CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un semnal de alarmă: Dezintegrarea identitară a popoarelor Europei. VIDEO

Imagine similară

Europa la zi. Dezintegrarea Identitățiilor

 

Acest capitol nu ar fi trebuit să existe.  Realitatea de după 2012 l-a generat. Când a început „desprimăvărarea arabă” aveam să enunţ la un post de televiziune teritorial că este începutul unei nebunii planetare, că suntem martorii începutului de sfârşit al civilizaţiei bazată pe ordinea naturală a autorităţii.

Statele autocrate din nordul Africii au avut o altă organizare socială în care ierarhia era sursa puterii şi coeziunii statului.

Lumea arabă, chiar dacă aparent se comportă normal în contact cu civilizaţia de sorginte europeană, este produsul unui mod de viaţă arhaic, limitat şi mistic care nu este compatibil cu filosofia carteziană şi nu acceptă libertăţile unei societăţi laice.

Autoritatea statală este adesea substituită de autoritatea informală a şefilor de trib, iar legile Coranului sau cele nescrise, cutumiale, prevalează dreptului modern.

Distrugându-se ordinea tradiţională din nordul Africii s-a distrus şi „centura” de siguranţă mediteraniană a Europei punând în pericol însăşi civilizaţia europenilor!

Cine a făcut ca acest cataclism să se întâmple a produs cel mai cumplit atac asupra securităţii Europei şi nu numai!

Nu există un reper istoric de comparaţie cu ce se întâmplă astăzi decât Căderea Constantinopolului de la 1453.

Contra-Cruciada Islamului, deghizată în Exod masiv acceptat în numele şi pe considerentele umanitarismului de operetă  al unor ideologii sinucigaşe, este în plină desfăşurare şi de succes!

Cine a declanşat destabilizarea Orientului Mijlociu cu toate ingredientele de poligon internaţional pentru încercări şi invenţii de tip ISIS, a produs cel mai grav atentat la existenţa statului Israel!

Acestea sunt realităţile identificate prin efecte şi tendinţe, fabricate în laboratoare de reconfigurare şi control ale puterii globale.

De aceea susţin necondiţionat reacţiile statului Israel, chiar dacă mijloacele şi modalităţile de acţiune nu sunt în acord cu conceptele mele de viaţă.

Nu poţi elimina Răul, producând un Rău şi mai mare.

Dar cine ştie ce se pregăteşte înţelege că sunt reacţiile disperate ale unui popor legitim pentru supravieţuire… România timpului apropiat va trebui, oarecum, să-i urmeze exemplul.

Acest capitol nu ar fi trebuit să fie… Dar puseurile febrile ale europenilor din toate vechile sale unghere sunt din ce în ce mai reactive şi violente.

Naţionalismul european riscă să devină soluţie de supraveţuire prin violenţă.

Europa Atlantică este sub asediu…şi priveşte tâmp la ce i se întâmplă. Textele ce urmează sunt venite de acolo. Ele vin dintr-o societate în dezagregare.

 

Aşadar:

„Africa avea în urmă cu o sută de ani, o sută de milioane de locuitori. Africa are azi, 1,2 miliarde de locuitori!

În urmă cu o sută de ani, populaţia  globului pământesc era de 2 miliarde de locuitori, azi e de 7,2  miliarde, iar în 2050 va fi de 10 miliarde.

În 2050, Africa va avea 2,5 miliarde de locuitori, 25% din populaţia globului, populaţia continentului negru fiind atunci de cinci ori mai mare decât cea a Europei!

Africa are cea mai ridicată rata de fertilitate din lume, 4,7 copii/femeie, mai mult decât dublul ratei de fertilitate înregistrată pe continentul asiatic (2,2 copii/femeie)  şi aproape de 3 ori mai mare decât rata de fertilitate a bătrânei Europe (1,48), iar 41% din populaţia continentului are sub 15 ani!

– Algeria avea în 1960, 11 milioane de locuitori. Are acum 39 de milioane, cu o rată de fertilitate de 3,2 copii/femeie.

– Maroc avea în 1950, 9 milioane de locuitori. Are acum 34 de milioane şi o rată de fertilitate de 2,6.

– Egiptul avea în 1950, 20 de milioane de locuitori. Azi, numai Cairo şi periferiile sale numără 20 de milioane de locuitori, în timp ce întreg Egiptul are o populaţie de peste 95 de milioane de locuitori, şi o rată de fecunditate de 3, 34. O comparaţie e necesară. Italia avea în 1950, 46,5 milioane de locuitori, şi are acum 59,5 milioane, cu o rată de fertilitate de 1,39 copii/ femeie.

– Spania avea în 1950, 28 de milioane de locuitori. Are azi 47 de milioane, cu o rată de fecunditate de 1,27. Prea multă civilizaţie şi un nivel de trai ridicat, obstacole majore în calea unei demografii puternice.

Dar în nordul Africii (Algeria, Maroc, Egipt) situaţia este normală, comparată cu cea din sudul deşertului Sahara, în zona aridă a Sahelului, cea mai săracă zona a Africii, şi cu cea din unele ţări din Africa centrală.

– Senegalul avea în 1960, 3 milioane de locuitori. Are azi peste 15 milioane şi orată de fertilitate de 5,1copii/femeie.

– Mauritania numără în 1960, 850 de mii de locuitori şi are acum 4 milioane, cu o rată de fertilitate de 4,6. Mali avea în 1960, 5,2 milioane de locuitori şi are acum 17, 6 milioane, cu o rată de fertilitate de 6,23.

– Burkina Faso avea în 1960, 4,8 milioane de locuitori şi numără azi 18 milioane, cu o rată de fertilitate de 5,5. În 2050, Burkina Faso va avea 60 de milioane de locuitori! În 90 de ani, de la cinci milioane la 60 de milioane!

– Ciadul avea în 1960, trei milioane de locuitori. Ciadul are acum 14 milioane şi o rată de fertilitate de 6,16.

– Nigerul este un caz aparte şi asta nu pentru că avea în 1960, 3,4 milioane de locuitori, ci pentru că această ţară musulmană poligamă, aridă şi foarte săracă, destabilizată ca şi celelalte ţări din zonă de mişcările jihadiste, are acum 21,5 milioane de locuitori şi cea mai ridicată rata de fertilitate din lume – 7,6 copii/femeie!

– Nigeria avea în 1960, 45,2 milioane de locuitori (aproape cât Italia) şi are azi 184 de milioane, cu o rată de fecunditate de 5,65.

Italia? În arhivă! Nigeria a trecut la alt nivel şi va avea în 2050, 400 de milioane de locuitori, depăşind, ca populaţie, Statele Unite!

Din cauza asta, Africa este considerată de mulţi, pe bună dreptate, o adevărată bombă demografică!

De ce un pericol demografic? Pentru că numărul uriaş al populaţiei şi fantastica rată de fertilitate se combină într-un amestec exploziv cu o sărăcie uluitoare.

Africa este, de departe, în ciuda uriaşelor sale bogăţii, cel mai sărac continent al lumii! Cauza: colonialism? imperialism? capitalism?

Nu! Clanuri, triburi, zeci de ani de socialism, dar mai ales o corupţie incredibilă, greu imaginabilă, combinată de ceva timp, în multe zone, cu revirimentul renaşterii islamice. Colonialiştii, imperialiştii, capitaliştii şi-au făcut datoria faţă de continentul  african, pompând în el, între 1960 şi 1990, peste 220 de miliarde de dolari.

Un veritabil al doilea „Plan Marshal”, după primul care a venit în ajutorul Germaniei şi al Europei de Vest, însă de vreo 15 ori mai mare decât primul, de data asta venit în ajutorul fostelor colonii.

Dacă după ajutorul primit, Germania a ajuns una dintre principalele forţe economice ale lumii, după 30 de ani de donaţii, împrumuturi nerambursabile şi investiţii în Africa, nimic! Zero!

Ba nu, occidentalii au constatat în cele din urmă ca un kilometru de şosea, sau un spital, ori o şcoală, nu costau în Africa de 3, 5 sau de 10 ori mai mult, decât era normal.

Nu, nici şoseaua şi nici spitalul sau şcoala nu mai erau construite!

Iar toţi banii ajungeau, într-un final, în conturile personale ale secretarului general al partidului, dictatorului, preşedintelui, regelui, sau împăratului! Şi acum e la fel! Nu s-a schimbat nimic!

În Mali, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, care beneficiază de un ajutor din partea FMI de 46 milioane dolari pe 3 ani, preşedintele Ibrahim Boubacar Keita şi-a luat un avion pentru uz personal, în valoare de 30 de milioane de euro! Lui Ibrahim Boubakar Keita îi place să se plimbe cu avionul!

A făcut în doar 3 ani, 86 de călătorii internaţionale! O oră de zbor cu Boeingul său costă 20000 de euro! Cât câştigă într-o zi 2000 de malieni!

– Angola,  primul producător de petrol al Africii subsahariene, şi ea una dintre cele mai sărace ţări ale lumi, se mândreşte cu Isabel Dos Santos, aflată în fruntea petrolului angolez, care este cea mai bogată femeie din Africa. În timpul ăsta, FMI deplânge pierderea  de 4,2 miliarde de dolari, pe care contul public ale Angolei a suferit-o în doar 3 ani!

– Nigeria, a doua economie a continentului, după cea a Africii de Sud, al cincilea producător de petrol al lumii, este locul unde 90 la sută dintre nigerieni trăiesc cu mai puţin de 2 dolari/zi, iar 70 la sută cu mai puţin de un dolar/zi! Apă curentă, electricitate? Zone mari din Nigeria nu au încă aşa ceva.

Teodoro Nguema Obiang Mangue, zis şi „Teodorin”, fiul preşedintelui din Guineea Ecuatorială a petrecut ultimul revelion în Antilele Olandeze, la bordul celui de-al doilea yacht al său, „Ice”, cu o lungime de 90 de metri.

Ice a costat 150 de milioane de dolari! I-a ţinut de urât manechinul danez Christina Mikkelsen.

Primul yacht, Ebony Shine, cumpărat de Teodorin în 2014, a costat doar 100 de milioane de dolari. 250 de milioane de dolari, două yachturi!

Adică de zece ori bugetul anual al educaţiei în Guineea Ecuatorială sau de 17 ori cel al sănătăţii publice! Şi lista ar putea continua.

S-ar putea chiar scrie o carte cu astfel de exemple, care să argumenteze utilitatea unui alt plan, gen „Marshal”, de finanţare a conducătorilor africani.

Sărăcie lucie, conflicte etnice şi religioase, corupţie endemică plus o demografie record – un amestec devastator pentru un continent suprapopulat, care poate provoca până la urmă un tsunami imigraţional uriaş!

În urmă cu aproape zece ani, la Roma, aflat alături de prietenul său, Berlusconi, Gaddafi a spus:

„Mâine, poate că Europa nu va mai fi europeană, ci neagră, pentru că sunt milioane de africani care vor să vină. Această imigraţie va fi un lucru periculos. Nu ştim încă dacă Europa va mai rămâne un continent avansat şi unit, sau va fi distrus cum s-a mai întâmplat pe vremea invaziilor barbare”.

Şi între Eldorado-ul european şi tsunamiul barbar se află doar un lac mai mare – Mediterana!

Nimic altceva: nici armate, nici flote care să oprească invazia şi nici măcar voinţa de a întreprinde ceva util şi raţional în sensul acesta.

Imigraţia necontrolată a fost cauza invocată care a determinat Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană, iar Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, să facă front comun pentru a se apăra singure.

Gaddafi punea la îndoială unitatea Europei în faţa invaziei. Și a avut dreptate!

În Europa au intrat deja circa 10 milioane de imigranţi africani. Ungaria are 10 milioane de locuitori. Africanii  sunt dispersaţi. Puşi împreună ar forma primul popor african din Europa!

De Gaulle spunea că indivizii pot fi integraţi, popoarele niciodată. 10 milioane de africani s-au stabilit deja în Europa… şi continuă să vină.

Frontex – Agenţia europeană pentru paza frontierelor – a raportat că 93% dintre imigranţii debarcaţi în Italia în 2016 au fost africani.

În 2017, în primele 6 luni ale anului, au fost aduşi în Italia de pe coastele Libiei, aproape 100 000 de imigranţi subsaharieni.

Şi nu e decât o picătură din ceea ce se va prăvăli asupra continentului european.

În urmă cu câteva luni, Antonio Tajani, preşedintele Parlamentului european, a recunoscut că zeci de milioane de imigraţi afro-musulmani pot să imigreze în Europa în următorii zece ani!

Intervievat de ziarul Die Welt asupra crizei migratoare, Antonio Tajani a îndemnat Uniunea Europeană „să investească miliarde în Africa şi să dezvolte o strategie pe termen lung.” El a adăugat:

„Africa se găseşte într-o situaţie dramatică şi dacă noi nu reuşim să rezolvăm problemele centrale ale ţărilor africane 10, 20, 30 de milioane de africani vor veni în Europa în următorii zece ani.”

Recenta declaraţie a progresistului Bill Gates a provocat uimire:

„Enorma presiune migratoare trebuie să provoace Europa să ia măsuri.”

Miliardarul adaugă, vizând-o direct pe Angela Merkel, „pe deoparte vreţi să daţi dovadă de generozitate primind refugiaţi, dar cu cât sunteţi mai generoşi, cu atât vestea asta se răspândeşte mai mult, ceea ce-i motivează la rândul lor şi pe alţii să părăsească Africa”.

De reţinut totuşi din declaraţia lui Tajani:

Europa trebuie să dea Africii miliarde; Europa trebuie să rezolve problemele ţărilor africane!

UE funcţionează conform unor principii şi reguli clare, care nu permit cuiva, care nu are calităţile lui Antonio Tajani, să ajungă vreodată în postul pe care acesta îl ocupă.

Principala problemă a ţărilor africane este mult mai complexă – rata de fertilitate, planningul familial şi dreptul la avort – şi este de nerezolvat în următoarele decenii.

Ulla Tornaes, ministrul danez al Cooperării şi dezvoltării, a anunţat însă că Danemarca se angajează să ofere 15 milioane de dolari pentru cumpărarea de contraceptive în Africa.

Ea a spus:

Pentru a limita presiunea migratoare asupra Europei o parte din soluţie este reducerea creşterii foarte ridicate a populaţiei în numeroase ţări africane”.

Pentru a elimina presiunea migratoare, Danemarca le pune africanilor prezervative! La rândul ei, Angela Merkel a lansat la Berlin, alături de conducători africani, apelul de a se învesti în Africa.

Pe conducătorii africani îi înţeleg. Grupul celor 20 a luat deja iniţiativa de a stimula investiţiile în Africa, iniţiativa botezată „Compact with Africa”.

Ministrul german al Dezvoltării a anunţat acordarea unui fond suplimentar de 300 milioane de euro pentru lupta contra corupţiei în unele ţări africane. 300 milioane euro, adică 10 avioane Boeing sau 2 yachturi de lux.

Unii dintre conducătorii africani vorbesc deja de „Planul Merkel”.

Surprinzător de realist şi de matur s-a dovedit însă Emmanuel Macron.  Nimic nu anunţa asta.

Un ziarist ivorian l-a întrebat, făcând referire la G20 şi un eventual „Plan Marshall” pentru Africa:

„Care va fi contribuţia Franţei?”.

Macron a răspuns: „Nu cred nicio secundă în aceste judecăţi… Planul Marshall a fost un plan de reconstrucţie în nişte ţări care aveau echilibrul lor, frontierele lor, stabilitatea lor… Provocarea în Africa este diferită. Ea este mult mai profundă: este civilizaţională.”

Şi tot Macron a  spus: „Când sunt  ţări care au 7-8 copii pe femeie, puteţi să decideţi să cheltuiţi miliarde, nu veţi rezolva nimic”.

Aşa cum nu mai este în stare să-şi rezolve propriile probleme, deşi sunt mult mai uşor de rezolvat decât cele ale Africii, Europa nu va reuşi să rezolve nici problemele acesteia.

Sărăcia în Africa nu poate fi eradicată, aşa cum Afganistanul n-a putut fi cucerit de nimeni, niciodată.

Dacă Afganistanul este cimitirul imperiilor, Africa este cimitirul banilor occidentali.

De ce? Corectitudinea Politică nu-ţi permite să răspunzi sincer la această întrebare.

Aşa că, imigranţii africani vor continua să traverseze Mediterana şi să colonizeze, treptat, ceea ce va fi, în viitor, „Africa de peste lac”.

Este o glumă, dar numai asta ar putea să-i oprească: Uniunea Europeană să acorde fiecărui african, lunar, pe tot timpul vieţii, un venit minim garantat, la nivelul salariului mediu din Africa, cu condiţia să nu imigreze în Europa. Hai, Merkel, că se poate!”.

Aceia care renunță la libertate pentru a obține puțină siguranță, nu merită nici libertatea nici siguranța”.  Benjamin Franklin – pe o plăcuță pusă pe scara din Statuia Libertății)

Merită să citiți această opinie a unui german asupra islamului, pentru că este de departe cea mai bună explicație pe care am citit-o, asupra situației terorismului islamic.. Referințele la trecutul istoric sunt precise și corecte.

  Autorul acestor enunţuri este dr. Emanuel Tanya, psihiatru foarte cunoscut și apreciat, un bărbat a cărui familie aparținea, înainte de al II-lea război mondial, nobilimii germane și care deținea un mare număr de proprietăți funciare și industrii.

„Când a fost întrebat câți germani au fost cu adevărat fasciști, răspunsul său ne-ar putea orienta atitudinea față de fanatism.

„Foarte puțini au fost adevărați naziști, a răspuns, dar foarte mulți s-au bucurat de revenirea la mândria națională germană și și mai mulți erau prea ocupați ca să le pese. 

Am fost unul dintre cei care i-au considerat pe naziști o bandă de nebuni. Așa încât, majoritatea a stat pe loc și a lăsat lucrurile să se întâmple.

Apoi, înainte ca să ne dăm seama, ne-au stăpânit, noi am pierdut controlul și a venit sfârșitul lumii noastre. Familia mea a pierdut totul. Eu am sfârșit într-un lagăr de concentrare, iar aliații mi-au distrus fabricile. 

Ni se spune mereu și mereu, de « experți » și « capete luminate » (cei care decid ce și cum se comunică publicului) că islamul este o religie a păcii și că marea majoritate a musulmanilor vor doar să trăiască în pace.

Deși această incalificabilă aserțiune s-ar putea să fie adevărată, este total nerelevantă pentru noi. Este doar praf în ochi, menit să ne liniștească și să diminueze, cumva, amploarea spectrului fanatismului cuprinzând globul, în numele islamului.

Adevărul este că în acest moment istoric, fanaticii conduc lumea islamică. Că fanaticii mărșăluiesc.

Fanaticii sunt cei care duc cele 50 de războaie în desfășurare azi, pe glob.

Fanaticii sunt cei care măcelăresc sistematic creștinii sau grupurile tribale din toată Africa și preiau treptat întregul continent, înghițit de valul islamic.

Fanaticii musulmani sunt cei care aruncă bombe, decapitează, asasinează sau ucid pentru onoare. Fanaticii ocupă moschee după moschee.

Fanaticii musulmani sunt cei care răspândesc omorârea cu pietre și spânzurarea, violarea victimelor și a homosexualilor. Fanaticii musulmani sunt cei care-și învață copiii să ucidă și să devină sinucigași-bombă.

Cel mai dur și greu de cuantificat fapt este că majoritatea pacifistă,  majoritatea  « tăcută » este lașă și stranie.

Rusia comunistă era alcătuită din ruși care voiau doar să trăiască în pace, totuși comuniștii ruși au ucis peste 20.000.000 de oameni. Majoritatea pașnică a fost irelevantă.

La fel de pașnică era și uriașa populație chineză, dar comuniștii chinezi au ucis 70.000.000 de oameni, o cifră înfricoșătoare.

Japonezul obișnuit, de dinaintea războiului mondial, nu era un sadic războinic.

Totuși, Japonia a ucis și măcelărit de-a lungul Asiei de Sud-Est într-o orgie criminală sistematică, 12.000.000 de chinezi civili, majoritatea uciși cu sabia, baioneta și lopata.

Și cine poate uita Rwanda, care a sfârșit într-un măcel sângeros?

Ar putea spune cineva că majoritatea rwandezilor nu erau iubitori de pace.

Lecțiile istoriei sunt incredibil de simple și clare. Totuși, în ciuda puterii noastre raționale, ne scapă adesea, tocmai esența fundamentală și imaginea cea mai puțin complicată: majoritatea musulmană iubitoare de pace a fost irelevantă prin tăcerea sa. Iubitorii de pace musulmani vor deveni dușmanii noștri, dacă nu se vor ridica să vorbească, pentru că, aidoma prietenilor mei germani, se vor trezi într-o zi și vor vedea că fanaticii au devenit stăpânii lor și sfârșitul lumii lor va începe.

Iubitorii de pace germani, japonezi, chinezi, ruși, rwandezi, sârbi, afgani, irakieni, palestinieni, somalezi, nigerieni, algerieni și mulți alții, vor muri pentru că majoritatea pașnică nu a vorbit împotrivă până nu a fost prea târziu.

Predicatori islamici au fost deja introduși în școlile publice din Toronto, Ontario și da, chiar în Ottawa, în timp ce predicatorii creștini au fost îndepărtați (din cauză că este o ofensă?!

Pentru cine? În nici un caz pentru marea majoritate a canadienilor!)

Calea islamică este pașnică doar până în momentul în care intervin fanaticii.

În Australia și, într-adevăr, în multe țări din lume, multe dintre alimentele cele mai banale au eticheta »«halal” pe ele.

Uitați-vă doar pe spatele unora dintre cele mai populare batoane de ciocolată și la alte alimente de pe piața voastră.

Mâncarea din avioane are emblema « halal » pe ea, doar ca să mulțumească minoritatea privilegiată care se extinde rapid, acum, în lume.

În Anglia, comunitățile musulmane refuză să se integreze   și acum există zeci de zone « nu-intrați » în cele mai mari orașe din Regatul Unit, în care forțele poliției nu îndrăznesc să intre.

Acolo funcționează sharia = legea islamică, deoarece comunitățile musulmane care le ocupă refuză să recunoască legile engleze. 

În ceea ce ne privește pe noi, cei ce privim pasivi această desfășurare fără precedent, trebuie să fim foarte atenți la singurul grup care contează: fanaticii care amenință viața noastră.

Oricine se îndoiește de gravitatea problemei contribuie la pasivitatea care permite acestei probleme să se extindă.

Așa încât, vă implor să vegheați și să răspândiți această avertizare, în speranța că mii de oameni din lumea întreagă citind-o, se vor gândi și vor lua atitudine până nu e prea târziu… fiindcă am preferat să tăcem”.

 

 

Mircea Chelaru

 

 

 

Publicitate

30/06/2019 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tragedia căderii Constantinopolei sub turci şi cauzele sale. VIDEO

 

Căderea Constantinopolei (29 Mai 1453) şi cauzele sale

 

Căderea Constantinopolei (29 Mai 1453) şi cauzele sale

 

Într-o zi de 29 Mai 1453 a căzut cetatea cetăţilor, Constantinopol, noua Romă. O seamă de autori şi de articole plîng de milă întregii Creştinătăţi în urma acestei tragedii şi este de mirare că nimeni nu spune de ce a căzut şi care era realitatea istorică atunci cînd Mohamed al II-lea, un sultan în vîrstă de 22 de ani, a reuşit cu tunurile ungurului Orban din Braşov să surpe celebrele ziduri care ţinuseră departe atît de multe armate asediatoare şi să intre în cetate.

Avem de a face cu un soi de plîngere virtuală care igoră cauzele acestui dezastru.

Realitatea istorică este una foarte tristă, foarte rar exprimată.

Constantinopol a fost într-adevăr noua Romă, într-adevăr capitala unui imperiu Creştin, vreme de mai mult de 1000 de ani, cu o sincopă în veacul al XIII-lea, rar menţionată.

Constantinopol (sau Ţarigrad, în tradiţia noastră), a fost  vreme de mai mult de 1000 de ani, cea mai mare cetate din lume, avînd între 400.000 şi 500.000 de locuitori, creştini ortodocşi în majoritate.

Aceşti creştini proveneau din toate provinciile Imperiului Roman şi accesul lor la structurile militare, administrative şi bisericeşti era deopotrivă egal şi liber, după pregătirea, talentul şi rîvna fiecăruia.

Marea tragedie a Constantinopolei începe undeva prin veacul al IX-lea, cînd, pe fondul unei renaşteri excepţionale a ştiinţelor şi filosofiei creştine susţinută de o seamă de (re)cuceriri militare, apare ceea ce mai apoi s-a numit naţionalismul grecesc, în speţă confundarea culturii creştine de limbă greacă cu idealurile politice.

Nu poţi decît să te întristezi că romanii ellinofoni din Constantinopol au putut fi vrăjiţi de o ipoteză căreia nu căzuseră pradă nici macedonenii lui Alexandru Macedon, nici învăţaţii şi politicienii vechii Rome (care în majoritate vorbeau limba greacă veche, limba culturii romane pînă spre anul 200 d.Hr.).

Ispita naţionalismului grecesc a fost urmată de o seamă de tragedii, precum cea a împăratului Vasilie al II-lea Bulgaroctonul, care se pune în fruntea unui fenomen pe care astăzi l-am numi “şovinism”. Bulgarilor şi sîrbilor le-a fost interzis accesul la funcţii în armata şi administraţia imperiului roman, sub ameninţarea morţii.

Precedentul a permis ca aceeaşi atitudine să se răsfrîngă şi asupra altor etnii. Ceva mai tîrziu, în epoca împăraţilor Comneni, se trece la o adevărată epurare etnică, vlahii fiind primii care au de suferit, deoarece erau şi cei mai numeroşi. În 1182 şi latinii romano-catolici sînt izgoniţi, cei care au rămas în cetate fiind măcelăriţi.

În 1185, împăratul impune noi taxe vlahilor şi slavilor din Balcani (spre diferenţă de grecii din cetate), ceea ce duce la marea răscoală a fraţilor Asăneşti şi la apariţia imperiului vlaho-bulgar în 1187.

O serie de războaie pecetluiesc definitiv soarta unităţii imperiale constantinopolitane.

După asasinarea lui Ioan Asan în 1196, fratele mai mic al acestuia, Ioniţă Caloian, preia iniţiativa şi reuşeşte să mărească şi mai mult stăpînirea vlaho-bulgară, devenită, între timp, adevărata nouă Romă.

În urma şovinismului grecesc constantinopolitan, vlahii şi slavii de sud hotărăsc să întemeieze un nou imperiu, avînd ca limbă oficială, administrativă şi bisericească limba slavonă. De atunci, de la sfîrşitul veacului al XII-lea, avem şi noi, românii, ca limbă de cult a Bisericii limba slavonă.

Motivul adoptării unei alte limbi a fost ideea romană de a uni sub o singură împărăţie pe toţi creştinii ortodocşi şi a le asigura unitatea prin intermediul unei limbi în care să existe toată cultura creştină.

La acel moment, limba slavonă începuse să îşi cîştige un oarecare prestigiu, marea majoritate a literaturii creştine fiind deja tradusă în slavonă.

Nu e nici o mirare că la venirea cruciadei a patra, la 1204, Ioniţă Caloian, împăratul vlaho-bulgar, le-a oferit sprijinul său latinilor pentru a-i pedepsi pe grecii din cetate. Surpriza cea mare a venit cînd latinii s-au pus pe jaf şi omor.

12 Aprilie 1204 a însemnat pentru Constantinopol începutul unui imens genocid şi al celui mai mare jaf din istoria omenirii.

Dacă Europa de Vest de azi există ca putere financiară, aceasta se datorează, în cea mai mare parte, jafului de la 1204 din Constantinopol. Şovinismul grecesc din Constantinopol a fost factorul declanşator al tragediei. Şovinismul a fost principalul motiv al dispariţiei imperiului roman de răsărit.

Aşadar, adevărata cădere a Constantinopolei a fost 12 Aprilie 1204. După dezastruosul an 1204, care a însemnat, totodată, şi destrămarea oricărui vis al unităţii creştine, Ţarigradul a rămas doar o umbră a ceea ce fusese odinioară, singura sa influenţă notabilă la nivel istoric, după acel an, fiind cea bisericească.

Ioniţă Caloian a întors îndată armele împotriva latinilor, văzînd jaful inimaginabil şi ateismul cotropitorilor latini. În anul următor, 1205, Caloian l-a înfrînt în luptă şi l-a capturat pe conducătorul cruciadei a patra – Balduin de Flandra.

Caloian a murit în 1207, la asediul Thessalonicului cruciat / papistaş, în urma unui asasinat. Rămîne de observat aici obrăznicia şovinismului grec, care după 1207 l-a zugrăvit în icoană pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie (patronul spiritual al Salonicului) cu o suliţă în mînă, ucigîndul pe Caloian/Scaloian, deşi astăzi foarte puţini istorici ai artei ar putea să dea explicaţia corectă a respectivei reprezentări.

 

                         

Frescă de la sf. sec. XVI de la Mănăstirea Suceviţa, cu Sfîntul Dimitrie ucigîndu-l pe Scăluian. Evident, zugravul nu mai ştia cine fusese Caloian şi mai ales de ce erminia îl reprezenta astfel pe Sf. Dimitrie, ci a reprodus o scenă după un manual grecesc de erminie/iconografie.

De la o populaţie de mai mult de 400.000 de mii de locuitori la sfîrşitul veacului al XII-lea, Constantinopolea ajunge la … 50.000 de locuitori, în mare parte latini/papistaşi.

Abia în 1261 grecii reuşesc să cucerească cetatea, cu mari eforturi. Au urmat cîteva decenii de compromisuri politice şi bisericeşti despre care de obicei nu prea se vorbeşte. Aceste compromisuri au fost cele care au dus, o dată mai mult, la fărîmiţarea cugetului ortodox din graniţele fostului imperiu roman.

Din păcate pentru idealul unităţii greştine, şi după 1261 şovinismul şi-a avut din nou partea sa.

Deşi nu au mai existat epurări etnice, capitala a fost aproape exclusiv grecească şi legăturile cu restul creştinilor ortodocşi din fostul imperiu reduse la minim.

Populaţia cetăţii nu a mai depăşit, pînă la cucerirea otomană, 70.000 de locuitori.

Cum am zis mai sus, compromisurile politice de după 1261 au împărţit lumea politică şi apoi şi pe cea bisericească. Cea mai mare parte a nobililor şi a celor ce aveau acces la frîiele puterii a socotit că dacă va merge pe mîna unei alianţe cu apusul latin / papistaş, va reuşi să salveze imperiul, devenit acum un imperiu grecesc.

O altă parte, din păcate minoritară, milita pentru renunţarea la şovinism şi pentru întărirea în învăţătura creştină apostolică, ortodoxă, întărire prin intermediul căreia să se refacă şi stăpînirea imperială romană de altădată.

Cu cîteva mici excepţii, cum au fost cele legate de Sfântul Grigorie Palamas, mitropolitul Thessalonicului, şi cele ale sfinţilor patriarhi Isidor, Callist I şi Filothei, care au fost susţinuţi de către familia imperială a Cantacuzinilor, cei mai mulţi împăraţi constantinopolitani de după 1261 au bolit de uniatism şi şi-au pus nădejdea în puterea armată apuseană mai mult decît în Dumnezeu.

Privind retrospectiv biografiile împăraţilor dintre anii 1261-1453, cunoscătorul istoriei Imperiului Roman Creştin nu poate să nu se mire cum de acelora le-a scăpat tocmai esenţa care adusese binecuvîntarea lui Dumnezeu peste imperiu, anume: statul creştin, călăuzit de Sfînta Evanghelie şi de Sfintele Sinoade Ecumenice, propovăduind o cultură, o artă şi o ştiinţă creştină pe cuprinsul său, dar şi în restul lumii cunoscute, unit de o singură Liturghie, slujită în limba popoarelor respective, sau într-o altă limbă clasică, acolo unde cultura scrisă a unui popor nu era suficient de dezvoltată.

În mod repetat împăraţii, pe lîngă alianţele militare şi matrimoniale cu diverse case domnitoare din Europa de Vest, au încercat să stabilească legături permanente cu Vaticanul, în încercarea de a-şi redobîndi, prin intermediul cruciadelor, vechile stăpîniri.

Nu ne putem decît mira văzînd că nu pricepuseră că aceste cruciade nu au intenţionat decît în aparenţă refacerea imperiului creştin, scopul lor fiind jaful sub toate formele şi înlocuirea ierarhiei ortodoxe cu cea papistaşă.

În cele din urmă, în 1438 împăratul Ioan al VIII-lea, Paleologul, a plecat în Italia, la sinodul de la la Ferrara, împreună cu patriarhul de Constantinopol şi cu cei mai reprezentativi ierarhi ai Bisericii, de pe cuprinsul imperiului şi din afara sa (spre exemplu, au fost prezenţi şi mitropolitul Damian al Sucevei, şi mitropolitul Isidor al Kievului).

Vreme de un an de zile de discuţii, timp în care, apărînd ciuma, sinodul a fost mutat la Florenţa, toate divergenţele dintre învăţătura apostolică şi ortodoxă răsăriteană şi inovaţiile latine au fost analizate şi, indiferent cîte argumente apostolice şi patristice s-au adus în discuţie, învăţătura sănătoasă, tradiţională a Bisericii a fost lăsată de o parte, sub diverse pretexte.

Ierarhii ortodocşi au fost obligaţi să semneze uniaţia cu Vaticanul.

Sub presiunea politică şi chiar armată, cei mai mulţi au semnat, apostaziind. Un singur ierarh, Sfîntul Marcu al Efesului, a refuzat să semneze, rămînînd fidel învăţăturii apostolice.

Împăratul şi ierarhii s-au întors acasă după ce şi-au semnat propria apostazie.

Chiar dacă, ajunşi la Constantinopol, au luat toate măsurile impunerii uniaţiei (Biserica îşi păstra cultul ei, dar papa era pomenit la toate slujbele, Crezul se spunea cu adaosul Filioque şi toţi clericii greci erau obligaţi să co-liturghisească cu cei latini), o mare parte din populaţie a refuzat uniaţia, strîngîndu-se în jurul monahului Ghenadie Sholarios şi a cîtorva clerici de un cuget cu acesta.

Dumnezeu a binevoit întru cei puţini, care au păstrat cugetul ortodox, şi a stat împotrivă acestei siluiri a credinţei Bisericii:

— cei mai mulţi dintre arhiepiscopii din afara imperiului (dar şi unii din imperiu) au refuzat uniaţia;

— semnatarii uniaţiei au fost izgoniţi din scaunele lor episcopale, mai ales cele din afara imperiului grecesc (aşa s-a petrecut la Kiev şi la Suceava);

— mitropoliile de la Tîrgovişte şi Suceava au intrat, pentru o vreme, sub ascultarea canonică de Arhiepiscopa de Ohrida, rămasă ortodoxă;

— în 1443 s-a ţinut la Ierusalim un sinod panortodox, la care au luat parte mitropolitul Arsenie al Kesariei Kappadokiei şi patriarhii de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care au condamnat şi lepădat uniaţia şi au trimis o scrisoare de mustrare împăratului de Constantinopol;

— în Constantinopol, monahul Ghenadie Sholarios, conducătorul facţiunii ortodoxe, îşi scrisese pe uşă: “Mai degrabă turbanul turcesc decît tiara papală”; după căderea cetăţii, Ghenadie Sholarios a fost numit patriarh al Bisericii de Constantinopol şi a luat măsuri hotărîte pentru stingerea uniaţiei;

— în Apus, o mare parte din episcopii latini au refuzat actele sinodului şi l-au depus pe papa Eugen al IV-lea, alegînd un anti-papă;

— în cele din urmă, papalitatea, deşi a făcut atît de mari eforturi pentru impunerea uniaţiei, nu a reuşit să convingă principii europeni să trimită armate care să salveze imperiul grecesc de la pieire.

Aşadar, între anii 1439 şi 1453, o mare parte din cele cîteva zeci de mii de locuitori ai cetăţii, împreună cu majoritatea clericilor, au fost uniaţi, iar nu ortodocşi. Cetatea Constantinopol a fost, la momentul căderii ei, o cetate apostată.

Acesta este principalul motiv (pe lîngă răspunsul la şovinismul grecesc) pentru care nici unul din principii ortodocşi din Balcani sau de la nord de Dunăre nu şi-a trimis armatele în ajutorul grecilor asediaţi de Mahomed al II-lea.

Poate rareori în istorie s-au întîlnit momente în care, în interiorul unei cetăţi sau al unei ţări, iminenţa dezastrului şi a pedepsei lui Dumnezeu să fie mai evidente.

 

 

 

Imagini pentru asediul constantinopolului voroneţ photos

Frescă Mănăstirea Moldoviţa – Căderea Constantinopolului

 

 

Ea a căzut peste zidurile Ţarigradului în 29 Mai 1453, stingînd ruşinea uniatismului pentru mai multe secole (abia la sfîrşitul veacului al XVI-lea această metodă de rupere a ortodocşilor de propria lor Biserică a fost readusă în discuţie la nivelul papalităţii).

De atunci pînă astăzi, fosta cetate a cetăţilor a căzut sub stăpînire islamică, iar imensa majoritate a bisericilor şi mănăstirilor i-au fost transformate în geamii musulmane.

Oricine nu învaţă din căderile istorice riscă să le repete.

 

 

Mănăstirea Petru Vodă

https://manastirea.petru-voda.ro

 

 

Dicţionar:

 

ȘOVINÍSM (cf. DEX) s. n. Ideologie și politică de ațâțare a urii și dușmăniei între națiuni și popoare, de propagare a ideii superiorității unei națiuni asupra altora, de promovare a exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme.

ECUMENÍSM (cf. DEX) n. Mișcare religioasă ce urmărește scopul de a unifica toate bisericile creștine. Din fr.oecuménisme.

(surse documentare: Steven Runciman – A History of the Crusades, Cambridge 1966 şi Ivan Ostrumov – Istoria Sinodului de la Ferrara-Florenţa, ed. Scara, Bucureşti, 2002)

28/06/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: