CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Păcăleala cu autonomia

UDMR invoca exemplul Catalunia si cere in parlament: ”Autonomie pentru  Tinutul Secuiesc!” | inPolitics.ro

Autonomia ca o păcăleală istorică

Autonomia teritorială este un fel de leac universal pentru tot felul de probleme cu provenienţe dintre cele mai diferite. 

Se poartă discuţiile în jurul autonomiei secuilor, însă prea puţină lume cunoaşte adevărata istorie a autonomiei lor. Cred că nici secuii nu şi-ar mai dori autonomie ca în Evul Mediu, dacă ar apuca să experimenteze aşa ceva, scrie istoricul și jurnalistul George Damian în ziarul https: timpul.md. de la Chișinău.

Secuii din Transilvania medievală s-au bucurat de o autonomie militară: erau scutiţi de impozite, iar în schimbul acestui privilegiu erau obligaţi să vină la război ori de câte ori erau chemaţi, cu armele lor şi pe cheltuială proprie.

Baza economică a acestei autonomii secuieşti era producţia agricolă egalitară: pământul era împărţit în loturi egale care erau trase la sorţi în fiecare an. Din punct de vedere juridic, secuii aveau legi proprii şi până la un anumit nivel al infracţiunilor se judecau între ei, după care intrau sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei.

Nu cred că vreun secui întreg la minte şi-ar dori să trăiască într-o societate guvernată de principiile expuse mai sus. De altfel, cred că niciun om întreg la cap, indiferent de etnie, ar dori să aibă de-a face direct cu acest model de societate.

Chiar dacă îi spune „autonomie”, cine ar vrea să meargă la război în ziua de azi pe cheltuiala proprie şi cine şi-ar dori să se întoarcă la modelul medieval al proprietăţii funciare?

Mai mult, foarte puţini ştiu că autonomia secuilor a fost limitată treptat de nobilimea maghiară din Transilvania. Din momentul în care nu au mai avut nevoie de serviciile militare ale secuilor, nobilii maghiari au început să le elimine privilegiile.

 Chiar dacă s-au răsculat de nenumărate ori şi au purtat adevărate războaie pentru autonomia lor, secuii şi-au pierdut privilegiile total până în secolul al XIX-lea. O administraţie modernă nu poate funcţiona în baza unor principii medievale.

Altă păcăleală a autonomiilor etnice a fost cea practicată în Uniunea Sovietică. Bolşevicii au ştiut foarte bine să mimeze despărţirea de naţionalismul ţarist. Au înfiinţat numeroase republici autonome, în care la nivel declarativ minorităţilor naţionale le erau acordate toate libertăţile necesare pentru păstrarea identităţii naţionale.

Atât de bine au funcţionat aceste autonomii şi mecanisme de luptă împotriva asimilării etnice, încât la căderea Uniunii Sovietice toate aceste minorităţi au fost rusificate aproape total.

Chiar în R. Moldova există un exemplu cât se poate de clar, cel al găgăuzilor. Câţi găgăuzi mai folosesc limba maternă? Cât este folosită limba găgăuză în şcolile din sudul R. Moldova? Ce a mai rămas din tradiţiile şi obiceiurile găgăuzilor?

Bănuiesc că mai-marii de la Comrat cunosc foarte bine răspunsurile sincere la aceste întrebări, însă nu acestea sunt problemele care îi preocupă.

Îmi amintesc de cererile de independenţă ale Insulelor Feroe, care cereau în acelaşi timp ca independenţa să le fie susţinută financiar de Danemarca. Autonomia este un cuvânt frumos, însă fiecare înţelege ce vrea din el.

07/03/2021 Posted by | analize | , , , , , , | Lasă un comentariu

Proiectul de Constituție bolșevică din mai 1917

 

 



Pagina de istorie: Izbucnirea revoluției bolșevice | RFI Mobile

 

 

 

 

Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia, abreviat PSDMR, cunoscut și ca Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, a fost un partid politic revoluționar marxist din Rusia, înființat în 1898 la Minsk, cu scopul de a uni diferitele organizații revoluționare de orientare socialistă într-un singur partid.

 

PSDMR s-a scindat ulterior în două grupări: bolșevică și menșevică. Prima grupare s-a constituit mai târziu în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1883 luase ființă Grupul pentru Eliberarea Muncii. 

 Programul PSDMR se baza pe teoriile lui Karl Marx și Friedrich Engels, în pofida faptului că Rusia era o țară eminamente agrară, în timp ce marxismul considera că adevăratul potențial revoluționar îl avea muncitorimea din industrie.

Înainte de al doilea congres al PSDMR, la acest partid a aderat tânărul Vladimir Ilici Ulianov   cunoscut cu pseudonimul Lenin . 

 În 1903, la al doilea congres al partidului, ținut în Belgia, participanții au încercat crearea unei forțe unite. La 17 noiembrie, partidul s-a scindat în două facțiuni ireconciliabile: bolșevicii, conduși de Lenin (большеви́к „majoritarii”), și menșevicii (меньшеви́к „minoritarii”), conduși de Iulius Martov.

 

Menșevicii erau în realitate cei mai numeroși, dar se pare că denumirile bolșevici – majoritarii și menșevici – minoritari au fost adoptate după votarea componenței corpului redacțional al organului partidului Iskra (Scânteia), când bolșevicii au obținut un vot în plus. 

Aceste denumiri au fost folosite de cele două grupări pe durata lucrărilor congresului, care a dezbătut propunerile făcute de Lenin, și au rămas și după scindarea din 1903, deși, până la Revoluția rusă, facțiunea condusă de Lenin era mai puțin numeroasă decât cea condusă de Martov.

Principiul numit centralismul democratic și accesul limitat la statutul de membru – susținute de Lenin – au fost cauza principală a scindării.

 

 

 

 

 

 

 

7 noiembrie] 1917 - Revoluţia bolşevică - Today's Events - B-Zone ...

 

 

 

 

 

 

 

Lenin considera că, pentru victoria revoluției, membrii de partid trebuiau să fie revoluționari profesioniști dedicați total revoluției, spre deosebire de Martov, care dorea o politică deschisă de cadre. Încercările de conciliere a celor două tabere au eșuat, iar scindarea a rămas definitivă.

Bolșevicii au câștigat puterea în timpul Revoluției ruse și, în 1918, au schimbat numele Partidului Bolșevic în Partidul Comunist. I-au scos în afara legii pe menșevici, după revolta din 1921, de la Kronstadt, a marinarilor sovietici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În mai 1917, Partidul Social Democrat din Rusia (b) rebotezat în 1918 Partidul Comunist a prezentat un proiect al Constituției Ruse care era mai progresistă decât actuala lege fundamentală, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru.
 
 

Proiectul Constituției bolșevice a fost în primul rând de natură propagandistică. În primăvara anului 1917, Partidul bolșevicilor era atunci  a patra cea mai importantă forță politică din țară  (după sociali-revoluționari, menșevici, cadeți).

Sprijinul  de care acesta se bucura în rândurile populației era de aproximativ 10% (față de 50% în rândul sociali-revoluționarilor și 15% pentru menșevici și cadeți),iar atragerea maselor de alegători devenise o problemă vitală pentru bolșevici.

În aprilie-mai 1917, nimeni nu se gândea la  revoluție și toate forțele politice erau preocupate de alegerile pentru Adunarea Constituantă.

Cu toate acestea, versiunea bolșevică a Constituției arată clar cât de progresistă a fost atunci gândirea  forțelor de extremă stânga.

În prezent, așadar o sută de ani mai târziu, Rusia are o Constituție mult mai arhaică, iar dacă luăm în considerare neglijarea acesteia în practică, atunci vom constata că la începutul secolului XX principalele forțe politice din acea vreme ar fi considerat-o aproape  analoagă țarismului.

 

 

 

100 de ani de comunism. Cum a luat ființă CEKA, poliţia terorii

 

 

 

 

Care erau principalele puncte ale acelei Constituții promovate de bolșevicii lui Lenin  ?


Constituția unei republici democratice ruse trebuia să asigure:



1) autocrația poporului; toată puterea supremă a statului care ar trebui să aparțină reprezentanților poporului,  constituiși într-o o adunare națională și care erau aleși și puteau fi înlocuiți în orice moment de popor .

2) sufragiul universal, egal și direct la alegeri atât pentru adunarea legislativă, cât și pentru toate organele locale de autoguvernare pentru toți cetățenii și femeile care au împlinit vârsta de douăzeci de ani; vot secret la alegeri; dreptul fiecărui cetățean de a fi ales în toate instituțiile reprezentative; parlamentele ; reprezentare proporțională la toate alegerile.

3) Autoguvernarea locală largă; autonomie regională pentru acele localități care se disting prin condiții speciale de trai și structura populației; abolirea tuturor autorităților locale și regionale numite de stat.

4) Inviolabilitate persoanei  și a domiciliului

5) Libertatea nelimitată de conștiință, exprimare, a presei adunărilor, grevelor și asocierilor

6) Libertatea de mișcare și comerț.

7) Desființarea moșiilor și egalitatea completă a tuturor cetățenilor, indiferent de sex, religie, rasă și naționalitate.

8) Dreptul populației de a primi educația în limba maternă, asigurat de crearea școlilor necesare ; dreptul fiecărui cetățean de a vorbi în limba sa maternă la întâlniri; punerea limbii materne pe picior de egalitate cu limba de stat în toate instituțiile publice locale și centrale ale țării; abolirea limbii obligatorii în stat.

9) Toate națiunile care fac parte din stat se bucură la dreptul la autodeterminare.

Dreptul la secesiune liberă și de a-și forma propriul stat aparține tuturor națiunilor care fac parte din stat. 

Republica poporului rus ar trebui să atragă alte popoare sau naționalități  nu prin violență, ci exclusiv prin acordul voluntar al acestora pentru creerea unui stat comun. Unitatea și alianța frățească a muncitorilor din toate țările nu se poate împăca cu violența directă sau indirectă împotriva altor popoare.

10) Dreptul oricărei persoane de a-l urmări în judecată pe orice funcționar în fața unui juriu obișnuit.

11) Alegerea judecătorilor și oficialilor atât în ​​serviciul public, cât și în magistratura militară de către popor .

12) Înlocuirea armatei și poliției  permanente prin înarmarea generală a poporului.

 

 

 





 

 

 

 

Lucrătorii și angajații vor primi salarii pentru timpul dedicat serviciului public în miliția națională.

13) Separarea bisericii de stat și a  școalilor de biserică – deplin secularism al școlii.

14) Educație generală și profesională gratuită și obligatorie pentru toți copiii de ambele sexe până la 16 ani; asigurarea copiilor săraci cu hrană, îmbrăcăminte și materiale didactice plătite de stat ; corelarea educației cu forța de muncă socială productivă a copiilor.

15) Furnizarea necesarului de  hrană, îmbrăcăminte și ajutoare didactice de către stat.

16) Transferul sarcinilor de coordonare a educației publice către organele democratice ale autonomiei locale; eliminarea oricăror ingerințe ale guvernului central  în stabilirea programelor școlare și în selecția personalului didactic; alegerea profesorilor direct de către populație și dreptul populației de a destitui profesorii nedoriti.

Ca principală condiție pentru democratizarea economiei de stat, Partidul Social Democrat din Rusia (b) cere desființarea tuturor impozitelor indirecte și instituirea unui impozit progresiv pe venituri și moșteniri.



(Sursa: Lucrările complete ale lui Lenin, volumul 32)



+++

 

 

ADDENDA


 

 La 10 iulie 1918 a fost adoptată  prima Constituție comunistă rusă. Aceasta fusese adoptată de al V-lea Congres al Sovietelor din Toată Rusia și  specifica faptul că sub conducerea unică  a bolșevicilor, muncitorii și țăranii formau o alianță unică . Această Constituție oferea  garanții în ceea ce privește drepturile egale pentru lucrători și țărani, dar, pe de altă parte, nega toate drepturile politice ale cetățenilor și grupurilor sociale care se opuneau noului guvern.

Republica Sovietică Rusă a devenit cunoscută sub numele de Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR).

Instaurarea terorii bolșevice, a făcut din constituție o caricatură  ideologică, fără aplicabilitate în conducerea statului totalitar rus.



 

23/07/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: