CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”

 

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?

 

Bolșevicii s-au întors

 

Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors 

În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.

Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.

Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.

Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.

Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.

Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.

Sunt cei care vor să impună gândirea unică.

Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.

”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.

Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.

 

 

Lupta impotriva propagandei de stat

 

 

Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.

Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.

Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.

Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.

”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.

Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?

Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.

Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.

Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.

Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.

Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.

Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.

Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.


Ce-i de făcut?

Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.

Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.

Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).

Dar, a la guerre comme à la guerre.

Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.

Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.

Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.

Poate avem nevoie, totuși, de altceva.

De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.

De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.

Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.

Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.

Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.

Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.

Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.

Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.

Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.

O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.

Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.

Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.

Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.

Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.

Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.

24/04/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       Imagini pentru stema imperiului rus photos

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de 

18/03/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mecanismele MARII TERORI bolşevice în Uniunea Sovietică. VIDEO

Imagini pentru stalin teroare  photos

Mecanismul Marii Terori din anii 1937-1938

 În doar un an şi trei luni în URSS au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane.

 

 

 

 

 

 

Ce a însemnat Marea Teroare în URSS? De ce a fost nevoie de represiuni?

Stalin a dat personal ordinele pentru execuțiile? La 30 iulie 1937, a fost semnat ordinul secret № 00447 al NKVD. Această zi este considerată începutul Marii Terori – perioada de represiune politică, anii 1937-1938, în care cel puțin 1,7 milioane de persoane au fost arestate în URSS (mai mult de 700 de mii dintre ei au fost executați ) ca „dușmani ai poporului“, „contra-revoluționari“, „paraziți“, precum și rudele și prietenii lor.

Ordinul nr. 00447 al NKVD, semnat de N. Ejov, confirmat de CC al PK (b)R la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari crime din istoria comunismului de tip sovietic sau bolşevic.

În doar un an şi trei luni au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane. Aceste crime abominabile ale regimului totalitar comunist au constituit apogeul atrocităţilor sale.

Teroarea comunistă, declanşată la 7 noiembrie 1917 şi promovată, aproape fără încetare, de-a lungul a două decenii, făcând victime milioane de oameni, a culminat cu Marea Teroare, când pe parcursul a 450-460 de zile, au fost împuşcate zilnic, în medie, între 1200 şi 2500 de persoane.

Maşinăria morţii, al cărui element de bază era NKVD-ul, considerat de către Stalin „detaşamentul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat într-un regim non-stop, la turaţii maxime. Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele parvenite din partea superiorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile, sub ameninţarea unor răfuieli cumplite. Poliţia politică, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar, precum URSS, „era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine va fi următorul potenţial inamic”; tot el hotăra când şi cine din conducerea poliţiei secrete trebuia lichidat. (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 552)

Toţi se aflau într-o încordare maximă, întrucât atmosfera generală modelată de regim, era una de frică cumplită şi de nesiguranţă. NKVD-ul avea obligaţia de a identifica şi a anihila cât mai mulţi „duşmani ai poporului”. Structurile acestei odioase organizaţii, asemenea întreprinderilor din industrie, îşi luau angajamente sporite în descoperirea cât mai multor „organizaţii contrarevoluţionare”, „spioni”, „sabotori”. În timpul Marii Terori fabricarea dosarelor false a atins cote inimaginabile, acestea fiind ticluite pe conveier, organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD-ului în identificarea şi anihilarea „duşmanilor poporului”. (Izvestia, ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 74-75)

Frica cultivată în mediul angajaţilor NKVD-ului omora orice sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe ale morţii.

Politica biciului şi zăhărelului

În perioada Marii Terori, Stalin a plasat NKVD-ul în fruntea piramidei statale, subordonându-i, pentru o anumită perioadă, toate instituţiile statului, chiar şi partidul. Pentru a institui controlul total asupra NKVD-ului, Stalin aplica politica biciului şi zăhărelului. Şefilor din diferite subdiviziuni din cadrul acestuia, în perioada „Marii Terori” le-au fost triplate salariile, oferindu-li-se o sumedenie de alte privilegii – agrement similar cu cel de care profita elita de partid, vile luxoase ş.a. (Izvestia ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 165)

Stephane Courtois susţine că Stalin avea un scop bine definit: de a-şi impune autoritatea personală şi absolută asupra întregii puteri, atât asupra partidului, cât şi asupra statului, precum şi controlul asupra întregii populaţii.

Pentru a reuşi în întreprinderea sa, el a utilizat alternativ sau concomitent zăhărelul – promovările fulgerătoare, privilegiile, alcoolul puternic al puterii şi biciul – teroarea. El a manevrat cu o măiestrie extraordinară, alternând fazele de tensiune maximă şi fazele relaxante, în care partidul şi poporul putea „recupera”. (Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Editions Robert Laffont, S.A., 2002, p. 98)

Amploarea crimelor a fost posibilă şi datorită antrenării altor structuri în industria morţii staliniste. Dar idealul liderilor comunişti era ca fiecare cetăţean care nu fusese supus represiunilor să devină un colaborator eficient al organelor represiunii şi să ajute în identificarea şi nimicirea „duşmanilor poporului”.

Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD-ul îl jucau faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate de protagoniştii acestora.

Ele erau gândite de o asemenea manieră încât să aibă un impact maxim asupra atmosferei din societate – să stimuleze cultivarea fricii şi subordonării, dar şi a încuviinţării oarbe a tuturor atrocităţilor şi crimelor comise, precum şi a celor care urmau să se producă.

Procesele publice aveau efect maxim atunci când „inculpatul” îşi recunoştea vinovăţia „obiectivă” şi mărturisea „pentru binele cauzei”. (Hannah Arendt, op.cit., p. 551)

„Duşmanii poporului”

La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identificare şi nimicire a „duşmanilor” poporului”. Uneori acestea vizau sfere exacte ale societăţii sau domenii ale economiei.

Astfel, în august 1937 CC al PK(b)R a expediat o telegramă subdiviziunilor sale din teritoriu privind „mobilizarea politică a colhoznicilor la lupta pentru distrugerea duşmanilor poporului în agricultură”.

Un val de procese contra „sabotorilor din agricultură” s-a extins la scara întregii ţări. Au urmat mai apoi, tot la indicaţia CC, procesele publice contra „sabotorilor” din sectorul zootehnic.

Campaniile regizate de autorităţile comuniste se ţineau lanţ, ajungându-se până la situaţii aberante. Societatea, încet, dar sigur, intra într-o stare de psihoză colectivă. „Duşmanii poporului” erau căutaţi pretutindeni.

Mania identificării actelor „diversioniste”, instrumentate de către aceştia, afectase mai multe categorii de cetăţeni sovietici care au ajuns să caute astfel de acte în erorile mecanice, comise în grafica şi desenele imprimate în cărţi, ziare, pe cutiile de chibrituri, ambalajele de bomboane, ţesături, textile, greşelile de tipar, comise în procesul imprimării articolelor de ziar sau conţinuturile unor cărţi tipărite.

Lupta cu acest gen de „diversiuni” a făcut multe victime umane, pricinuind şi pierderi enorme materiale, din cauza rebutării producţiei finite.

Minţi bolnave

Despre absurditatea învinuirilor inventate de nişte minţi bolnave, Hannah Arendt menţionează: „[…] orice crimă pe care şi-o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost sau nu săvârşită”. (Hannah Arendt, op. cit., p.554)
În cadrul adunărilor de partid şi al lecţiilor pe teme politice, era studiată activitatea spionajului străin, pentru ca populaţia să poată mai lesne să-i identifice şi să-i neutralizeze pe agenţii străini infiltraţi în URSS sau pe slugoii lor năimiţi.

Inducerea unei atare psihoze mai avea menirea să justifice teroarea şi represiunile în masă, determinându-i totodată pe oameni să creadă că societatea chifteşte de „spioni” şi „sabotori”.

Spiritul de „vigilenţă”, atât de insistent cultivat de organele de partid şi sovietice, urma să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”, însoţit de o delaţiune quasigenerală, care era pe deplin justificată de scopul „nobil” al anihilării „spionilor” şi „duşmanilor poporului”.

Din contra, cei care nu manifestau un atare „activism”, puteau fi suspectaţi de complicitate cu „elementele periculoase”. Pentru astfel de „crime”, adică pentru lipsa de „activism”, de asemenea, se aplicau pedepse aspre – arestări, condamnări, deportări. În condiţiile regimului totalitar comunist, în categoria de suspecţi este inclusă întreaga populaţie. Suspiciunea reciprocă penetrează toate relaţiile sociale şi „creează o atmosferă atotdominatoare”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558)

Psihoza „vigilenţei” faţă de uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice. O atare campanie se promova până şi prin intermediul manualelor şcolare; chiar şi cele pentru clasele primare.

Astfel, în manualul de istorie pentru clasele III-IV editat în anul 1937, în toiul Marii Terori, se menţionau următoarele: „Spionii se infiltrează în uzine şi fabrici, în oraşele mari şi în sate. Este necesar să fie urmărite în mod vigilent toate persoanele suspecte, pentru a-i prinde pe agenţii fascişti”.

Molima delaţiunii

Presa comunistă creează adevăraţi „eroi naţionali” din personajele deosebit de „vigilente” care înregistrează „succese” în munca „patriotică” de identificare şi de anihilare a „spionilor”, „contrarevoluţionarilor” şi altor categorii de „duşmani ai poporului”. Unul din cei mai „redutabili eroi” a fost o activistă a comsomolului – Mişakova.

De pe urma delaţiunilor sale au fost condamnaţi la moarte mii de oameni. Pentru „meritele” sale „deosebite” ea s-a învrednicit de onoarea de a rosti un discurs la congresul al XVIII-lea al PK (b)R, în martie 1939, în care şi-a etalat isprăvile, evidenţiind implicarea personală a lui Stalin în instrumentarea măcelului, declanşat de denunţurile sale.

Partidul comunist a făcut din denunţuri o obligaţie.
Numărul unor asemenea „eroi” creştea, întrucât aceştia erau protejaţi de autorităţi, fiind chiar stimulaţi pentru munca lor, „patriotică”, învrednicindu-se de prime băneşti, bilete de odihnă în staţiuni balneare „pentru a-şi întrema sănătatea zdruncinată în lupta cu „duşmanii poporului”.

Antrenarea populaţiei în psihoza delaţionistă este atât de bine pusă la punct încât munca angajaţilor NKVD-ului pe acest segment „a ajuns aproape inutilă”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558-559)

Molima delaţiunii luase amploare, evoluând într-o veritabilă epidemie. Elementele delincvente descoperă acest tărâm extrem de benefic, transformându-l într-un adevărat „clondike”, punând în valoare şantajul şi extorcând sume de bani şi alte favoruri de la persoanele ameninţate cu denunţul. (Ion Varta – http://www.jc.md/mecanismul-marii-terori-din-anii-1937-1938/)

 

Marea Teroare în Transnistria

 

 Imagini pentru masacrele haitelor  bolsevice în transnistria photos

 

 

Marea teroare din RASS Moldovenească (Transnistria sovietică) în anii 1937-1938. Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare pentru condamnarea la moarte.

În perioada Marii Terori, în decurs de un singur an şi patru luni, au fost condamnate la moarte de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumite tangenţe cu ţara vecină, România.

Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului erau acuzaţii la fel de grave, ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se aplicau sancţiuni grave în timpul Marii Terori din anii 1937-1938.

De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra ilegal în România sau de elogiere a modului de viaţă din ţara respectivă erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată.

Însă, uneori, asemenea învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru. Procesul-verbal al Troicii Speciale din RASSM, cu nr. 12, din 25 octombrie 1937 conţine mai multe probe documentare în acest sens.

În baza unor atare învinuiri au fost condamnate la moarte mai multe persoane din cele 65 câte figurează în acest document.Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, raionul Slobozia, este unul edificator în acest sens.

El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia.

Din succintul rechizitoriu, inserat în procesul-verbal nr. 12 al şedinţei Troicii Speciale din 25 octombrie 1937, reiese că el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de deportare în Siberia.

În 1937 E. Vozian este condamnat a doua oară pentru aceeaşi infracţiune, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt de acuzare – „de transfug în România”, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat”.
Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România”.

Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maxim Milentiev, care ţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, şi care „de două ori fugise în România”.
Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, raionul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte „infracţiuni”, „elogierea modului de viaţă din România”.
Un alt arestat, Fiodor Efremov, din satul Cioburciu, raionul Slobozia, care anterior se alesese cu o condamnare „blândă” (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, corelat cu alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte.
Mitrofan Bovari, originar din satul Delacău, raionul Grigoriopol, condamnat la moarte, era învinuit că, în anul 1935, „se pregătea intens” să treacă în Basarabia.

Doar pentru intenţia de a trece Nistrul, acesta a plătit cu viaţa.
Un caz aparte a fost cel al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în anul 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în anul 1923.

În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă peste un an a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România, în 1932, dar, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în anul 1936 a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România.

În şedinţa Troicii Speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.
Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă, care putea să marcheze, în mod tragic, destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, raionul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea corespondenţă cu nepotul său Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia. Verdictul troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”.

Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele care fugise în România, în anul 1932, i-au fost aduse lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, raionul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă”.
Lui Afanasie Rogut, originar din satul Harmaţca, raionul Dubăsari, condamnat la moarte pentru furt şi pentru că era fiu de „culac”, i se mai incrimina că, în 1918-1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, ar fi oferit servicii pentru trecerea pe malul drept al Nistrului.

I se mai incrimina „legătura cu spionii”, a căror apartenenţă nu era specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, că erau spioni români.
Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete din anii 1932-1933 (Holodomorul) era una civilizată şi plină de compasiune umană.

 

 

 

 

Imagini pentru marea-teroare-in-transnistria photos

Foto: Refugiaţi români trec Nistrul pe ghiaţă în Basarabia românească

 

La Chişinău, în Basarabia românească a fost instituit Comitetul Central pentru Refugiaţi, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia.

Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi.

Un caz edificator în acest sens este cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia.

Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia.

În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile (am păstrat ortografia documentului):Cauza pentru care lea determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor ia trimis în Siberia.

Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de sovetici. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cinzeci de ruble pe lună.

Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.

Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de dădacă. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”.

Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani.
Răspunsul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat a scris: „Nu se aprobă”.

În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele:

„Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare, aşa cum cere numitul părinte.

Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate pentru a deveni la timp bune gospodine”.
Activitatea de spionaj în favoarea Statului Român era sancţionată atât de Troika Specială de la Tiraspol, cât şi de Dvoika de la Moscova; şi într-un caz şi în altul, verdictul, de regulă, era unul necruţător – condamnare la moarte prin împuşcare.

Cazul următor este tipic în acest sens.
Ion Voloşciuc, moldovean, originar din satul Vadul Turcului, raionul Râbniţa, până a fi arestat la 11 octombrie 1937, fusese angajat ca muzician într-o orchestră simfonică.

Conform procesului-verbal nr. 29 al şedinţei Troicii Speciale din 9 octombrie 1938, în anul 1930 acesta ar fi devenit membru al unei organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi insureecţionale, creată de către agentul român Furcalo.

Din însărcinarea respectivei organizaţii, în perioade diferite, Voloşciuc ar fi atras în activitatea de spionaj pe Caşuţeli, Doloca, Volkov şi Bătrânu.

De la respectivele persoane el ar fi obţinut informaţii de importanţă militară şi politică, pe care le transmitea lui Furcalo şi agentului român M. Doloca.

În procesul anchetei s-a mai descoperit că Ion Voloşciuc s-ar fi înrolat voluntar în armata lui Petliura, participând la acţiunile acesteia din perioada 1919-1920.

Cu un asemenea „palmares” fabricat de inventivii anchetatori ai NKVD din RASS Moldoveneşti, acuzatul nu putea nicidecum să evite glontele KGB-ist.

 

 

 

 

Imagini pentru marea-teroare-in-transnistria photos

Asasinați de sovietici pentru că cereau redeschiderea bisericii

 

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. 

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii».

Verdictul final suna în felul următor: «Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele nevinovate, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909.

Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. 

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.
În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

 În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti»,organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare. Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun». 

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8). 

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul». 

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».
După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori. 

 

 

Surse:

– Extrase din volumul «Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)», Ion Varta, Tatiana Varta și Igor Sarov prin http://anonimus.ro/2014/06/marea-teroare-in-transnistria/

 – Dușmanul de clasă, Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 Editura Cartier, fragmente din capitolul „Marea Teroare” in RASS Moldovenească, 1937-1938, prin http://www.timpul.md/Autor: Igor Cașu

 

ŞI UN FILM DE EXCEPŢIE CARE AR TREBUI VĂZUT DE TOŢI ROMÂNII:

 

POVESTEA SOVIETELOR

 

 

29/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: