CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Revoluția Bolșevică a fost sprijinită de Wall Street

 

 

 

 

 

Foto: Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) istoric,economist,profesor și scriitor britanic și american, autorul cărţii „Wall Stret şi revoluţia bolşevică”.

 

Între cărțile de succes  publicate de Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică” este aceea care  a  detaliat documentat implicarea marilor rechini financiari de pe Wall Street în sprijinirea revoluției bolșevice.

Sutton a concluzionat că această acţiune a fost o parte a programului „de lungă durată a elitelor de putere economică” de cultivare a colectivismului și de promovare a „socialismului corporatist” pentru a asigura „obținerea monopolului  bogăției”.

O dovadă impresionantă a participării occidentale în faza incipientă a creșterii economice sovietice, este pomparea cu tehnologie occidentală menită să  dezvolte economia sovietică.

Antony C. Sutton susține că „dezvoltarea economică sovietică în perioada 1917-1930 a fost  în mod esențial dependentă de ajutorul tehnologic occidental”.

 

 

 

 

 

 

 

Wall Street și Revoluția Bolșevică

 

 

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă .

Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea.

Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor.

Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

 

 

 

Foto: „Tovarăşii” Troţki” şi Lenin

 

 

 

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente.

Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează Wall Street și Revoluția Bolșevică.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice.

Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo.

„Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.” 

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii admi- nistrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic.

Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o econo- mie inovativă.

Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905.

Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspira- ției evreiești, susținută în epocă, printre alții, de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP.

Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensucăutarea profitului, ci dialectica.

 Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele.

De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari.

Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate (https://magazin.anacronic.ro/)

 

 

06/07/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

După 22 iunie 1941, hoardele bolşevice aflate în retragere au jefuit Basarabia și i-au dat foc

 Imagine similară

 

În 28 iunie 1940, la ora 9, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului dat de URSS, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației din Basarabia, pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14.
Până pe 3 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați, în marea lor majoritate alogeni, au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

 

 

 
Pe 3 iulie 1940, la ora 12, „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi, la ora 13, toată populația României a păstrat un minut de reculegere.
Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Așa a început una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, care a lăsat în urmă milioane de crime și victime, de destine distruse și dezrădăcinate, de efecte care se manifestă până și în prezent în societatea românească.

Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane, în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.
Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din circa 9 000 de comuniști din RSS Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte circa 2000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

 

 

 

 

 

În lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.

 

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. ( http://ortodox.md/74-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-uniunea-sovietica-saptamana-rosie-28-iunie-3-iulie-1940/)

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

 

De frica românilor, înainte de retragere bolşevicii au jefuit Basarabia şi i-au dat foc.

 

 

La sfârșitul lunii iunie 1941, teroarea sovietică în Basarabia a atins proporții inimaginabile.

În 1941, din RSS Moldovenească au ajuns în URSS peste 70 de mii de animale, circa 3000 de vagoane cu diferite bunuri şi 35 de întreprinderi care fuseseră demontate şi evacuate, iar arhivele și mai multe localități au fost incendiate. 

 După declanșarea Războiului germano-sovietic, la indicația autorităților de la Kremlin, cetăţenii bănuiți de neloialitate față de sovietici au fost fie arestați, fie împușcați.

Bunurile care mai rămăseseră în Basarabia, inclusiv cele ale fabricilor, au fost transportate în URSS.

Orașele au fost incendiate, iar depozitele și lanurile pline de roadă au fost distruse, în baza ordinului ce viza aplicarea tacticii „pământului pârjolit”.

În seara zilei de 24 iunie 1941, Tribunalul militar mobil de la Odesa a fost convocat de urgență la Chișinău. Principala chestiune inclusă pe ordinea de zi era judecarea membrilor organizației antisovietice „Maidajahonda”.

În calitate de președinte al completului a fost numit Ustiujanov, judecătorii fiind Ignatienko și Kaptilov, iar secretar – Godovik.

Acest proces de judecată a durat trei zile, până pe 27 iunie.

Conform sentinței, opt membri ai organizației „Maidajahonda”, care atinseră majoratul, au fost condamnați la pedeapsă capitală, ceilalți fiind duși în Gulag, unde au fost rejudecați pe parcursul anului 1942.

Osândiții la moarte au fost acuzați în baza articolelor 54-4 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene și toţi au fost împuşcaţi în închisoarea din Chişinău la 27 iunie 1941.

Aceştia au fost: Anatolie Guma, Vichentie Eprov, Grigore Mihu, Victor Brodeţchi, Anatolie Catun, Dumitru Dobândă, Onisim Cosma şi Mihail Grajdian.

În aceeași zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi şi alţi 23 de deţinuţi, învinuiţi pe motive politice.
Pâinea, animalele și alte bunuri ne-au fost furateLa 22 iunie, autorităţile de la Moscova au emis directive privind interzicerea evacuării de sine stătătoare a populaţiei, eliberarea spitalelor şi sanatoriilor şi pregătirea unor încăperi ce urmau a fi folosite în caz de atac aerian.

În seara aceleiaşi zile, a fost convocată şedinţa CC a PC(b)M, la care a fost stabilită modalitatea de executare a acestor indicaţii.

Pentru a ţine lucrurile sub control, la miezul nopţii au avut loc şedinţe ale împuterniciţilor politici şi secretarilor organizaţiilor primare ale partidului.

Peste două zile, la 24 iunie, a fost adoptată hotărârea CCP a URSS „Cu privire la măsurile de luptă cu desanturile de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului pe linia întâi de front”.

În scopul executării acestei hotărâri, au fost create 63 de batalioane de vânătoare. Iar după 29 iunie, când CCP de la Moscova a dispus organizarea mişcării de partizani, în RSSM au fost create zeci de detaşamente de luptători şi miliţie populară, care urmau să acorde ajutor trupelor sovietice, precum şi batalioane de fortificare, care se ocupau de reparaţia drumurilor, construirea podurilor, aerodromurilor etc.

Astfel, în şase raioane din stânga Nistrului au luat naştere 13 organizaţii de partid ilegaliste şi opt detaşamente de partizani.

Pe malul drept s-au constituit 139 de detaşamente (1479 de persoane), însă activitatea acestora a fost paralizată de înaintarea rapidă a trupelor româno-germane.

În următoarele două săptămâni, Chişinăul nu a emis nicio directivă oficială cu privire la acţiunile ulterioare, concentrându-şi atenţia la transportarea bunurilor locale în URSS.

Prin decizia Comitetului executiv judeţean Bender din 29 iunie 1941 „Cu privire la transportarea din localităţi şi încărcarea cerealelor din staţiile de colectare”, s-a stabilit că pentru transportarea bunurilor din Comrat, Basarabeasca şi Bender erau necesare 644 de vagoane, 105 căruţe şi 815 muncitori.

Întreprinderile ne-au fost transferate în URSS

O situaţie similară se înregistra aproape la toate centrele de colectare, dar şi în cazul transportării altor produse şi mărfuri.

Conform informațiilor oficiale, în interiorul URSS au fost duși 26 244 cai, 35 998 vite cornute, 11 7350 oi, 741 vagoane cu produse alimentare, 95 vagoane cu făină, 308 vagoane cu furaje, 32 vagoane cu mărfuri industriale, 743 vagoane cu diferite mărfuri, 244 vagoane cu utilaje de la uzine și 698 vagoane cu alte bunuri materiale.

Banii şi alte bunuri, care se păstrau în Banca de Stat a RSSM, au fost trimise în oraşul Harkov.

La 4 iulie 1941, în baza Hotărârii CCP din URSS şi a CC a PCUS din 27 iunie, conducerea de la Chişinău a decis ca bărbaţii cu vârste între 18 şi 40 de ani să fie trimişi la lucrări de fortificaţii.

Cei vizați primeau în continuare salariul integral de la locul de muncă, plus un avans pentru două săptămâni.

Se prevedea de asemenea evacuarea în interiorul URSS a muncitorilor calificaţi, îndeosebi a inginerilor şi funcţionarilor, precum şi a activului sătesc şi cel raional, folosindu-se în acest scop transportul local.

În special, se insista pe faptul ca demontarea utilajelor fabricilor şi uzinelor evacuate să se facă în cel mai scurt timp, iar materialele de construcţie, gospodăriile particulare şi colective să fie distruse.

Orașele ne-au fost incendiate, iar podurile – aruncate în aer

Două zile mai târziu, la 6 iulie 1941, sub girul „strict secret”, a fost emisă Hotărârea CC a PC(b)M şi CCP din RSSM „Cu privire la modalitatea de evacuare a bunurilor, animalelor şi a populaţiei din RSSM”.

În temeiul acestui act, urma să fie creat un staff care să se ocupe de evacuarea acestor bunuri, de buna funcţionare a mijloacelor de transport şi de construcţia sau reparaţia podurilor peste Nistru. Conform informaţiilor oficiale, după 4 iulie 1941, din RSSM au fost evacuate în URSS 35 de întreprinderi industriale, majoritatea cărora au fost transferate în Krasnodar, iar tipografia din Chişinău a ajuns în oraşul Saratov.

Chiar a doua zi după această decizie, pe 7 iulie, PC(b)M a interzis trecerea peste Nistru a persoanelor care nu deţineau autorizaţie specială de la NKVD.

În timp ce reparau podurile de peste Nistru, în perioada 22 iunie – 25 iunie 1941, sovieticii au aruncat în aer podurile de pe Prut din preajma localităților Cahul, Ungheni, Stoianovca și Lipcani.

Au fost aruncate în aer podurile ce legau autostrăzi și linii de cale ferată. Muncitorii din Bender au inventat un aparat special de distrugere a căii ferate.

În acea perioadă, unii membri ai organelor de conducere din RSSM au fugit în URSS. Este vorba de Andrus, comisarul adjunct al poporului, responsabil de problemele învăţământului, I. S. Manjura, comisarul adjunct, responsabil de industria alimentară, P. S. Turkevici, adjunctul preşedintelui planificării de stat şi Iurkovskii, comisarul adjunct al justiţiei.

Şi mai mulţi directori de întreprinderi din Chişinău au dezertat. Directorul fabricii de încălţăminte „28 iunie” din Chişinău, Ghitelman, şi cel al fabricii de tutun, Horaş, au fugit de la locul de muncă, luând cu ei salariile miilor de angajaţi.

Mai mult, cel din urmă a transportat în URSS şi trei vagoane cu lucruri casnice.

Totuşi, înaintarea rapidă a forţelor germano-române au zădărnicit realizarea planurilor bolşevicilor. Oricum, aceştia au reuşit să facă multiple stricăciuni, cu precădere în Chişinău, unde au distrus Banca Naţională, Liceul Militar, Circulara I-a de Poliţie, Inspectoratul Învăţământului, Camera de Comerţ etc. La rândul său, şeful garnizoanei oraşului Soroca, Tiulev, a ordonat ca, pe 6 iulie, la ora 4 dimineaţa, să fie aruncate în aer cazărmile, moara şi staţia electrică din localitate.

Şi oraşul Bălţi a fost incendiat de sovietici. La 6 iulie, a început evacuarea oraşului Orhei şi retragerea în debandadă a armatei, iar în dimineaţa zilei de 13 iulie focul a izbucnit în tot oraşul.

Înainte de aceasta, sovieticii au avut grijă să distrugă tot ce ar fi interesat  autorităţile române.

Casele ne-au fost demolate

Bolșevicii nu au cruțat nici casele basarabenilor. În 1947, Mihai Tabunșcic din Grigoriopol i-a scris lui Stalin că în 1941, la ordinul lui Budanov, i-a fost demolată casa, promițându-i-se că, după război, va fi asigurat cu o altă locuință, însă, din păcate, nu i-au dat nimic.

A primit răspunsul de la secretariatul președintelui Sovietului miniștrilor din RSSM, care îl anunța că legislația sovietică nu prevede acordarea ajutoarelor pentru restabilirea locuințelor demolate în timpul războiului.

Încercând să șteargă urmele, comuniștii ne-au lăsat și fără arhive.

Conform unui act din 30 iulie, în localitatea Valeguțulovo, au fost nimicite prin ardere dosarele a 166 de persoane trimise în Gulag după 13 iunie 1941 și 183 de legitimații ale procurorilor care au activat în RSSM.

Ceva mai târziu, la 2 august, în localitatea Rosiopol, au fost arse alte 36 de legitimații de procuror.

De menționat și faptul că toţi moldovenii mobilizaţi la 23 iunie 1941 au fost încadraţi în detaşamente de pază.

La 3 august, aceștia au fost trecuți peste Nistru, unde au fost scoşi din armata regulată şi trimişi în detaşamente la lucru.

Majoritatea acestora a ajuns la minele din Donbas.

După retragerea sovieticilor, în subsolul postului de radio din Chișinău au fost descoperite 49 de cadavre…

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

https://www.timpul.md/

 

 

 

11/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

13 ianuarie 1918 – Guvernul bolşevic rus condus de Vladimir Ilici Lenin rupe relaţiile diplomatice cu România, între cele două ţări intervenind practic starea de război

 

 Foto: „Tovarăşul” Lenin vorbeşte maselor largi de ţărani şi muncitori despre viitorul de aur al omenirii – comunismul

 

 

La 13 ianuarie 1918 după un ultimatum (dat în 3 ianuarie), Consiliul Comisarilor Poporului din Rusia (guvernul bolşevic rus condus de Vladimir Ilici Lenin) rupe relaţiile diplomatice cu România, între cele două ţări intervenind practic starea de război.

La punctul 2 al declaraţiei se arată că tezaurul în aur al României aflat la Moscova „nu va mai putea fi obţinut de oligarhia română, Consiliul Comisarilor asumîndu-şi răspunderea pentru conservarea şi remiterea în mîinile poporului român„. 

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Tâlhăriile şi crimele împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit.

Când Rusia a început tratativele de pace cu puterile centrale la Brest-Litovsk, România rămăsese singură pe întreg frontul oriental.

Înconjurată de duşmani, trădată de aliatul rus, jefuită de acelaşi aliat, cu controlul nesigur asupra  teritoriului său, ţara se ajunsese într-o situaţie fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu desprinderea Ucrainei de Imperiul Rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu.

Eram aşadar total înconjuraţi de trupele puterilor centrale. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, România a fost silită să accepte armistiţiul cu puterile centrale pentru a câştiga timp

Pe de altă parte situaţia din Rusia degenerase într-un haos total provocat de bolşevici, care risca să cuprindă ţările din jur, inclusiv ţara noastră…

În iarna anului 1917, starea de anarhie provocată în Basarabia de bandele de soldaţi ruşi bolşevizaţi care se dedau la jafuri în rândurile populaţiei şi la atacuri asupra organismelor statului, se înrăutăţise. De asemenea şi prizonierii ruşi întorşi din Germania, s-au dedat la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au pereclitat complet ordinea în Basarabia.

Consiliul Directorilor din Basarabia era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică Democrată Moldovenească, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.

 Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul Imperiului  Rus de a-şi decide singure soarta, realitatea era că acesta pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării lor prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar fi urmat să cuprindă întreg pământul.

Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această importantă gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile acestora se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

În decembrie, bande înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului şi a autorităţilor tânărului stat. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul militarilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva trupelor austro-ungare, aceştia au fost sechestraţi şi dezarmaţi de bolşevici.

Câţiva deputaţi din Sfatul Ţării au fost arestaţi de forţele bolşevice, iar alţii au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

În condiţiile haosului de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţii şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.

România a fost primul stat care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului, fiind obligată să apere populaţia civilă de jufurile şi fărădelegile trupelor ruse până atunci aliate, care părăseau frontul fără avertizare, lăsând flancurile armatelor române descoperite.

Deveniseră trupe rebele, îndoctrinate de agitatori, bucuroase să se întoarcă acasă, dar gata să se dedea la orice samalvonicii pe drumul lor spre Rusia. Moldova era plină de trupe române, aşa că aici retragerile au decurs ceva mai puţin periculos pentru populaţie, dar în Basarabia sălbaticiile bolşevicilor s-au dezlănţuit.

La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă.

În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele minorităţilor  bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici, iar armata rusă le scăpase complet de sub control.

Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.

Puterea sovietică, ignorând principiile autodeterminării şi de respectare a  independenţei altor state pe care aparent le susţinuse până atunci, bolşevicii lui Lenin au considerat acţiunea drept un act de agresiune asupra teritoriului său şi a rupt relaţiile diplomatice cu România..

Tezaurul jefuit tâlhăreşte de Rusia din ordinul lui Lenin, nu a fost restitut României nici pînă în ziua de astăzi.

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.istoria.md/articol/701/13_ianuarie,_istoricul_zilei

http://www.istoria.md/articol/851/Primele_lupte_ale_Armatei_Rom%C3%A2ne_cu_bol%C5%9Fevicii

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Basarabiei_

13/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: