul rus.

Deghizate şi justificate prin referirea la o ideologie supranaţională şi conducerea partidului comunist, politicile naţionale lăsau ruşilor un rol privilegiat, prin funcţiile-cheie de conducere, prin statutul limbii ruse, prin cea mai apropiată identificare cu sovietismul, proletarul şi „progresul”.

Republicile non-ruse erau tratate ca obiecte ale politicii centrale şi nu ca subiecte de decizii politice independente, iar destinele lor naţionale erau profund alterate în consecinţă.

Două cazuri din istoria sovietică, apropiate cazului moldovenilor, vom prelua pentru exemplificare, cel al azerbaidjanilor şi cel al tadjicilor.

Azerbaidjan-  între iranizare, turcizare şi sovietizare

La fel ca şi în cazul moldovenilor cu românii, Azerbaidjanul are, aşa cum observă Sh. Hunter, un plast cultural preexistent iranian şi turcic, peste care s-a suprapus un model de „civilizaţie sovietică”.

Ca şi moldovenii, azerii, potrivit lui T. Vardanean, sunt un etno-proiect nefinalizat, iar din a doua jumătate a secolului XIX şi până în prezent există trei faze ale acestei identităţi în „balansare”:

1. sf. sec. XIX până în anii 1920 este perioada de-iranizării, întreprinse de regimul ţarist pentru a contracara moştenirea iraniană, şi începutul turcizării, încercate de noul stat azer apărut pe ruinele Imperiului Rus.

2. din 1930 până în anii 1990 are loc o etapă de de-turcizare (identic procesului de de-românizare la noi după 1940/1944) şi de „azerbaidjanizare” stalinistă (similară „moldovenismului”). 3. din 1991 până în prezent în Azerbaidjan are loc un proces de „balansare” între turcismul etnic, reapărut în context postsovietic, şi „azerbaidjanismul” moştenit din perioada sovietică (la fel cum în R. Moldova atestăm o confruntare între românism şi „moldovenism”).

În prima etapă autorităţile ţariste au fost preocupate de anihilarea conştiinţei religioase şi întărirea conştiinţei etnolingvistice, iar în cea de-a doua se implementau, de facto, două modele ale identităţii civice: „azerbaidjan” şi „homo sovieticus”. Prima îngloba toţi cetăţenii RSS Azerbaidjan, a doua, pe cei din URSS. Cultivarea distinctivităţii dintre azerbaidjani şi turci a urmat aceleaşi tipare ca şi în cazul moldovenilor, prin falsificarea şi mai ales „învechirea” istoriei (că erau mult anterior turcilor ca etnos), preluarea culturii popoarelor vecine, a eroilor, schimbarea grafiei, dar mai ales etnicizarea populaţiei republicii în corespundere cu noua denumire.

În ciuda eforturilor colosale, construcţia „etniei azerbaidjane” nu s-a finalizat către momentul destrămării URSS, iar etnonimul „azerbaidjan” (la fel ca şi cel de „moldovan”) este unul contestat chiar şi actualmente în Azerbaidjanul contemporan.

Practic, în cea de-a treia fază, cea postsovietică, atestăm o confruntare între două etnoproiecte nefinalizate: „turcizarea”, întreruptă de sovietizare (exact cum românizarea Basarabiei a fost întreruptă de ocupaţia sovietică) şi „azerbaidjanizarea”, întreruptă de căderea URSS. Societatea azeră este actualmente o corabie care se leagănă între aceste două identităţi, iar statul a încercat în tot acest timp implementarea autoidentificării „azerbaidjan”, încercând în acelaşi timp etnicizarea ei.

Putem observa în acest caz, la fel ca şi în cel din R. Moldova, preluarea mecanismului sovietic de modelare a identităţii şi reactivarea multor argumente istorice operate în acea perioadă. Acest lucru cauzează multiple disfuncţionalităţi la nivelul percepţiei şi autopercepţiei, ceea ce complică procesul de consolidare a etniei în jurul unei memorii colective comune.

Cazul tadjicilor

Modelarea tadjicilor este un alt caz clasic al construcţiilor identitare de tip sovietic. Turcii medievali foloseau cuvântul „tadjic” pentru a desemna popoarele vorbitoare de limbă iraniană, iar din secolul XI, termenul se aplică la poporul est-iranian, pentru ca începând cu secolul al XV-lea să fie extins asupra tuturor vorbitorilor de persană. Mai mult decât atât, în literatura persană veche, „tadjic” este sinonim cu „persan”.

Ca autodefinire şi autoidentificare distinctă noţiunea de „tadjic” apare în context sovietic, când preluarea Turkestanului a făcut necesară construirea unor identităţi pentru contracararea influenţelor vecine şi concurente.

În mare parte tadjicii sunt împărţiţi între două state: Afganistan (8,2 milioane) şi Tadjikistan (6,2 milioane), cu extindere în Uzbekistan (1,5 milioane) şi Iran (350 mii). Parte a dialectului est-persan, limba tadjicilor a fost profund rusificată în perioada ţaristă, pentru ca în contextul ingineriilor identitare sovietice să fie introdusă în anul 1928 grafia latină, schimbată curând în grafia chirilică, ceea ce a transformat dialectul persan al Tadjikistanului într-o limbă persană separată.

În acelaşi anturaj al acţiunii afirmative sovietice, la 5 decembrie 1929 a fost creată RSS Tadjică, ca entitate naţională a poporului tadjic în cadrul URSS (până în acel moment a fost republică autonomă în cadrul RSS Uzbecă, exact ca şi RASSM în cadrul RSS Ucrainene). Pentru a întări sensul unei identităţi distincte, odată cu crearea republicii tadjice definite în termeni naţionali, are loc crearea instituţiilor „naţionale”: în 1926 apare primul ziar în limba tadjică, apar noi instituţii educaţionale (primele şcoli apar în 1926).

Guvernul sovietic central începe clădirea unei noi elite intelectuale şi politice tadjice, care era modelată în centrele de învăţământ din URSS şi RSS Uzbecă. În timp, sovietizarea tadjicilor a fost realizată odată cu procesul de „tadjicizare”, ceea ce a făcut aceste două procese suprapuse şi intercalate organic, dezvoltând o aderenţă a tadjicilor la identitatea lor modelată după tipare sovietice.

Tadjikistanul şi-a proclamat independenţa la 9 septembrie 1991, iar în perioada 1992-1999 a fost terenul unui acerb război civil, cu implicarea Federaţiei Ruse, care a scos la iveală multiplele sechele ale unui construct identitar nefinalizat şi unde s-au încleştat suporterii unei nomenclaturi sovietice, concentrate în jurul lui Emomalii Rahmon, islamişti radicali cu diverse conexiuni externe şi clanurile rivale care şi-au păstrat legăturile de sânge, nealterate de perioada sovietică.

Actualmente, problema identitară în Tadjikistan este una determinată de persistenţa unei anumite forme de „tadjikistanism” sovietic, care se ancorează în argumentaţia de tip sovietic a fundamentelor statului şi ascensiunea islamului, accentuată de revenirea la tradiţiile şi valorile lumii islamice, proxime din punctul de vedere a rădăcinilor „primordialiste” şi la care se raportează majoritatea populaţiei tadjice care locuieşte în Afganistanul vecin (Tadjikistanul este unicul stat din Asia Centrală care are în parlament un partid politic afiliat religios – Partidul Renaşterii Islamice).

La fel ca şi cazul azer sau moldovenesc, existenţa acestor dihotomii la nivelul mentalităţii colective face extrem de problematică funcţionarea statului tadjic şi oferă posibilitatea unui înalt grad de imixtiune din partea marilor puteri, în special al Federaţiei Ruse.

Un articol de: Octavian Țâcu

Cititi articolul integral in  : timpul.md

04/07/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GALERIE FOTO: EPOCA BORIS ELTIN

Boris Eltin, primul presedinte al Rusiei, ar fi implinit  80 de ani la 1 februarie 2011. Cu această ocazie, sa incercam sa revedem cateva evenimente din viata acestui om politic rus, asa cum au ramas imortalizate in fotografiile acelui timp.

//

Boris Elţîn şi soţia lui Naina. 1964

Boris Elţîn, student  al Universitatii  Tehnice.

Naina Yeltsina purtand  rochie de mireasa impreuna cu mama lui Boris Elţîn – Klavdiya. Imaginea este luată într-una din camerele de cămin în care Eltin traia in acel moment.

Naina în Orenburg, pe malul râului Ural. Fotograf : Boris Eltin.

Eltin  impreuna cu fiicele sale. 1963

Naina si sora ei Rosa.

Boris Eltin cu soţia , fiice, frate, sora şi părinţii.

De ani de preşedinţiei  Elţîn

„Eltin este un criminal” !

via t_yumasheva

19/02/2011 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: