CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist despre desființarea familiei, a naționalității și a creștinismului, desființarea dreptului de moştenire, confiscarea proprietăţii etc.

 

Karl Marx a fost mason și se trăgea dintr-o familie de rabini. Atat el cât și tovarășul său de idei, Engels, au fost influențați direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875, care a fost și unul dintre fondatorii socialismului.

 

Citat Karl Marx:

 

„Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Prințul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneală interpretez dansul morții„

 

 

 

Karl Marx hometown unveils huge statue on the Communist Manifesto author's  200th birth anniversary - New York Daily News

Foto: https://www.rbb24.de. – Statuia lui  Marx din orașul natal al acestuia, Trier.

In 2018, o statuie a lui Karl Marx a fost inaugurată în prezența președintelui Comisiei Europene.  

A fost inaugurată în oraşul Trier, locul unde s-a născut.

Statuia lui Karl Marx a fost dezvelită în contextul festivităţilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea sa. Aceasta a fost dăruită Germaniei de către China şi instalată în centrul oraşului Trier, unde pe 5 mai 1818, venea pe lume Karl Marx.

Ideea inaugurării unei statui a acestuia a fost primită şi cu proteste în localitatea sa de origine. Mulţi consideră că divizarea Germaniei şi ridicarea zidului Berlinului au fost efectele ideilor lui Karl Marx.

Prezent la inaugurare, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker,i-a luat apărarea şi a spus că ideile sale au fost răstălmăcite.

”Karl Marx nu poate fi considerat răspunzător de lucrurile care s-au făcut în numele său”, consideră liderul european citat de https://saccsiv.wordpress.com.

În Germania, la Deutsches Historisches Museum din Berlin are loc expozitia „Karl Marx si Capitalismul” intre 10 februarie 2022 si 21 august 2022.

 

Despre eveniment a scris Deutsche Welle la în articolul  Karl Marx: Five reasons why the thinker was ahead of his time

In acest context, iata ce scriau Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist la II Proletari şi comunişti, conform https://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c02.htm

Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.
Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic. Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou.

În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

 

A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.

Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.

Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

Să trecem la munca salariată.

Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare.

Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine.

Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.

 

În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.

În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.

Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.

Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.

Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.

Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi.

Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.

Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.

Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară — într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză —, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.

Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.

Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.

S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.

Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează.

Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.

 

Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale.

După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.

 

Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.

Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc.

Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.

 

Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute.

Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.

 

Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.

Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.

Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.

Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.

Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.

Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.?

Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.

 

Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.

Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii — ne strigă în cor întreaga burghezie.

Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.

El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.

De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.

Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.

În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii.

De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.

 

Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.

Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională[3], să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.

Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.

Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.

În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.

O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.

Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.

Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?

Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.

Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.

În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei[4].

„Dar“ — se va spune — „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.

În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.

La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.

Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.

Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.

Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.

După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.

Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:

– Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
– Impozit cu un puternic caracter progresiv.
– Desfiinţarea dreptului de moştenire.
– Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
– Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
– Centralizarea tuturor  mijloacelor de transport în mîinile statului.
– Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
– Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
– Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
– Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă.

– Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.
Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic.

În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

 

Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.

Publicitate

27/02/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”

 

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?

 

Bolșevicii s-au întors

 

Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors 

În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.

Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.

Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.

Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.

Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.

Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.

Sunt cei care vor să impună gândirea unică.

Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.

”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.

Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.

 

 

Lupta impotriva propagandei de stat

 

 

Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.

Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.

Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.

Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.

”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.

Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?

Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.

Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.

Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.

Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.

Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.

Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.

Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.


Ce-i de făcut?

Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.

Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.

Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).

Dar, a la guerre comme à la guerre.

Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.

Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.

Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.

Poate avem nevoie, totuși, de altceva.

De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.

De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.

Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.

Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.

Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.

Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.

Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.

Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.

Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.

O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.

Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.

Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.

Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.

Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.

Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.

24/04/2020 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       Imagini pentru stema imperiului rus photos

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de 

18/03/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: