CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Transnistria Moldovenească

 

 

 

 

            Harta arealului de răspândire a poporului român (https://glasul.info)

Până unde se întindea Transnistria Moldovenească a românilor?

 

De la vechii cronicari moldoveni aflam ca Ion Voda cel Cumplit in 1574 pomenea de „Tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”. Movilăul din Transnistria nu este opera Movileștilor?

Sa-l credem pe rusul Pavel Surmacov (citat de Iorga) care pe la 1799 spunea că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubasari (Movilau), Malaiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni?

 Nistrul, ca și Dunărea, nu a separat niciodată două popoare! Dunărea, cât este ea de lungă, este pe ambele maluri germană, apoi austriacă, slovacă, ungurească, sârbească, românească, scrie ioncoja.ro.

Până unde se întindea Transnistria Moldovenească a românilor?

Numai PRIN AMESTECUL DIN EXTERIORUL REALITĂȚII, al cancelariilor, Dunărea a fost făcută graniță de nord a Imperiului otoman și apoi graniță artificială între noi și bulgari.

Majoritari până la 1880, de-o parte și alta a Dunării au fost românii! La fel, moldovenii, adică românii, de-o parte și alta a Nistrului!… Poate că și a Bugului, zic unii!

 

 

 

12/09/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru.Românii moldoveni de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Populația moldovenească de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Ştirile privitoare la România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru, sunt cu atât mai numeroase cu cât ne apropiem de vremea noastră; ele nu lipsesc însă nici pentru epoca mai veche. 

Încă din veacul al XVI-lea un act italian aminteşte de o româncă Marioara [„Mairore”] căsătorită în Caffa Crimeii. În 1430 printre soldaţii străini care apărau acest oraş genovez e pomenit şi un Iacob Valahul („viril Iacobini Velachi”).

În 1155 găsim pe moldoveni stăpânind cetatea Lerici, la gura Niprului apoi ca soldaţi şi negustori, îi întâlnim în Crimeea, pe vremea lui Ştefan cel Mare. La 6 februarie 1468 e pomenit, tot la Caffa, un Iohannes Velachus sive Ungarus adică un Ioan Românul, apoi, în 1469 şi 1470, un Standu, un Dumitru, un Radu, un Stoica.

Odată cu extinderea dominaţiei turceşti asupra ţărmului de miazănoapte al Mării Negre, regiunea de la vărsarea Niprului şi a Bugului capătă o deosebită importanţă.

Noii stăpâni zidesc aici un complex de cetăţi destinate pe de-o parte să asigure noua cucerire, pe de altă parte să ţie în frâu pe cazacii zaporojeni, ale căror raiduri, tot mai îndrăzneţe, cu bărcile peste mare, ameninţă până şi Constantinopolul. Din acest complex, cel mai însemnat e grupul de trei cetăţi de la Oceakov sau, cum îi spuneam noi, de la Vozia.

El se afla la extremitatea nordică a largului estuar al Niprului, estuar care poate fi socotit şi ca un adevărat golf de mare şi în care se varsă şi Bugul. Distanţa, în linie dreaptă, între Oceakov şi Cetatea Albă, este de circa 110 km.

De multe ori voievozii noştri au trebuit să dea oameni şi materiale pentru repararea sau reconstruirea Oceakovului. În 1587, Petru Şchiopul trimite în acest scop nu mai puţin de 15.000 de salahori şi 3.000 de care.

De-a lungul întregului veac al XVII, cronicile amintesc atari reparaţii; şi voievozii munteni, între alţii Constantin Brâncoveanu, trebuie să contribuie la întreţinerea în bunăstare a acestui grup de cetăţi.

Dar dacă Oceakovul sub raportul militar e atât de des amintit în izvoarele noastre interne, în schimb, asupra populaţiei lui şi asupra aceleia a regiunii înconjurătoare ele nu ne dau ştiri. Trebuie să recurgem la izvoare străine şi în special la descrierile călătorilor care au trecut prin partea locului pentru ca să ne documentăm în această privinţă.

Rezultatul e din cele mai însemnate, deoarece constatăm o numeroasă populaţie românească în regiunea puternicului grup de cetăți turceşti de pe ţărmul nordic al Mării Negre.

Primele ştiri, şi cele mai însemnate, ni le dă călugărul italian Niccolo Barsi da Luca. După o îndelungată călătorie în părţile Caucazului, el ia în 1639, calea întoarcerii spre ţară, spre Italia.

Trece prin posesiunile Hanului din Crimeea şi după ce străbate stepa nogaică, ajunge la gura Niprului pe ţărmul de miazăzi, între fluviu şi mare, Barsi observă o fortăreaţă cu câteva tunuri.

Pe malul nordic al estuarului Niprului care – aici la vărsare – are o lungime de zece mile italiene se află o cetate cu trei fortăreţe -, una din ele cea mai mică, e aşezată pe malul fluviului; în faţa ei, se găseşte cea de a doua, lângă malul mării, pe vârful unei mici coline, bine înarmată cu tunuri, având şanţuri împrejur şi un pod ce se ridică (pont-levis); cea de a doua, lângă Nistru.

Între o fortăreaţă şi alta, erau case, dar înconjurate cu ziduri de jur împrejur, astfel ca pentru o singură fortăreaţă, în cea de sus nu putea intra nici un străin; în cea de jos – continuă Barsi şi afirmaţia e extrem de importantă pentru noi – se făcea târgul şi acolo puteau intra toţi locuitorii fortăreţelor care erau turci şi cei din afară care erau valahi.

Cele trei fortăreţe „sunt numite de turci cu un singur nume Gian Chriman, iar de valahi Ozia, de la fluviul care, în limba acestora din urmă, se numeşte Ozi.

De la oraşul Bakcesarai înainte, în Crimeea, Barsi făcuse drumul împreună cu delegaţia de moldoveni care aducea din Caucaz pe viitoarea soţie a lui Vasile Lupu, pe frumoasa circasiană Ecaterina.

Paşa de Silistra, care se afla în acel moment la gura Niprului, fermecat de această frumuseţe, încearcă s-o oprească spre a o lua în haremul său. Comandamentul delegaţiei se opune, vesteşte pe voievod şi pe hanul tătăresc şi până la întoarcerea curierilor, caută să ascundă pe circasiană, într-un car în apropierea locului unde se afla Barsi.

Dar oamenii Paşei, după ce căutaseră mai întâi în hanurile tătarilor şi – citez – în acelea ale moldovenilor – e vorba de localnici – sfârşeşte prin a o descoperi şi o duc la locuinţa Paşei.

Circasiana refuză însă cu statornicie propunerile repetate ale Paşei; între timp, se întorc şi curierii aducând ordine formale de eliberare. Incidentul fiind aplanat, călătoria e reluată, înainte de plecare, continuă Barsi, mă dusei în casa unul moldovean, din care, după cum am spus sunt mulţi în acest oraş, şi îl rugai să-mi facă câţiva biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămâni încheiate, prin locuri pustii. Mi-i făcu – adăugă Barsi cu bunăvoinţă şi astfel fiind aprovizionat cu toate cele necesare, plecarăm la 6 septembrie, din zisul oraş.

Din această povestire a călugărului italian rezultă în mod limpede că la Oceakov sau Vozia, pe vremea lui Vasile Lupu, era o numeroasă populaţie moldovenească. Ea se ocupa cu negoţul, agricultura, avea hanuri pentru călători; e vorba de o populaţie aşezată, stabilă, şi nu de niscaiva robi ai turcilor sau tătarilor.

Şaptezeci de ani mai târziu, în 1709, un alt cleric superintendentul Daniel Krmann, se îndrepta spre Oceakov.

Plecase de la Pultava, însoţind resturile armatei lui Carol XII în care se aflau şi români. Pe drum între 11 şi 16 iulie, suferise de foame, trebuind să se mulţumească numai cu câteva pâinişoare cât degetul date de un român şi de un evreu şi cu o spată de mielu.

La 25 ale lunii convoiul intra în Oceakov.
Iată descrierea cetăţii și a oraşului dimprejur. Oraşul – spune Krmann – îl locuiesc în primul rând valahii, tătarii, grecii şi turcii, vânzând diferite mărfuri şi în special ghimber, piper, smochine, stafide fine, castane, alune excelente, tutun şi pânzeturi turceşti. În hanul în care trage la început, clericul nostru bea la masă, vinul moldovenesc.

Apoi se mută în gazdă la un valah; acesta îl primeşte în tinda casei sale, împodobită cu covoare; şi fiind întrebat ce credinţă mărturiseşte, el răspunde făcând semnul crucii.

De astfel – adaugă Krmann, acest neam valahic de oameni are aceeaşi limbă ca a valahilor, religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor, iar obiceiurile comune cu ale păgânilor. Zic că sunt creştini, dar noţiunile creştinismului le-au părăsit cu totul, mulţumindu-se cu ştiinţa negoţului pe care îl practică pe uscat şi pe mare.

Aşadar, la începutul veacului al XVIII, Oceakovul continuă să aibă o însemnată populaţie românească, ea fiind citată în frunte, înaintea celorlalte.

Alături de comerţ, ea făcea, desigur şi agricultură; ne-o spune – indirect – ceva mai târziu, în a doua jumătate a veacului, francezul de Peyssonel, autorul unei documentate lucrări asupra comerţului în ţările limitrofe Mării Negre; el arată că „Teritoriul Oceakovului nu produce altceva decât grâu, orz, mei şi pepeni” şi că nu se găseşte un singur arbore de la acest oraş până la Nistru.

 

 

 

 

 

O altă ştire asupra românilor de pe ţărmul mării, la răsărit de Cetatea Albă, ne-o dă, în 1799, aşadar la câţiva ani numai după anexarea de către ruşi a ţinutului dintre Bug şi Nistru şi înainte de a începe acţiunea de colonizare, consilierul rus Paul Sumarocov.

El întreprinde o călătorie prin Crimeea, Transnistria şi Basarabia, publicând apoi, impresiile sale.

La finele lui iulie pleacă din Odesa spre Ovidiopol. În acest din urmă orăşel locuitorii sunt mai toţi moldoveni şi greci, numai puţini ruşi. Toţi sunt negustori de sare, marfă adusă de la Akerman, şi pe care o vând cu câştig cumpărătorilor veniţi din Podolia.

Urmându-şi drumul prin Maiac, ajunge la Tiraspol, zidit pe locul unde era mai înainte localitatea românească Sukleia.

Tiraspolul are 350 de case; locuitorii sunt: maloruşi, moldoveni, munteni, evrei şi ţigani. Mai departe, Sumarocov trece prin Mălăieşti unde observă – citez – obiceiul ciudat al femeilor românce de a umbla torcând.

Notează apoi satele româneşti Bytyry (azi Buturu), Taşlîc şi Pugatschonn (Puhoceni), precum şi orăşelul Grigoriopol, locuit de armeni veniţi de dincoace de Nistru.

În Dubăsari sunt moldoveni, pomeniţi deci în primul rând – greci, bulgari, evrei şi numai câţiva ruşi. Călătorul e vădit impresionat de frumuseţea, fertilitatea şi marea bogăţie în produse de tot felul a malului răsăritean al Nistrului.

Iată cuvintele lui: Iarba creşte atât de înaltă încât nici nu se văd turmele de vite. Aerul este curat şi priveliştea minunată. Zarzavaturi şi fructe, păsări şi peşti de tot felul sunt bogăţia acestor ţinuturi îmbelşugate. Nimic nu lipseşte, decât locuitori care să se poată bucura de aceste minunate daruri ale naturii.

Pe temeiul mărturiilor de mai sus, putem afirma prezenţa, în veacurile XVII şi XVIII, a unei însemnate populaţii româneşti pe ţărmul nordic al Mării Negre, la răsărit de Nistru.

O consemnăm în 1639, în 1709, în 1799. Desigur ea exista de mai înainte, continuând pe negustorii şi soldaţii din veacul al XV-lea, întâlniţi la Caffa şi la Leriri.

Ţărmul mării între Nistru şi Kertci, ca de altfel, întreg ţinutul dintre Nistru şi Nipru păstrează urmele expansiunii româneşti, urmele vitalităţii etnice a neamului nostru.

 

Constantin C. Giurescu, istoric

 Târguri sau orașe și cetăți moldovene: din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București: Editura Enciclopedică, 1997

23/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARE ISTORICE: Deportarea tiganilor in Transnistria si maresalul Antonescu. VIDEO

Ideea deportarii tiganilor in Transnistria i-a apartinut maresalului Ion Antonescu si nu a avut ca scop lichidarea fizica a tiganilor. Antonescu a recunoscut la procesul din 1946 ca el este responsabil de deportarile din Transnistria.

Din documentele pastrate nu rezulta ca Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor din Romania – ci mai degraba faptul ca un militar se amesteca in chestiuni politice si incerca prin masuri mi­litare sa rezolve o pro­blema sociala.

Totusi, nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poarta semnatura lui si nici nu au fost publicate in “Monitorul Oficial” sau in alta parte. Ele au fost date verbal ministrilor si transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei.

Antonescu a urmarit indeaproape modul in care erau executate aceste ordine. In acelasi timp agentii serviciilor secrete si militarii care au avut de-a face cu tiganii din Transnistria au semnalat in toate rapoartele lor faptul ca deportarea constituie o catastrofa.

In cazul in care Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor este putin probabil ca militarii ar fi avut curajul sa redacteze si inainteze astfel de rapoarte in care se descrie situatia mizerabila a tiganilor deportati.

Mai mult, in urma faptului ca la deportare printre tigani se raspandise zvonul ca vor fi improprietariti, familii intregi care nu ar fi trebuit deportate s-au suit in trenurile spre Transnistria.

In fata conditiilor de acolo – lipsa oricarui loc de munca si dependenta totala fata de autoritatile indiferente tiganii au cerut sa se intoarca in Romania.

Antonescu a constituit o comisie care a recomandat repatrierea a 1.200 de tigani dintre cei deportati. In Transnistria au fost deportati aproximativ 25.000 de tigani, dintre care aproximativ jumatate au murit acolo din cauza lipsei de hrana si a bolilor.”

 ”La 27 mai 1941 o nota de la biroul lui Antonescu catre Directia Generala a Politiei spunea:

“Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente masuri: a. internarea in lagar a capilor comunisti si a tuturor comunistilor din Iasi, Galati, Constanta, Ploiesti, Bucuresti. Giurgiu

 b. De a se evacua din Bucuresti in minimum de timp toti strainii care nu au domiciliu stabil in acest oras ori care sunt periculosi, cu exceptia germanilor, italienilor, americanilor si in general acelor care nu reprezinta nici un pericol pentru stat.

c. Idem sa scoata tiganii, in special nomazii si satrarii din marginile Bucurestiului. Domnul general Antonescu mi-a comunicat ca a ordonat mai de mult aceste masuri si pana acum nu s-au executat”.

Ordinul de deportare Ordinul de deportare a tiganilor a fost dat pe 24 mai 1942:”

Copie de pe ordinul Presedintiei Consiliului de Ministri nr. 70-S/1942 catre Ministerul Afacerilor Interne Pentru asigurarea ordinii interne si eliminarea elementelor eterogene si parazitare, am onoare a va transmite urmatoarele dispozitii ale Domnului Maresal Antonescu:

1. Tiganii nomazi, grupati in satre din toata tara, vor fi imediat dirijati pe jos si pe drumurile cele mai scurte, prin organele de jandarmerie, spre Transnistria, unde vor fi instalati prin grija guvernamantului; legiunile de jandarmi vor urmari miscarea lor lunar; se va raporta Cabinetului Militar stadiul ei.

2. Se va face o clasare si o statistica a tiganilor din regiunea Bucuresti, Pitesti, Ploiesti si Buzau, in vederea trimiterii si acestora in Transnistria.

Se vor stabili prin clasare categoriile ce vor fi exceptate (cei cu ocupatii folositoare) si se vor face studiile necesare transportului C.F. pana la Dunare (Oltenita-Giurgiu). Paralel, S.S. al Marinei va studia transportul lor pe apa de la Giurgiu-Oceacov-Bug si, dupa posibilitatile lui de executie, se vor stabili grupele si data plecarii lor.

Ulterior, in raport cu posibilitatile de transport, se vor degaja toate centrele urbane si apoi cele rurale de toti tiganii parazitari, retrograzi si necinstiti, pripasiti si tolerati prin o condamnabila nepasare a conducerii treburilor noastre publice de pana acum. Toate aceste masuri au un caracter strict secret, pentru a se evita sustrageri si agitatii de spirite.

Nici organelor de executie, nici satrelor nomade nu li se va arata nici scopul, nici destinatia finala.

Ridicarea tiganilor din Bucuresti se va face in masa si prin surprindere, insa organizat si cu omenie. Transportul pe apa se va face in slepuri, sub paza militara cu jandarmi. Hrana pentru toata durata transportului va fi imbarcata la plecare, spre a se evita pe cat posibil opriri si posibilitati de evadare.

Operatia va incepe in luna iunie, pentru a le dea posibilitatea de instalare pe timpul verii si de agonisire a mijloacelor de trai pentru iarna viitoare. Ministerul de interne va convoca o conferinta a tuturor organelor interesate (politie, jandarmerie, C.F., marina, sanatate publica, guvernamant), pentru stabilirea tuturor detaliilor de executie si va prezenta Domnului Maresal planul general al operatiei”.

In urma acestui ordin au fost deportati in Transnistria 11.441 de tigani nomazi si 13.176 tigani sedentari – un total de 24.686.

Deportarile s-au facut intre 15 iunie – 2 octombrie 1942, iar in cursul iernii 1942-1943 s-a declansat tragedia deportatilor lipsiti de hrana si adapost. Ordinul de sistare a deportarilor din toamna anului 1942 a fost dat de Antonescu – insa nu este clar ce l-a facut sa se razgandeasca.

Comisiile de repatriere In decembrie 1942 au fost formate comisii de repatriere deoarece printre tiganii deportati in Transnistria se gaseau multi care conform ordinelor lui Antonescu nu ar fi trebuit deportati.

Comandantul acestei operatiuni a fost numit colonelul Ivascu Lucian, care in urma executarii acestui ordin s-a imbolnavit de tifos si a murit. In urma cercetarilor din Transnistria s-a stabilit ca un numar de 1.211 tigani trebuie repatriati.

Acestia ajunsi in Romania au declansat alertarea autoritatilor deoarece erau bolnavi de tifos si indignarea populatiei care nu intelegea de ce au trebuit deportati.” Un agent al Sigurantei a alcatuit un raport extrem de documentat asupra situatiei tiganilor din Transnistria din iarna anului 1942 atragand atentia asupra tragediei care se desfasura acolo:

“1. Cu hranirea acestor tigani, autoritatile superioare au dispus de a li se da fie faina de orz sau ovaz si in ultimul timp si faina de porumb, cate 400 grame pentru persoane mari si 200 grame pentru copii, sare si cartofi 150 grame.

2. In realitate insa, nu li se da zile intregi absolut nimic de mancare si chiar in timpul cat subsemnatul am stat in zona, celor de la Covaliovca si Androtefca nu li s-a dat de catre primaria Covaliovca 2 zile nimic de mancare, pe motiv ca morile sunt stricate si nu pot macina etc.

Dupa declaratiile tiganilor si in special a celor insarcinati cu primirea hranei lor si chiar dupa cele aratate de seful de post si comandantul Escadronului de Cavalerie de la Divizia a 2-a Paza si Comandantul Garnizoanei Covaliovca, capitanul Andreescu, rezulta la fel ca uneori nu li s-a dat nimic ca hrana cate 4-8 zile si deci de la sine se intelege ca atunci cand nu li se da nici aceste minime cantitati de alimente sa plece dupa jafuri, talharii si distrugeri, iar cei in neputinta de a face astfel de operatiuni, de a muri de foame”.

Din cei peste 25.000 de romi deportati, circa 11.000 au murit in locurile de deportare si doar aproximativ 14.000 au supravietuit

Autor:George Damian

Articolul: “Antonescu si deportarea tiganilor   in Transnistria”.

Textul integral poate fi citit la :

http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-03-21&id=250879

18/09/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: