CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MAI SUNT ȘANSE CA ROMÂNIA SĂ RECUPEREZE TEZAURUL SĂU DE LA MOSCOVA?

Periodic, Banca Națională a României aduce noi informații cu privire la aurul țării. Recent, în luna mai 2021, BNR publica două studii legate de evoluția cantității de aur în perioada interbelică și în cea comunistă. Cu prilejul unei apariții editoriale, guvernatorul BNR a prezentat o serie de informații privind tezaurul României aflat la Moscova.

Publicația online https://www.rfi.ro scrie sub semnătura lui Constantin Rudniţchi că cel puțin la fel de interesante ca istoria transferului aurului României la Moscova sunt argumentele și abordările guvernatorului Băncii Centrale pentru recuperarea tezaurului de către țara noastră.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR arată foarte clar că: „un drept care nu este mereu afirmat, cade în uitare”.

De asemenea, guvernatorul BNR face următoarea precizare: „reafirm că tezaurul BNR rămâne singurul caz în care o rezervă de aur este încredințată cu acte în regulă și cu toate garanțiile depozitarului că va fi returnată oricând la cererea proprietarului, pentru ca ulterior aceste obligații asumate conform tuturor normelor și cutumelor internaționale să nu mai fie respectate”.

Subiectul important este dacă România are șanse să recupereze tezaurul aflat la Moscova? Până acum, demersurile nu au adus niciun rezultat concret, ci doar crearea unei comisii româno-ruse care studiază „problemele izvorâte din istoria bilaterală”, inclusiv tema tezaurului.

Comisia nu a realizat niciun progres, iar lucrările sale de anul trecut au fost amânate din cauza situației sanitare. Totodată, de-a lungul timpului, România și BNR au făcut diverse demersuri pe plan internațional, dar, la fel, fără vreun rezultat concret.

Cert este că Banca Centrală a pus la dispoziția instituțiilor românești și internaționale dosarul tezaurului de la Moscova.

Din punct de vedere juridic, România consideră că tezaurul este o creanță litigioasă asupra străinătății, iar Banca Națională pune la dispoziția autorităților române documente ce dovedesc dreptul de proprietate al României asupra bunurilor depozitate la Kremlin.

De altfel, guvernatorul BNR a precizat în mai multe rânduri că există un dosar al tezaurului aflat la Moscova care, începând cu anul 1922 și până în prezent a fost predat personal de fiecare guvernator succesorului său.

Toate aceste declarații și documente, demersuri și abordări arată că România nu și-a pierdut speranța că va putea recupera la un moment dat tezaurul aflat la Moscova.

În principiu, istoria ne învață că mai devreme sau mai târziu avuția se va întoarce la proprietari.

Dincolo de demersurile inițiate de-a lungul timpului, declarația guvernatorului include și o serie de răspunsuri la două întrebări: cât de fundamentată a fost decizia de a transfera o parte din aurul țării la Moscova? și în ce constă tezaurul trimis în capitala Rusiei?

Argumentele pentru Moscova erau destul de clare. În decembrie 1916, două treimi din teritoriul țării era sub ocupație militară străină, guvernul se mutase la Iași și acolo se afla inclusiv stocul de aur din țară.

În plus, Rusia era singurul stat vecin aliat, iar cele două familii regale erau înrudite, Regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea.

Protocolul încheiat la Iași, la 14 decembrie 1916,
de A. Mossoloff, reprezentantul Rusiei, Victor Antonescu, ministrul român de Finanțe,
și reprezentanții BNR (Th. Căpitanovici, Anghel Saligny și M. Z. Demetrescu)
cu ocazia încărcării tezaurului Băncii Naționale a României în tren
(prima și ultima filă, Arhiva BNR, Secretariat, Dosar 5/1916).

În ceea ce privește conținutul tezaurului, în decembrie 1916, 1.738 de casete cu aur al Băncii Naționale plus două casete cu bijuterii ale Reginei Maria au fost încărcate într-un tren cu destinația Moscova.

Acolo, aurul a fost depozitat în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat la Kremlin. Valoarea totală a transportului a fost de aproximativ 322 milioane lei aur.

În iulie 1917, a avut loc un al doilea transport care conținea nu doar aur, ci și arhive, lucrări de artă, cărți rare, manuscrise, colecții numismatice și alte valori. Întregul tezaur al României se afla sub garanția guvernului imperial al Rusiei cu privire la „siguranța transportului, a depozitării și revenirii în România”.

Protocol semnat la Iași, 27 iulie 1917, de S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei,
Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR
(C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), cu ocazia celui de-al doilea transport de valori
trimise la Moscova (prima și ultima filă, ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916)
.

Un secol din istoria neterminată a Tezaurului BNR de la Moscova

În octombrie 1917, bolșevicii conduși de V. I. Lenin au cucerit puterea și, în ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova, declarând că „fondul român de aur este intangibil pentru oligarhia română” și că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

De aici începe cazul tezaurului României la Moscova, o problemă care este, din păcate, în același stadiu ca acum mai bine de 100 de ani, se afirmă în articolul publicat de https://www.bnr.ro.

Confiscarea tezaurului BNR a afectat grav echilibrul monetar al României, dar cel puțin în primii ani după război, se mai spera că acesta va fi recuperat.

Astfel, în februarie 1920, Consiliul de administrație al BNR preciza că: „avem informațiuni care ne permit să sperăm că e tot în ființă și adăogăm că puterile aliate au reînnoit promisiunea lor de a da tot concursul pentru ca să intrăm în posesiunea lui”.

Prin urmare, aurul trimis la Moscova de Banca Națională a României a fost menținut în activul bilanțurilor instituției până în anul 1929, când s-a realizat stabilizarea monetară și „creanțele litigioase asupra străinătății”, așa cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova, au fost eliminate.

Chiar și după această data însă, contul aur la Moscova a continuat să fie înscris în bilanțul instituției „pentru memorie” până în anul 1943. În anul următor, acest post a dispărut din bilanțul Băncii, ca urmare a prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României.

Bilanțul general al Băncii Naționale a României,
încheiat la 31 decembrie 1943, în care figurează postul „Aur la Moscova”
(Raportul anual al Consiliului de administrație al BNR, februarie 1944).

Problema tezaurului BNR a marcat relațiile româno – sovietice și apoi româno – ruse din ultimul secol, deoarece, deși au avut loc două restituiri, în 1935 și, respectiv, 1956, acestea nu au vizat aurul BNR depozitat la Moscova.

De aceea, potrivit guvernatorului Mugur Isărescu, „nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică, nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României”.

Negocierea Tratatului privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a oferit prilejul reintroducerii în discuțiile oficiale româno – ruse a problemei Tezaurului românesc.

Chestiunea Tezaurului s-a regăsit în declarația comună a celor doi miniștri de externe, care au agreat înființarea unei comisii comune pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc.

Între 2003 și 2016, au avut loc patru sesiuni ale Comisiei comune româno – ruse. Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei.

În anul 2016, când se împlineau o sută de ani de la de la plecarea primului tren, guvernatorul Mugur Isărescu declara că „Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”.

Concluzii:

Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917.

Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea.
Încercaţi să îi povestiţi unui rus rezonabil, fără să vă înfierbântaţi, istoria Tezaurului românesc.

Veţi trece, exasperaţi, de la problema simplă a unei datorii neplătite, creanţă transmisă din generaţie în generaţie, până la Basarabia, războiul de pe Frontul de Est, instalarea comunismului în România sau scutul de la Deveselu.

Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. Iată o situaţie (deocamdată) fără ieşire.

Publicitate

29/10/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DIN NOU DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI SECHESTRAT LA MOSCOVA

Încă o dată: Tezaurul!

Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962.

A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate.

Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română.

În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru?Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron.

Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

Jurnalistul rus Serghei Golubițki, spune în premieră adevărul despre tezaurul României de la Moscova: ”NOI SUNTEM NIȘTE HOȚI !”.


FRAGMENTE DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere.

Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue.

Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.

De ce are această chestiune o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral.

Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI!

Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.Doar așa și nicidecum altfel.

Și niciun fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva.

Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru.

Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecințe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile.

O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.

Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor.

Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani.

Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:

„Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român“.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur.

Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:

“În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere.

Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir.

Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.

Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român.

După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial.

Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Și atunci, care-i problema?!

De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!

De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele.Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.

De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa, e așa, un fleac, „o chestiune istorică”.

Scris de Vlad Cubreacov – sursa: http://i-business.ru// (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia).

06/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MASONERIA, PLANUL SECRET„MARBURG”ȘI FINANȚAREA ACȚIUNII DE INSTAURARE A  COMUNISMULUI ÎN RUSIA

MASONERIA „TATĂL” COMUNISMULUI

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt.

Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”, scrie Teodor FILIP în https://doxpress.wordpress.com.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt -, Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.
În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.

Marx şi Engels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului. De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.
„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni.

Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni. La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie. Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice.

Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).
Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”.

Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI


La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă. Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).
Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial.

În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră. Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”.

La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei.
În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.
„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).
Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.
W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în
alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA.

În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune.

Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…
Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic. Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani.

Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917. În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.
Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”


Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei.

Cu Germania, Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani.

Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.
Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovsk.
„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră.

Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).
Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului.

Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice. De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.
În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”. Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere .

Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.
La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului. În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.
Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ


În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan. Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.
Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2).

Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.
Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă. Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat.

Pornind de la documentele nou apărute. Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”
Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă.

Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism În România „coafat” în „socialismul care creează societatea multilateral dezvoltată”.
Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă. Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului.

Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori? Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă. Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic.

Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei. Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei.

„Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.
Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat.

Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.)

La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.


În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică.

Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).
Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi. La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America.

Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat.

Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!
La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică.

Următorul pas pentru guvernul sovietic a fost legalizarea activităţii lojelor masonice pe teritoriul ţării.

07/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: