S-au împlinit 650 de ani de când Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, menţiona într-un hrisov domnesc oraşul – port Brăila şi privilegiile comerciale ale braşovenilor la sud de Carpaţi. VIDEO

 

 

 

Vladislav I (n. 1325 – d. 1377), cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă, a fost domn al Țării Românești între 1364 și 1377, fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. 

A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare.

Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea.

În 2018 comemorăm 650 de ani, de când Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, confirma braşovenilor privilegii comerciale la sud de Carpaţi.  

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești.

Documentul emis în limba latină de cancelaria domnească este cel mai vechi privilegiu comercial acordat de un domnitor român şi atesta intensificarea comerţului pe „drumul Brăilei”, o cale comercială ce lega Braşovul cu Dunărea, confirmând implicit şi existenţa Brăilei, menționată ca Brayla.

În 1463 cronicarul grec Laonic Chalcocondil scria despre Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

În secolul al XV-lea numele Brăilei a fost amintit şi sub numele Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Tibor din Transilvania”.

Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, şi a devenit (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care era numit Ibrail.

Perioada de maximă înflorire a Brăilei a fost la începutul secolului XX, când era un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România, accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

Vladislav I a fost fiul voievodului muntean Nicolae Alexandru  şi a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364.

Nu se ştie cu exactitate până la ce dată Vlaicu Vodă a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a stat pe tronul acestei ţări române până undeva între anii 1374 şi 1377, anul morţii sale.

Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să îi declare război. 

Relaţiile Munteniei cu Ungaria s-au  îmbunătăţit, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la regele maghiar Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic. Î

În anul 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor, care îi atacaseră pe bulgari, aceasta fiind  prima luptă dată de românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor.

Acesta a fost contextul în care voievodul muntean a acordat privilegii negustorilor saşi braşoveni din Transilvania.

 Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 muntenii se vor alia  chiar cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei.

Nu se cunosc prea multe despre ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile dintre ţările din această parte a Europei şi sunt cunoscute puţine  date referitoare  relaţiile sale cu Moldova.

În 1377 Vladislav I s-a stins din viață, fiind succedat la tron de fratele sau, Radu I.

 

 

 

 

 

Publicitate

Povestea Brăilei, oraşul cu salcâmi de la Dunăre

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Brăila a avut un  trecut zbuciumat şi o istorie care încă nu a fost uitată de braileni.

 

 

 

Ce ştim despre Brăila?

 

     Brăila este un municipiu în sud-estul României, nord-estul regiunii istorice Muntenia, reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor date oficiale ale Institutului Național de Statistică, populația orașului era, în anul 2011, de 180.302 de locuitori, fiind al 11-lea oraș din țară după numărul de locuitori.

Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail.

În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România.

Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat.

În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor.

După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori.

În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.

Ce nu se ştie despre Brăila  ?

 

Câteva lucruri, care desigur aparţin Brăilei ,  continuă să impresioneze prin existenţa lor. 

În prim plan  este vechiul  Castel de apă, unic în ţară,  altădată un punct de atracţie inedit, pentru toti cei care vizitau orasul. Astazi este părăsit.

Neputincioasa, ruginită, cu geamurile sparte, construcţia pare că se târăşte spre cer, într-un gest neîncheiat de decenii întregi.

 

 

 

 După cum arată Analele Ministerului de Lucrări Publice din 1893, un prim proiect al construcţiei, realizat la vremea aceea de arhitectul Elie Radu, şeful Serviciului de Studii şi Construcţii, înfăţişa clădirea în locul ocupat acum de Palatul Agriculturii, în mijlocul fostei pieţe Sf. Spiridon.

Castelul de Apă, ce avea să alimenteze aproape jumătate din populaţia Brăilei, a fost construit de Primarie abia pe la 1910.

Era cel mai mare castel de apă din ţară, cu o capacitate de 1200 metri cubi.

După ce a încetat să mai fie sursa de apă a oraşului, clădirea a căpătat diferite întrebuinţări, ajungând în anii de dinainte de revoluţie să fie unul dintre cele mai căutate restaurante din oraş.

Nava Borcea, se pare că este prima navă cu propulsie proprie construită de inginerii navali români, în România, conform unei declaraţii date de inginerul Dorin Buca, directorul adjunct al Şantierului Naval din Brăila “Este primul vapor construit de inginerii ro­mâni, care până atunci construiseră doar barje, şlepuri, mici ambarcaţiuni, şi este spre lauda lor, că după aproape 100 de ani încă mai func­ţionează cu piesele originale”.

 

 

 

 

 

 

    Vaporul cu zbaturi Borcea, era  prima nava construită în România şi în acelaşi timp ultima navă cu zbaturi construită în Europa.

 

 Brăila este unul dintre primele oraşe româneşti care au beneficiat de iluminatul public cu lămpi de petrol (1858).

Marele inginer constructor Anghel Saligny a folosit pentru prima oară betonul armat la construcţia de cheiuri şi dane pentru Portul Brăila (1883-1892).

 

 

Vaporul cu aburi Orient este prima navă românească ce pleacă de la Brăila pe Dunăre cu transport de pasageri (1895).

 

 

Tot la Brăila s-a pus în funcţiune prima uzină electrică, la numai 13 ani dupa inventia lui Edison si a avut tramvai electric; (1901).

O fabrica de celuloza din stuf –prima incercare de a valorifica stuful  din balta  Brăilei, este deschisa tot la Braila in 1906. 
 

Acest oraș despre care nu multă lume a auzit lucruri frumoase, de laudă, a oferit culturii romanești nume mari  precum Nae Ionescu, Hariclea Darclee, Ana Aslan, Maria Filotti, Panait Istrati, Mihail Sebastian, Fănuș Neagu sau Gheorghe Munteanu Murgoci.

 

  Ana Aslan specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie ( 1 ianuarie 1897- 20 mai 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital.

 

 

  Nae Ionescu a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism.

 

 

 

 

 

A știut să adune în jurul său și să instruiască  o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

 

 

 

 

  Hariclea Darclée, una dintre personalitățile muzicale cele mai importante ale României, s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene.

Mama Haricleei Darclée, Maria Haricli, născută Aslan, nepoată directă a domniței Mavrocordat, păstra în totalitate amprenta originilor ei nobile, iar tatăl, Ion Haricli, era mare proprietar în Teleorman.

Așa cum scria N. Carandino în cartea Darclée. Viața de glorie și de pasiune a unei mari artiste, la nașterea ei s-a prezis că “duduia va călători mult și va fi mereu în sărbătoare”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În copilărie, Hariclea a fost la un pas de a muri de febră tifoidă. În februarie 1881, ea s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary.

În 1886 pleacă la Paris, unde se luptă din greu cu neajunsurile, deși primea de-acasă câte 500 de franci pe lună. Nici măcar nașterea fiului ei, Ion, nu o abate din drum, continuând să ia lecții de canto. “Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit” scria Darclée familiei

Pentru a afla alte lucruri mult mai interesante despre Ana Aslan accesati link-ul urmator care va va prezenta  Viata Anei Aslan… partea necunoscuta

 

 

  Maria Filotti  a fost o actriță și directoare de teatru din România. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului.

A jucat în 167 de piese dintre care în 45 a deținut roluri principale, unele alături de marii înaintași ca, Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu. A avut parteneri admirabili Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Tony Bulandra.

 

 

 

 

 

Rolurile au fost multe și variate, pe registre multiple, de la ingenue până la femei fatale, regine, personaje clasice, personaje de legendă, cochete și, „din când în când … câte un om adevărat”.
  Timp de trei decenii a fost profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică București.
  Din 1930 a fost aleasă președinta Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici, a fost membră, ca reprezentantă a României, în Comitetul Internațional al Societății Universale de Teatru și societară de onoare a Teatrului Național București.
 

 

Panait Istrati a fost un scriitor român de limbă română și franceză. Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa, prin care a trecut de-a lungul vieții.

 

 

 

 

 

 

Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

 

  Mihail Sebastian a fost un romancier și dramaturg român de etnie evreiască.  Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin legislația antisemită de la începutul anilor ’40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu.

 Piesa  lui Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a  fost nevoit sa foloseasca  un al doilea pseudonim, Victor Mincu.

 

 

 

 Fănuș Neagu a fost un  memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri.

 

 

 

 

 

A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001.

 

 

 

 

  

Sculptorul   român Nicăpetre (numele real: Petrică Bălănică); (n. 27 ianuarie 1936, Braila –  m. Canada 21 aprilie 2008).

A realizat decorația exterioară de la sediul primăriei Tg.Jiu; (32 capitele).

 

 

 

 

 

 

 

 

La 15 iulie 1980,  a părăsit România, iar creația sa  realizată între 1962 – 1980, a rămas în atelierul din Bariera Vergului, Intrarea Mieilor nr. 10, care a fost devastat după refuzul artistului de a reveni în țară.

Plecarea din România i-a fost favorizată de invitația la Simpozionul de sculptură în marmură de la Skironio (Grecia), organizat de soția sculptorului Costas Polichronopoulos, în memoria acestuia.

După o scurtă perioadă petrecută în Grecia și în Italia, în iulie 1981 Nicăpetre emigrează în Canada, la Toronto.

Deși a fost obligat să lucreze ca dulgher sau vopsitor pentru a supraviețui, artistul a continuat să deseneze (ciclul Artistul și Natura), să picteze (ciclul Livezi înflorite), să scrie (volumul autobiografic Brăilița – Downtown – via UAP) și să cioplească în parcuri, în locuri izolate, trunchiuri de copaci răsturnați de furtună și din ce în ce mai rar, în piatră.

In 1982 a reușit să expună în Toronto, pictură și sculptură la Columbus Center, iar în 1985, a deschis expoziția personală de sculptură la Goethe Institute.

Acesta a fost începutul unei intense activități expoziționale care îi va aduce recunoașterea internațională.

Nicăpetre s-a impus prin varietatea tehnicilor, a genurilor și prin complexitatea operei sale, prezentată în galerii și în alte spații culturale de referință din Canada, SUA, Japonia, Grecia, Germania, Austria.

În 1991 a fost distins cu Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură Henri Moore de la Hakone (Japonia).

Lucrarea premiată, Adam și Eva, sculptată în marmură, a intrat în colecția Muzeului Regal din Tokio.

În 1993 a obținut Premiul Juriului la a II-a ediție a Concursului Internațional de Sculptură organizat de Universitatea din Birmingham – Alabama, SUA.

Lucrarea sa Invocație, sculptată în lemn, a fost cumpărată pentru colecția Universității.

În 1995 a participat cu lucrarea în lemn, Devenire, la Expoziția Trienală de Sculptură de la Osaka.

Alte lucrări monumentale sculptate de Nicăpetre sînt instalate în parcuri culturale și spații publice din lume.

Pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton (Canada) a sculptat portretele lui Mihai Eminescu (în 1989) și Nae Ionescu (în 2000), ambele în marmură, bustul lui Horia Stamatu (în 2001) în marmură, portretele lui Aron Cotruș (în 2002) și Mircea Eliade (2005), în bronz.

În vara anului 2004, Nicăpetre s-a reîntors pentru un stagiu de lucru la Brăila.

A desenat alte variante ale temei Artistul și Natura, a modelat în lut bustul filosofului Petre Andrei și a publicat Nicăpetre despre Nicăpetre, volum alcătuit din fragmente selectate din autobiografia Brăilița – Downtown via U. A. P.

Tot despre Braila….  Cum a nimerit orbul  Braila.

Aţi auzit vreodată de zicala ”e imposibil să nu găseşti drumul, când până şi orbul a nimerit Brăila” ?

V-aţi înterbat vreodată de unde provine? O parte din localnici sunt de părere că zicala s-a născut datorită faptului că Brăila era singurul port în acea vreme, deci singura cale comercială cu deschidere spre Dunăre şi mare.
Alţii admit existenţa unei legende care spune că în aces oraş micuţ de pe malul Dunării s-a născut un băieţel orb.

Părinţii l-au crescut bine şi au încercat să-i facă viaţa cât mai plăcută şi mai frumoasă. O singură dorinţă avea însă acest băiat, aceea de a merge la o apă curgătoare.

Anii au trecut fără ca el să-şi poată îndeplini visul, până când într-o zi s-a gândit să plece singur şi să ajungă la acea apă.

A întrebat în jurul lui cum ar putea să găsească drumul şi cineva i-a spus să meargă încet şi să încerce să ţină drumul drept fără a se abate de la cale, iar la capătul drumului va găsi apa la care dorea să ajungă. Astfel, el a mers până când, într-un târziu a ajuns la Dunăre.

Legenda s-a născut datorită topografiei acestui oraş deoarece toate străzile principale sunt circulare, ele plecă de la Dunăre şi ajung tot acolo. Din orice parte a oraşului aţi pleca veţi ajunge înapoi trecând pe lângă Dunăre. 

Legenda lui Codin,a fost un  personaj de roman sau o persoană reală?

Precum Terente şi tanti Elvira, Codin a lui Panait Istrati este de asemenea o personalitatea simbolica a acestui oraş.

Deşi este un personaj al unui roman, conf. univ. dr. Zamfir Bălan, directorul adjunct al Muzeului Brăila, editor al operelor istratiene, afirmă faptul că a existat un tâlhar pe nume Călin care l-a inspirat pe Istrati în opera sa.

” Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani. Mustaţa o avea neagră, iar părul soios. Şi-a omorât tatăl, iar pe mama, Anastasia, o bătea periodic şi o trimitea pe „pietroiul” din faţa porţii. Uriaşul şi-a omorât chiar şi fratele de cruce, pe Tănase. L-a omorat şi pe prietenul care i-a întins un păhărel la nevoie, Alexe, care tânjea dupa frumuseţea iubitei lui, Irina”, cel puţin aşa spune legenda. Totuşi, a rămas în memoria brăilenilor ca „Uriaşul din Port”.

Ca el, mulţi alţii în Brăila, însă Codin, ca şi Terente, a dat identitate locului.

Alături de acesta, varianta vulgară a eroului pozitiv care a marcat viaţa socială a Brăilei în perioada interbelică, personajul Codin reprezintă o altă emblemă a spiritului brăilean, într-o variantă literară, pe care, cu iscusinţă, Panait Istrati a reuşit să-l impună în memoria culturală naţională şi nu numai.

Cei doi au îngrozit România prin faptele lor. Au tâlharit, au furat, au falsificat, au ucis chiar.

Au fost celebri şi de temut în vremea lor.
Codin a trăit în Comorofca, mahalaua brăileană, înainte de primul Război Mondial. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos.

De statură atletică, omul stătea rezemat într-un cot şi surâdea binevoitor.

„Mustaţa o avea neagră şi tare răsucită, părul soios de unsoare parfumată şi pieptănat mitocăneşte” – aşa îl descrie Panait Istrati pe Codin, în opera cu acelaşi nume.

Descrierea se pare că este insipirtă după prima întâlnire a autorului cu Călin.
Istrati l-a cunoscut pe tâlhar în cartierul „cuţitarilor” din Brăila, Comorofca, la vârsta de 12 ani.

Codin era o legendă încă de pe atunci: „ieşise din închisoare, era spaima mahalalei, căuta cearta unora şi altora şi dădea cu cuţitul”.

Tâlharul plecase de acasă, dintr-un sătuc aflat pe malului Ghecetului, la vârsta de 13 ani, iar în viziunea lui Istrati, Codin era uriaşul portului, „prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii lui de puşcărie”.
Deşi a trecut mult timp de atunci, Codin a rămas în amintirea bătrânilor din Comorofca de azi: „Eu ştiu că el bea la cârciuma Anghelinei, aflată şi astăzi pe picioare.

Era un individ foarte înalt, se zicea că era cel mai înalt din Brăila”, a spus un localnic.

Reprezentând astfel o emblemă a „oraşului cu salcâmi”.

 

Surse:

http://www.istoria-romanilor.com/tot-despre-braila-orbul-a-nimierit-braila/2015/03/03; http://brailaolegenda.weebly.com/istoria-brailei-asa-cum-nu-o-stim.html