CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România – o baricadă a luptei împotriva comunismului. VIDEO

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

 

 

 

 

 

Românii şi anticomunismul

 

 

 

 

 15 noiembrie 1987 ziua revoltei anticomuniste de la Braşov,  este o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri.

Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles în cadrul manifestărilor  fastuoase de la Berlin dedicate aniversării a douăzeci de ani de la acel eveniment.

Câţi dintre participanţii la manifestările dedicate căderii zidului Berlinului ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui?

În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun?

Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962.

Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el.

Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă anticomunist carpatin făgărăşan.

În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români.

Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii.

Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (veziCurăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945.

Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani.

După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ.

Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi.

Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia.

De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta.

Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955).

Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere.

Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator.  Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu.

Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.  

  

Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com –   Negrea Cristian 

 

 

 

 

 

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România la sfârşitul Primului Război Mondial şi lupta împotriva pericolului bolşevizării.

Manifestaţie rusească la Iaşi în mai 1917

 

Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic

 

 

În Rusia, Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917.

În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură.

Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru.

Acesta a ezitat de fiecare dată să ia vreo măsură, doar ținând discursuri și refuzând să acțIoneze, dând astfel frâu liber anarhiei de care au profitat cei care s-au organizat mai bine și erau mai hotărâți, chiar dacă erau în minoritate, respectiv maximaliștii lui Lenin, cunoscuți apoi sub numele de bolșevici.

Printr-o lovitură de stat ei preiau puterea prin forță, și reușesc tocmai datorită ezitărilor lui Kerenski, asta este povestea revoluției din octombrie, sau 7 noiembrie după noul calendar.

Bolșevicii cuceresc puterea doar în capitală, dar prin promisiuni extreme, promițând tuturor ceea ce-și doresc, și profitând de luptele și neînțelegerile dintre celelalte fracțiuni, reușesc să se mențină la putere în capitală, ba chiar să ducă un război civil sângeros pe care îl vor căștiga în cele din urmă.

Războiul civil din Rusia a durat aproximativ patru ani, la fel ca și primul război mondial, dar a produs un număr de victime, doar în Rusia, estimat la jumătate față de totalul victimelor din primul război mondial, care s-a desfășurat pe teatre de operațiuni aproape din întreaga lume.

 

 

 

Foto: Manifestaţie rusească în spatele frontului român, la Târgu-Ocna

 

 

 

Lenin a prmis tuturor ceea ce-și doreau, a promis pace și pământ, națiunilor din Rusia autodeterminare și chiar independență, respectiv dreptul de a deține singure de soarta lor, dar a fost cel mai mare ipocrit din istorie.

Nu a dorit nicio clipă să se țină de cuvânt, pe principiul că te faci frate cu dracul până treci puntea. Le-a promis tuturor ce doreau, pentru a-i face pe toți să lupte pentru soviete sau măcar de a-i menține neutri, iar ulterior și-a luat înapoi promisiunile.

A promis pace, dar a dus un război continuu pentru extinderea comunismului, chiar și după ce a căștigat războiul civil a invadat Polonia, a promis pământ pe care l-a luat înapoi mai târziu când era stăpân pe situație, asasinându-i sau deportându-i pe cei care refuzau colectivizarea, a dat autonomie altor popoare din imperiul rus doar pentru ca acestea să intre de bunăvoie în marea familie a sovietelor, iar acolo unde au refuzat a trimis armata roșie împotriva lor, ca și în Finlanda , Georgia, Ucraina sau Basarabia.

S-a debarasat de toți care i s-au alăturat, iar opera sa o fost continuată de Stalin. De exemplu, marinarii din Kronstadt, sediul flotei din Marea Baltică s-au răsculat în timpul revoluției, și-au ucis ofițerii aruncându-i în mare legați de mâini și de picioare în frunte cu comandantul flotei.

Seduși de promisiunile lui Lenin, i se alătură acestuia, luptând pentru cauza bolșevică.

Realizează în 1921 că au fost trași pe sfoară, că democrația propovădită de Lenin se transformase în cea mai crudă dictatură, și Lenin nu renunțase la acest mod de conducere deși războiul civil era în mare parte câștigat, lupte erau doar în Siberia și zonele limitrofe ale noului imperiu comunist.

Se revoltă și trec la luptă în martie, dar armata roșie îi atacă și traveresează gheața până la Kronstadt, unde după lupte grele sunt învinși și prizonierii executați, dreptatea roșie în acțiune.

Dar până atunci mai sunt multe evenimente, și cele de început ne privesc direct și pe noi. Am descris   tentativa de a bolșeviza România prin intermediul comisarului Rochal, cel care i-a răsculat pe marinarii din Kronstadt, precum și eșecul acestuia de a-l aresta pe Serbaceev, comandantul rus al trupelor ruse de pe frontul român, eșecul răsculării bazei ruse de a Socola, de lângă Iași, în mare parte bolșevizată, precum și pățania celor două trenuri cu bolșevici trimiși de la Odessa la Iași pentru a-l sprijini pe Rochal și bolșevicii de la Socola în scopul lor: arestarea sau executarea regelui Ferdinand, asasinarea guvernului român, ocuparea principalelor obiective și transformarea României în republica română bolșevică, care urma să se alăture marii familii bolșevice în drumul spre bolșevizarea întregii planete.

Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am avut oameni puternici la momentul respectiv.

Dar și slabi, la ședința consiliului de miniștri dinaintea Crăciunului lui 1917, respectiv în noaptea dintre 21 și 22 decembrie, în Iașiul amenințat de trupele bolșevizate de la Socola, la o aruncătură de băț, cu bandele de rușii bolșevizați ce bântuiau devastând, omorând, jefuind și violând în spatele frontului abia ținut de trupele române deoarece rușii de pe front fraternizaseră cu inamicul, au fost miniștri care și-au dat demisia de frică, chiar și Take Ionescu.

Generalul Prezan, conducătorul armatei, îi propune regelui un plan de acțiune pe care acesta îl aprobă imediat. 

Prea puțini știu că acest plan a fost elaborat din timp de către Șeful Statului Major al generalului Prezan, maiorul Ion Antonescu, viitorul mareșal.

Scopul, înlăturarea pericolului bolșevic de pe teritoriul României prin mijloace militare, unica soluție rămasă.

Acest consiliu se desfășura imediat după încercarea de lovitură a lui Rochal împotriva lui Șerbaceev, unde acesta, împreună cu amanta sa Boga, comisarii Reisshohn al armatei a IV-a ruse, Rech și Hermann, toți evrei, au încercat arestarea lui Șerbaceev.

Există mai multe versiuni, dar cele mai multe converg asupra următoarei desfășurări a evenimentelor.

La 21 decembrie, la cererea lui Rochal și a celor veniți cu el, respectiv cei menționați mai sus, generalul Șerbaceev acceptă discuții cu aceștia la sediul său, o casă din Socola.

Șerbaceev nu prea avea încredere în soldații ruși din Socola, de aceea era păzit de o gardă de cazaci ucraineni, dar în apropiere era și o gardă de vânători români.

Discuțiile între comisari și general alături de oamenii săi de încredere sunt aprinse, cele două comisii se retrag în camere separate pentru deliberări.

Rochal ceruse predarea comenzii bolșevicilor, Șerbaceev refuzase. Doi comisari pleacă în Socola pentru a aduce soldați bolșevizați pentru sprijin, iar doi ofițeri bolșevici, Aksenov și Cornev, intră în camera lui Șerbaceev cu revolverele în mână pentru a-l aresta.

Imediat intervine garda ucraineană care îi dezarmează, apar românii care arestează toți bolșevicii și îi pun sub pază, în închisoare.

La scurtă vreme apar câțiva ofițeri ruși cu documente falsificate care cer să le fie predați prizonierii. Românii îi predau, aceștia sunt duși și au dispărut.

Și aici există mai multe versiuni, cea mai vehiculată fiind cea prin care au fost executați și îngropați în spatele casei care servea ca și sediu lui Șerbaceev.

Oricum, acest eveniment a fost folosit de către conducerea bolșevică pentru a acuza România de moartea lui Rochal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ar fi ajuns Rochal dacă nu ar fi murit la Socola.

Era un tânăr fanatic bolșevic cu un mare viitor în față, răsculase marinarii din Kronstadt, ținuse discursuri la Odessa ca și trimis al lui Lenin, în drum spre Socola se oprise două zile la Chișinău unde a îndemnat bolșevicii să aresteze imediat Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică în Basarabia, dar ordinele l-au purtat mai departe, la Socola, lângă Iași, spre un țel mai ambițios, în timp ce două garnituri de tren încărcate cu marinari ruși bolșevizați plecate de la Odessa se îndreptau spre Socola pentru a-l ajuta în tentativa sa de cucerire a puterii sovietice în România.

În interiorul Moldovei, bande bolșevice devastau țara, pe front rușii erau în mare parte bolșevizați, așteptau doar un semn pentru a se îndrepta împotriva dușmanilor de clasă, ceea ce vor face după puțin timp. Dacă Rochal ar fi așteptat celor două trenuri cu marinari bolșevizați de la Odessa, poate ar fi avut mai mari șanse să preia conducerea, iar României i-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să stea în fața acestor forțe reunite.

La Socola erau circa trei mii de ruși, mare parte bolșevizați, în mod sigur dacă cele două trenuri soseau mai devreme, situația ar fi putut fi deosebit de dificil de gestionat. Dar Rochal s-a grăbit, și poate așa am scăpat, findcă abia după acest eveniment s-a ținut consiliul de miniștri care a decis intervenția împoriva rușilor.

Celor care ar încerca să conteste în orice fel legaliatatea sau moralitatea intervenției noastre împotriva trupelor ruse bolșevizate, trebuie să le spun faptul că după evenimentul Rochal, însuși Șerbacev a cerut în scris intervenția trupelor române împotriva Socolei, iar miniștrii Antantei s-au raliat și ei cerând guvernului român să intervină, chiar dacă inițial Brătianu ezitase spunând că astfel am intra în stare de război cu noua conducere rusă.

Dar situația era de așa natură că nu exista altă soluție, iar prima mișcare o făcuseră deja bolșevicii.

Aliații erau deosebit de îngrijorați deoarece în cazul în care reușea lovitura bolșevică, s-ar fi prăbușit total întregul front oriental, unde românii erau singura forță pe care se putea pune bază. Deci am luptat împotriva foștilor aliați cu aprobarea și binecuvântarea Antantei, a aliaților alături de care am intrat în război.

Imediat după episodul Rochal și Consiliul de Coroană din noaptea de 21 spre 22 decembrie, precum și cererile lui Scebaceev și ale miniștrilor aliați din România, tabăra bolșevizată de la Socola a început să fiarbă.

Comandantul român al garnizoanei Iași raportează faptul că bolșevicii au instalat tunuri îndreptate spre oraș pe dealul Aroneanu, dar le-a interceptat camioanele cu muniții.

Dinspre vest, de pe front, bolșevicii veneau spre Iași în bande dezorganizate, dar numeroase, iar dinspre est se raporta iminenta sosire a celor două trenuri cu marinari de la Odessa, ajutoarele preconizate să-l susțină pe Rochal. Brătianu comunică regelui hotărârea guvernului de a strivi rebeliunea rusă.

Prin prevederea generalului Prezan, în Iași se aflau două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni din care se constituise o nouă divizie, a 16-a, care în mai puțin de doi ani, sub comanda generalului Dănilă Papp, va lupta în războiul contra ungurilor lui Bela Kuhn până la Budapesta.

Serbaceev conta pe formațiunile de voluntari ucraineni, pe care el le considera sigure, deși comandanții militari români aveau unele îndoieli, care se vor dovedi ulterior justificate.

Tip de soldat bolşevic (schiţă de Stoica Dumitrescu)

În dimineața de 22 decembrie generalul Ștefan Ștefănescu înconjoară tabăra de la Socola cu regimentele 9 și 10 vânători și cu două batalioane din regimentul 1 grăniceri, strângând treptat cercul. Un detașament de ucraineni siguri este trimis în frunte, dar aceștia fraternizează cu bolșevicii de la primul contact.

Bănuielile comandanților români se dovediseră întemeiate. Formațiile românești continuă avansarea concentrică, strângând cercul.

La vederea zidului compact de baionete românești ce înaintau hotărât, cu pași grei și priviri crunte, susținuți de pe poziții de tunuri și mitraliere, întreg entuziasmul războinic al bolșevicilor s-a topit ca prin farmec.

Încercările sporadice de rezistență au fost domolite rapid. Românii îi culeg pe bolșevici din vagoane și barăci și îi conduc între baionete în mijlocul câmpiei, unde se trece la dezarmarea lor. Majoritatea au fost mânați încă din acea noapte, ca pe o turmă, în vagoane, și sub paza santinelelor române, expediați peste Prut și peste Nistru.

Aceeași soartă au avut-o și batalioanele de la Odessa ale lui Rochal. Așteptându-se să fie primiți de frații lor bolșevici la Socola, marinarii s-au văzut înconjurați de soldați români cu tunurile și mitralierele îndreptate spre ei, surprinderea lor a fost totală. Au fost dezarmați și expediați pe urmele celorlalți. Iașiul, capitala română de război, era salvat.

Dar mai era problema frontului, a rușilor bolșevizați de acolo. Debandada și bolșevismul pătrunsese și acolo în mare măsură, ofițerii fuseseră degradați, batjocoriți, unii uciși de turma fără stăpân. Vechi comandanți de divizii, generali și colonei erau puși să muncească la bucătărie, la cazan, pentru a găti hrana soldaților bolșevici.

Nu toți rușii s-au bolșevizat, unii au reușit să fugă și să se pună sub protecția trupelor române, mare parte ofițeri. După expulzarea bolșevicilor, majoritatatea au plecat în Rusia, în sudul Ucrainei, alăturându-se armatei generalului alb Denikin.

Alții, care aveau posibilități materiale, au plecat în Occident, dar au fost mulți care au rămas în România, ca și cetățeni români. Dar marea masă, în acea vreme, era formată din oameni fără căpătâi, cărora anarhia din diviziile ruse le convenea de minune.

O masă ușor de manipulat și condus de comisarii bolșevici care aveau ascendent asupra lor, dar nici ei nu îi puteau controla pe deplin. Jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva populației române din spatele frontului. Bande fără căpătâi, împotriva cărora jandarmii români, reduși ca și număr, se dovedeau neputincioși.

Floarea tineretului român, luptătorii, erau concentrați în diviziile care încercau să țină un front, atâția câți rămăseseră după luptele crunte din vara lui 1917, la Mărăști, Oituz sau Mărășești.

Problema era deosebit de gravă, un milion de ruși fără căpătâi bântuiau țara sau fraternizau pe front cu germanii și austro-ungarii, care trăgeau maxim de foloase din disoluția armatei ruse.

Chiar în timpul bătăliilor din vară, la Mărășești și Oituz, ofițerii români își amintesc de precizia tirurilor germane, direct asupra obiectivelor și căilor de aprovizionare, toate pe baza informațiilor și hărților vândute de ruși germanilor pe băutură în cursul acestor fraternizări. Prizonierii germani au confirmat bănuielile românilor.

Generalul Prezan, pe baza planurilor elaborate de Șeful său de Stat Major, maiorul Ion Antonescu, a luat măsurile preconizate.

În spatele fiecărei grupări de trupe rusești de pe front a dispus o trupă română, deși net inferioară numeric.

Sectoarelor românești de pe front li s-a cerut să fie gata în orice moment să-și extindă acoperirea și asupra celor rusești, în eventualitatea în care aceștia vor părăsi frontul, cum au făcut-o în nenumărate cazuri în timpul luptelor de la Mărășești.

Românii erau net inferiori numeric, dar compensau prin disciplină, ardoarea patriotică și ura față de fostul aliat care i-a trădat de nenumărate ori, iar acum s-a întors pe față împotriva lor.

Ordinele sunt clare, la fel ca și dispozițiile lui Serbaceev, care între timp a fost declarat de către Lenin dușman al poporului și pus în afara legii.

Niciun soldat rus nu părăsește frontul înarmat, dar rușii bolșevizați nu-l mai recunosc pe Serbaceev comandant.

Indiferent, zeci de mii de ruși hălăduie în spatele frontului jefuind totul.

Armata română începe să acționeze, arestând și dezarmând bandele fără căpătâi, apoi expediindu-i dincolo de Prut.

Dar dezertările în masă se înmulțesc, tot mai mulți fug de pe front îngroșând rândurile bandelor. Se ajunge ca regimente și divizii întregi să părăsească înarmate frontul.

Dar românii veghează și acționează la ordinele ofițerilor cărora le sunt dezlegate mâinile prin directivele generalului Prezan. Și o vor face hotărât și decisiv, salvând România din nou.

Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse, câteva regimente înfrângeau și dezarmau batalioane întregi. Generalul german von Morgen povestește că vorbind cu un general rus pe linia frontului, acesta i-a spus, arătându-i soldații ruși din jurul său: “cu câteva luni înainte încă erau lei, astăzi sunt curci fricoase, când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruși o rup la fugă”.

Deși în majoritatea cazurilor dezarmarea a decurs pașnic, au fost zone în care s-au dat adevărate bătălii, cu dueluri de artilerie și lupte la baionetă, cu nimic mai prejos decât luptele din războiul mondial.

Culmea, poate un caz unic în istorie, între aliați sau foști aliați, dar în fața frontului, sub privirile inamicului comun. Iată câteva puncte în care au avut loc astfel de lupte.

 

Bătălia pentru Galați

 

A fost cea mai grea și mai cumplită luptă din campania armatei române pentru scoaterea bolșevicilor din țară.

Efectivele angajate, disproporția forțelor, faptul că Galațiul era la un moment dat total înconjurat atât de trupele ruse ce încercau să treacă dinspre vest, dar și de cele care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, de asemenea elementele rusești aflate în oraș care au intrat în luptă, fac din această bătălie un punct crucial, o dovadă de necontestat a eroismului românesc, o luptă cu nimic mai prejos decât alte bătălii importante ale neamului nostru.

Este cu atât mai trist cu cât această bătălie este total necunoscută publicului larg, deși aici românii au luptat unul contra zece și au ieșit biruitori.

La fel ca și alte bătălii necunoscute și uitate, cum ar fi cele de la Șeragul și Kuitun din Siberia , românii s-au acoperit de glorie învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și obținând victoria acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă.

Dar românul s-a dovedit mai tare decât orice pronostic, a luptat și a învins.

Ca și exemplu a marii probleme ivite aici, o armată întreagă rusească (a VI-a) a părăsit frontul, rămâne pe loc o singură divizie românească care să ocupe o întindere de front înainte ocupată de șase divizii ruse. Regimentul 5 infanterie ocupă pozițiile diviziilor 30 și 40 ruse.

Două plutoane din regimentul 21 ocupă pozițiile deținute mai înainte de regimentul 136 rus. Pe lângă asta, asigurarea frontului, era necesară lupta împotriva fostului aliat devenit inamic, iar asta cerea trupe și forțe puternice, mitraliere și tunuri.

De unde, cum putea lupta armata română atât pe front cât și în interior împotriva fostului aliat? Pare imposibil, dar imposibilul a fost realizat atunci de armata română.

 

 

 

 

Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie 1918)

La Galați, comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu au reușit imposibilul, au apărat orașul contra unei armate ruse ce dorea să treacă spre est, ajutată de forțe bolșevice ce le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, concomitent, trupele române trebuiau să mențină un front părăsit de o armată rusă contra germanilor. Deznodământul, la fel ca și întreaga bătălie, este poate unic în analele războaielor.

O mână de oameni rămași pe poziție contraatacă la baionetă punând pe fugă forțe infinit superioare, forțând capitularea adversarilor, regimentrele 34 și 36, brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din divizia a 10-a siberiană și coloana statului major al diviziei și 60 de tunuri, toate capitulează în fața românilor.

Majoritatea regimentelor 33 și 35 au trecut linia frontului și s-au predat germanilor (peste 3000 de oameni), spre marea surpriză a acestora, cărora nu le venea să creadă la ce erau martori: în fața frontului, două armate aliate se bat pe viață și pe moarte și învinșii li se predau lor în masă.

În mod sigur, este ceva unic în analele războaielor. Și este o bătălie, poate singura din primul război mondial în România, în care românii au folosit trupele terestre, aviația și marina concomitent.

 

 

 

Monumentul eroilor marinari de la Galaţi, astăzi dispărut

 

 

Întreaga descriere a bătăliei pentru Galați este disponibilă laPrimele lupte cu bolşevicii și pe siteul Din şi despre Galaţi. Este mare păcat și o mare neglijență sau ignoranță faptul că nu a fost restabilită placa memorială din perioada interbelică care reamintea despre dramatismul acestor lupte.

Sau poate liderii politici nu sunt interesați de restabilirea adevărului istoric.

Dacă este așa, este rolul opiniei publice să le reamintească, iar asta depinde de fiecare cititor.

 

Lupta de la Pașcani

 

O altă localitate în care dezarmarea rușilor s-a soldat cu o adevărată bătălie a fost Pașcaniul. Armata a 4-a rusă părăsește în debandadă frontul din munții Neamțului și se apropie de linia Roman – Pașcani, păzită de divizia a 7-a română.

Cam acesta era în general raportul de forțe, o armată rusă contra unei divizii române. Ordinele românilor erau clare, sub nicio formă bolșevicii nu puteau trece spre Iași, ci trebuiau dezarmați și expediați peste Prut prin nord.

 

 

 

Teatrul luptelor între ruşi şi români în regiunea 

Roman – Paşcani – Fălticeni

 

 

 

Trupele corpului 2 rus, diviziile 26 și 84, vor să forțeze trecera pe la Pașcani și se adună între Moldova și Siret, cu intenția de a face joncțiunea cu corpul 18 rus din Bucovina și să pornească într-o acțiune concentrată spre Iași.

La Timișești, vânătorii de munte, trupă abia constituită în timpul retragerii din toamna lui 1916, dar care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917, îi atacă la baionetă și îi dezarmează pe rușii care amenințau să ocupe instalațiile de apă ale Iașiului.

Această armă nouă în armata română, vânătorii de munte, și-au dovedit vitejia încă din zorii existenței sale, iar viitorul o vor consacra ca și trupă de elită, în al doilea război mondial, sub ordinele unor generali de legendă ca și Mociulshi, Dumitrache sau Avramescu, în Bucovina, Crimeea, Caucaz sau munții Tatra. Și astăzi, trupele de vânători de munte reprezintă elita armatei române, lucru demonstrat inclusiv în Afghanistan.

Regimentul 16 Suceava ocupă poziții la Miroslăvești și Brătești, cu avanposturi la Soci, Moțca, Gâstești și Pașcani, cu rolul de a interzice trecerea rușilor spre Pașcani.

La 25 ianuarie 1918 o coloană rusească venind de la Cristești se apropie de Soci. Maiorul Butnariu, comandantul batalionului 2, le iese înainte pentru a-i convinge să depună armele, conform ordinului lui Scerbaceev. Pe când parlamenta este împușcat din spate.

Câtă ticăloșie din partea unor trupe până de curând aliate, trebuie să ne amintim că solii, parlamentarii, erau respectați în evul mediu chiar și de către tătari. Dar nu de rușii bolșevici în anul 1918.

În același timp, compania a 7-a din același batalion este atacată din spate cu focuri de armă și mitralieră. Trupele ruse trec la atac pe toată linia, la ora 1 p.m. intră în acțiune și artileria lor. Artileria română răspunde eficient și precis.

Trebuie menționate diferențele mari care au favorizat trupele noastre în decursul acestor lupte.

Deși net inferiori numeric și material, românii aveau avantajul moral, erau o trupă disciplinată, motivată puternic de faptul că militarii își apărau căminele și știau ce soartă îi aștepta pe părinții și frații lor dacă ei pierdeau.

Mai erau motivați și de ura puternică față de acești foști aliați și față de acțiunile lor de brigandaj, erau dornici să răzbune umilințele și trădările aliatului care de multe ori s-a purtat ca și cel mai feroce dușman.

Și erau experimentați după un an și jumătate de război, în care au ajuns să se bată de la egal la egal cu cei mai buni soldați din lume și să învingă. De cealaltă parte, revoluția topise orice urmă de disciplină.

Soldații nu respectau ordinele, se revoltau, erau ca o masă atavică care devenise conștientă de puterea ei după ce eliminase corpul ofițeresc cu experiență.

Noii comandanți erau ignoranți în toate domeniile inclusiv în cel militar, erau ridicați de soldați din rândurile lor, așa cum erau ridicați, tot așa erau dați jos, deci autoritatea lor era nulă, la fel și disciplina ce o puteau impune.

La fel în cazul artileriei, o armă de elită pe timpul țarului. Lipsită de vechii ofițeri, era acum deservită de mujici, iar cei ce comandau tragerea erau la fel de nepricepuți ca și cei ce mânuiau acum tunurile.

Cum ar putea să regleze tragerea cineva care este total ignorant la calcule matematice, tabele și alte lucruri cerute de pregătirea de artilerist? Gândiți-vă că în acele vremuri erau comisari bolșevici care nu ştiau să scrie şi să citească,responsabili de batalioane sau divizii!

În cealaltă parte, artileria română își căștigase experiența în tirurile de baraj de la Mărăști sau Mărășești, acolo unde au ajuns să tragă cu precizie la cincizeci de metri în fața tranșeelor românești secerând valuri după valuri de germani atacatori. Diferențele erau enorme, iar simpla superioritate numerică și tehnică inamică nu aveau cum să le estompeze.

Ca de atâtea ori în istorie, s-a dovedit că o trupă redusă numeric, dar pregătită și motivată puternic poate câștiga o bătălie, invers nu prea se cunosc cazuri.

Așa a fost și la Pașcani. Precizia tunurilor românești este desăvârșită, a celor rusești dezastruoasă. Trupele ruse de la sud-est de Soci sunt împrăștiate și fug în debandadă, în curând sunt încadrate bateriile ruse, care încetează tragerea, înhamă tunurile și fug spre Boureni urmărite de salvele noastre.

Încearcă să le pună pe poziție pe șoseaua Roman – Cristești, dar sunt prinse din nou sub focurile artileriei noastre, apoi fug la Cristești.

Între timp pornește la atac infanteria regimentului 16 român, batalionul 2 întărit cu o companie din batalionul 1 ocupă Soci, apoi Boureni și capturează o coloană de ruși care nu apucase să fugă, o pune sub pază la Boureni și continuă avansarea.

Batalionul 3 atacă trupele ruse din tranșee la Sodomeni, înconjoară satul și îi silește să capituleze. Rușii se retrag în dezordine spre nord, către Drăgășani, Ciumulești și Fălticeni, urmărite de românii care îi ajung și îi capturează.

În urma victoriei românești, încep să se prezinte pentru a fi dezarmate unități complete, regimentul 104 cu 5 mitraliere, regimentele 335 și 336. Divizia 26 rusă trimite o delegație la Timișești pentru a depune armele și să fie lăsați să plece în Rusia.

Niciunul dintre parlamentarii ruși nu a fost maltratat, deși ei l-au ucis pe maiorul Butnaru.

Doar au fost dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit spre nordul Basarabiei.

 

Lupta de la Spătărești

 

O parte a trupelor ce se retrag dinspre Cristești, împreună cu alte trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni.

Batalionul  iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

 

 

 

Foto: Tranşee pe front părăsite de ruşi

 

 

27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., o delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația.

Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române.

Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița.

Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul.

Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac.

Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român.

Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.

 

 

 

 

 

Foto: Monumentul comemorativ de la Fălticeni al luptei de la Spătăreşti, astăzi dispărut

 

 

O mică paranteză se impune aici. A fost universal recunoscut de către toți generalii și experții militari străini care au fost pe frontul românesc în primul război mondial, că soldatul român era un soldat bun, rezistent, deprins cu asprimile frontului, ascultător al ordinelor superiorilor, avea încredere în ei și îi urma în luptă, mai ales pe cei care se dovedeau demni de a-l conduce, care luptau cot la cot cu el.

Soldații români erau în marea majoritate țărani, oameni ai plugului, căliți în lupta cu natura și rezistenți prin constituția lor.

Aveau atuuri care s-au dovedit că erau decisive atunci când comandanții lor știau să le folosească.

De exemplu, erau foarte pricepuți la aruncarea cu greanada, reușeau să arunce grenadele cu precizie la distanțe apreciabile, puteau arunca o grenadă direct în tranșeele dușmane de la o distanță mult mai mare decât ar fi reușit alții.

Explicația era simplă, soldații țărani români erau obișnuiți să arunce cu pietre.

Iar atunci când li s-au dat grenade pe mână, le-au transformat în arme de temut.

Un alt aspect, aceiași soldați erau căliți în trânta voinicească, lupta corp la corp. Pentru ei a fost foarte ușor să adapteze această luptă în momentul în care li s-a dat în mână o pușcă care avea o baionetă la capăt. Astfel, au ajuns de temut în aceste lupte la baionetă, chiar generali occidentali spuneau că românii sunt imbatabili în lupta la baionetă.

Și așa și era, regimente austriece și germane s-au topit în lupta corp la corp cu trupele române, atunci când ajungeau față în față și artileria sau mitralierele nu-i mai puteau susține nici pe unii, nici pe alții, de teama de a nu trage în proprii oameni.

În momentul în care se ajungea la lupta corp la corp, chiar dacă românii erau inferiori numeric, deznodământul era clar, victoria era a noastră.

Nu degeaba românii preferau lupta împotriva regimentelor bavareze, elita Germaniei, motivând că acestea “aveau ambiț la baionetă”.

Din memoriile ofițerilor români desprind una singură, la Cireșoaia, în fața rețelelor de sârmă ghimpată ce protejau tranșeele inamice, soldații se rugau de ofițeri să transmită artileriei să taie o cale prin sârma ghimpată până la tranșee, chiar dacă nu vor face să tacă mitralierele, dar “noi să putem ajunge la tranșee, după aceea lăsați pe noi, dom locotenent!”.

Acesta era moralul și ardoarea soldatului român care prin lupta și jertfa lui va realiza România Mare!

Acum, la Spătărești, o mână din acești soldați lupta împotriva unui inamic net superior care ataca pe trei linii și pe care l-a respins și contraatacat de patru ori, punându-l pe fugă. Este de mirare?

Eu zic că nu. Întotdeauna în decursul istoriei noastre, cu spatele la zid, soldatul român a dat dovezi că este pe același nivel calitativ cu oricare din lume, nu degeaba României i se recunoaște de către toți factorii imparțiali înaltele tradiții și capabilități militare.

Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus.

Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției.

Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea.

Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor.

Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii.

Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei.

Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.

 

 

Lupta de la Mihăileni

 

 

Corpurile 18 și 40 din armata a 8-a rusă părăsesc în masă frontul bucovinean și se adună în jurul târgului Siret pentru a trece în Rusia prin județul Dorohoi, anunțâd că vor forța trecerea dacă se va încerca dezarmarea lor.

Comandantul diviziei a 9-a române încearcă să-i convingă să se supună dispozițiilor.

Dar rușii, conștienți de superioritatea lor, forțează trecerea peste linia Mamornița – Tereblecea, păzită de regimentul 34. Rușii aveau și un ascendent, ei capturînd o companie română cu 7 ofițeri și 215 soldați care negociau cu ei. Ulterior, aceștia vor fi eliberați de trupele din regimentul 40.

În consecință, comandantul diviziei române constituie două detașamente formate din trupe combinate, cu scopul de a-i opri și dezarma pe ruși.

Detașamentul Constantinescu Arghir, constituit din 2 batalioane din regimentul 35, un batalion din regimentul 9 vânători și o baterie de obuziere ocupă orășelul Mihăileni, în fața orașului Siret, unde e un mare centru de trupe ruse cu atitudine agresivă.

Rușii vin și cer cale liberă, românii ocupă poziții de luptă, cu centrul la Mihăileni și aripile la Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos, bateria de artilerie la podul peste Molnița, în fața Mihăilenilor.

 

 

 

 

 

Rușii apar la amiază și ocupă Gherbănuții, în fața Mihăilenilor, cu două regimente din divizia 23 și artilerie, alte 4 regimente din divizia 26 sunt la Siret.

Batalionul de vânători de la Sinăuții de Sus începe seara înaintarea spre Gherbănuți, dar e atacat din față și de pe flanc, de la Tereblecea, de forțe superioare și revine la punctul de plecare.

Aripa stângă, de la Sinăuții de Jos, este atacată și ea de forțe superioare în cursul nopții și silită să se retragă cu 2-300 de metri până primește întăriri.

A doua zi, la 4 dimineața, rușii atacă cu forțe masive linia Sinăuții de Sus – Tereblecea spre Mihăileni. Bateria română de obuziere și o baterie de tunuri proaspăt sosite trag asupra coiloanelor ce vin de la Siret spre Sinăuții de Sus, iar două batalioane române de infanterie atacă înălțimile deasupra Sinăuților de Sus unde apăruseră trupe rusești ce amenințau să învăluie flancul nostru drept. Începe să tragă și artileria rusească.

Pe la 9 dimineața, lupta devine deosebit de violentă, rușii luptând cu îndârjire. Dar tirul nostru de artilerie este foarte precis și contraatacul român la baionetă obține decizia, pe la 10.30 rușii cedează și se retrag spre Gherbăuți.

Românii nu slăbesc ritmul urmăririi, fuga rușilor se transformă în panică, unii se predau, retragerea se transformă în fugă dezordonată.

Am avut 14 morți și 57 de răniți dintre care 3 ofițeri, pierderile rușilor au fost enorme. S-a trecut la dezarmarea celor capturați, cu ajutorul unor elemente ucrainene aliate, credincioase lui Scerbaceev.

O parte din corpul al 18-lea rus, în frunte cu comandantul Sitin, a trecut frontul și s-a predat austriecilor.

Un medic român, transilvănean în armata austro-ungară din Bucovina, Dominic Stanca, povestește despre surprinderea sa la auzul bătăliei și tunurilor din spatele frontului român, apoi despre rușii disperați care veneau în masă să se predea austriecilor.

Astfel, la sfârșitul lui ianuarie, întreaga Moldovă până la Prut era curățată de cei peste un milion de ruși ce amenințau existența statului român.

Este cu atât mai remarcabilă acțiunea și reușita ei, cu cât trupele române, atâtea câte erau ele, mențineau și o linie de front, chiar dacă armistițiul era în vigoare, mai mult, o parte din trupele române trecuseră în Basarabia la chemarea Sfatului Țării pentru a salva provincia de pericolul bolșevic al bandelor fără căpătâi, pericol comun pe ambele maluri ale Prutului .

Rezultatul imediat al dezarmării rușilor a fost faptul că Lenin rupe relațiile diplomatice cu România, Troțki anunțând acest lucru la 26 ianuarie 1918, dar și confiscarea Tezaurului depus la Moscova și scoaterea în afara legii a dușmanului poporului, generalul Scerbaceev.

Consiliul comisarilor poporului ia asupra lui toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, a tezaurului, care va trebui remis în mâinile poporului român.

Oricum, odată cu victoria bolșevicilor, tezaurul nostru era pierdut, ca dovadă că nu ni s-a înapoiat niciodată, nici după 23 august 1944, când aveam și noi ceea ce se numea regim popular democratic în limba de lemn a politrucilor.

Tezaurul nostru a fost cheltuit de Lenin și Stalin pentru proiectele lor de răspândire a revoluției proletare mondiale.

Ca și o concluzie, de pe urma acestor evenimente din România și Basarabia, istoricii ar putea trage unele concluzii deosebit de interesante. De exemplu, ce s-ar fi ales din puterea bolșevică a lui Lenin dacă opozanții săi ar fi dispus de o singură divizie pregătită și disciplinată în fața capitalei și ar fi avut și tăria să o folosească?

Mai târziu, în Siberia, în decursul luptelor dintre bolșevici și rușii albi ai lui Kolceak, ofițerii ruși își exprimau admirația față de disciplina și curajul batalioanelor de ardeleni și bucovineni, spunând că dacă ar fi avut două astfel de divizii, ar fi fost deja la Moscova și regimul lui Lenin ar fi fost de domeniul trecutului.

Iar ce s-ar fi întâmplat dacă intervenția română în decembrie 1917 și ianuarie 1918 ar fi fost ezitantă și s-ar fi terminat nedecis?

Avem exemplul Finlandei, unde bolșevicii au apucat să se organizeze în 1918 (e adevărat, existau suficienți bolșevici finlandezi, nu numai ruși) și a fost nevoie de un sângeros război civil pentru ca Finlanda să existe ca și stat independent .

În concluzie, prin această mișcare și intervenție, statul român a fost salvat, dar practic a fost salvată întreaga Europă Centrală, soldații care i-au alungat pe bolșevicii ruși vor zdrobi anul următor bolșevismul maghiar și vor fi stavilă vestului, umăr la umăr cu Polonia și Finlanda, cordonul sanitar care a menținut comunismul în afara Europei întreaga perioadă interbelică.

Este greu de imaginat, dar am început războiul împotriva austro-ungarilor, l-am continuat și împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, pentru ca mai apoi să luptăm împotriva rușilor, foștii aliați, iar mai târziu împotriva ucrainenilor și ungurilor.

Nu degeaba i s-a spus Marele Război, al tuturor împotriva tuturor, pentru că pentru noi așa a fost. 

 

 

Bibliografie:

 

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), ediţia a doua, 1934
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000         

     

Publicat de Negrea Cristian  

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1958 – O pagină de istorie. Plecarea trupelor de ocupaţie sovietice din România. VIDEO

 

 

 

Image result for armata sovietica se retrage din bucuresti1958 photos

Documente militare descoperite recent, arată că în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza,  venind din România.

Cum au ieşit trupele sovietice din România ?

 

Prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1946, România era obligată să suporte prezenţa trupelor sovietice pînă la încheierea Tratatului de neutralitate a Austriei. Gheorghiu-Dej, care participase la semnarea acestui tratat, cunoştea foarte bine această clauză şi a exploatat-o cu măiestrie.

Hruşciov, probabil, nu ştia de ea.

Avem următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:

 În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.   
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.   
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici. 
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.   
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.   
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici.  
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.   
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.   
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.   
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.    

Pentru propria sa faimă în Occident, liderul sovietic s-a avîntat în semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria şi l-a realizat în vara lui 1955. Mulţi dintre membrii Biroului Politic ne aflam, atunci, pe Litoralul Mării Negre, în concediu de odihnă.

Cînd s-a anunţat semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria, Dej ne-a convocat la vila sa din Eforie-Nord şi, foarte radios, ne-a informat despre evenimentul respectiv.

– Fraţilor, a strigat el, în sfîrşit, a venit momentul mult aşteptat: eliberarea de trupele sovietice! Trebuie mult tact, dar să fim demni şi să ridicăm conducerii sovietice problema retragerii acestor trupe. Întrerupem concediul de odihnă şi plecăm la Bucureşti. Am aflat că, de mîine, Hruşciov efectuează o vizită oficială în Bulgaria.

Prin ambasada noastră de la Sofia şi prin ambasada sovietică de la noi, îl vom ruga pe Hruşciov ca, la încheierea vizitei în Bulgaria, în drumul său de întoarcere la Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Sosit, a doua zi, în Capitală, Dej i-a comunicat, prin ministrul nostru de Externe, ambasadorului sovietic, precum şi ambasadorului român la Sofia, dorinţa noastră.

A doua zi, Hruşciov ne-a anunţat, pe aceleaşi căi, că acceptă cu plăcere invitaţia partidului şi Guvernului român, de a face o vizită neoficială în România.

Dej ne-a chemat la biroul său de la Consiliul de Miniştri şi ne-a informat că Hruşciov a acceptat invitaţia de a veni la Bucureşti. S-a stabilit o delegaţie care să participe la discuţiile cu Hruşciov asupra necesităţii retragerii trupelor militare sovietice.

Delegaţia a fost formată din: Dej, Apostol, Bodnăraş, Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Dej a propus ca Bodnăraş, care cunoştea bine limba rusă şi se bucura de o anumită încredere printre sovietici, să prezinte problema.

Cu toţii am fost de acord. În cinstea vizitei lui Hruşciov, s-a organizat un mare miting în Piaţa Victoriei.

 

 

 

 

 

 

S-au ţinut cuvîntările de rigoare. După miting, ne-am deplasat, împreună, cu Hruşciov la locuinţa lui Dej, de pe malul Lacului Herăstrău. Acesta i-a mulţumit lui Hruşciov pentru amabilitatea de a accepta invitaţia noastră. Hruşciov i-a mulţumit, la rîndul său, pentru invitaţie.

Dej i-a amintit lui Hruşciov că, de curînd, s-a semnat, de către cele 4 mari puteri, Tratatul de neutralitate cu Austria.– Am socotit că este necesar să avem un schimb de păreri cu dvs., în legătură cu situaţia creată de semnarea acestui tratat. Tovarăşul Bodnăraş va vorbi despre importanţa pe care o are, pentru noi, acest eveniment.

A urmat o cină destul de sumară – pentru că Dej era foarte echilibrat în această privinţă -, după care Bodnăraş, bine pregătit de amfitrion, a exprimat, cu calm, prevederile Tratatului de la Paris, cu privire la staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul României. 

– Conducerea noastră de partid socoteşte că trebuie să discutăm cu dvs. modalităţile de retragere a trupelor sovietice din România, conform tratatelor internaţionale.Hruşciov, a cărui faţă s-a înroşit, şi capul chel parcă i se mărise, s-a ridicat în picioare, foarte revoltat, şi ne-a spus, cu voce tare:– Pînă acum v-aţi simţit bine sub aripile calde, ocrotitoare, ale Uniunii Sovietice, acum vreţi să ne daţi cu tifla în nas?

Aţi devenit antisovietici, comunişti naţionalişti!Am intervenit noi (Dej, eu şi Pîrvulescu), explicînd că sîntem obligaţi să ridicăm, în faţa „măreţei“ Uniuni Sovietice, problema retragerii trupelor sale de pe teritoriul României. Poporul Român, ca şi opinia publică internă şi internaţională, aşteaptă acest „gest măreţ“ de încredere şi înţelepciune.

Tot furios, dar puţin mai potolit, Hruşciov repeta:– Sînteţi antisovietici! Sînteţi naţionalişti! Eu mă retrag şi plec la Moscova!Dej şi noi, în afară de Bodnăraş, care l-a însoţit pe Hruşciov la aeroport, am rămas pe loc. Hruşciov nu-şi luase rămas bun de la noi, nu dăduse mîna cu nimeni la plecare, cum s-ar fi cuvenit.

Chişinevschi, susţinut de Miron Constantinescu, şi-a manifestat îngrijorarea în ceea ce priveşte relaţiile noastre de partid şi de stat cu Uniunea Sovietică. Supărarea şi plecarea bruscă a lui Hruşciov au schimbat în rău aceste relaţii…

– Pentru ce i-am cerut, credeţi că putea să ne pupe Hruşciov?, a replicat Dej. Voi consideraţi că trebuie să mai fim trataţi ca nişte rude sărace? Dacă sovieticii vor judeca obiectiv problema ridicată de noi, nu cred că nu vor acţiona conform dreptului internaţional. Supărarea şi plecarea bruscă, dragi tovarăşi, cum pot fi caracterizate? Nu ca ale unui stăpîn faţă de slugi? Vreţi să rămînem, în continuare, în această postură? Şi, după cîteva clipe de tăcere, Dej a reluat, pe un alt ton, mai calm:

– Totuşi, nu trebuie să dramatizăm situaţia. Eu îl cunosc destul de bine pe Hruşciov. Se aprinde repede, se zburleşte şi apoi se domoleşte. Dreptatea este de partea noastră. Vom învinge şi de astă-dată. Problema sovromurilor ştiţi că nu a fost uşoară. Au inventat tot felul de presiuni să renunţăm la poziţia noastră. Să ştiţi că demnitatea în faţa celor mari impresionează, nu întotdeauna, negativ. Poziţia noastră faţă de sovromuri a avut succes, pentru că a fost fermă.

Vom avea succes şi în această chestiune, dar trebuie să avem răbdare. Ea nu este deloc uşor de rezolvat de către sovietici. Trebuie să ţinem seama că Hruşciov însuşi, care e mai repezit, dar mai deschis, mai larg în vederi, are în coaste, în conducerea Uniunii Sovietice, oameni foarte duri şi autoritari, ca Molotov şi Jukov. Apoi, să nu uităm că sîntem membri ai Tratatului de la Varşovia. Asta complică, întrucîtva, problema.

După care, pe un ton ferm, hotărît, a spus:– Dreptatea este, însă, de partea noastră şi trebuie să învingem!Cu această încheiere, am plecat fiecare la treburile noastre.Semnarea Tratatului cu Austria, stipulat în cadrul Tratatului de la Paris pentru retragerea trupelor sovietice din România – prevedere strecurată, cu abilitate, de diplomaţia română în acel Tratat din 1946, la care participase şi Gheorghiu-Dej, acum exploatată de el cu stăruinţă, dar nu zgomotos – i-a pus pe sovietici în mare încurcătură diplomatică. Ei au căutat să transforme această situaţie pe seama prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Este şi motivul pentru care, în octombrie 1956, după evenimentele din Ungaria, Guvernul sovietic a publicat o declaraţie referitoare la „dezvoltarea şi întărirea prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste“, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se promitea respectarea principiilor suveranităţii, avantajului reciproc şi egalităţii în drepturi.

După cum se cunoaşte, aceste principii au rămas numai pe hîrtie.În declaraţia menţionată mai sus se afirma: „Guvernul sovietic este gata să înceapă tratative cu Guvernul Ungariei şi celelalte state participante la Tratatul de la Varşovia, în problema «menţinerii trupelor pe teritoriul Ungariei»“.

După cum vedeţi, numai Ungaria era nominalizată în problema trupelor. Nu se pomenea nimic despre trupele din România. De fapt, scopul acestei declaraţii nu era plecarea trupelor, ci menţinerea lor.

Se urmărea stabilirea unor noi justificări, a unor noi baze de reglementare a menţinerii acestor trupe pe teritoriul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. În prelungirea acestei tendinţe, se cuvine să subliniem şi un alt moment.

În noiembrie-decembrie 1956, s-a convenit să meargă la Moscova o delegaţie guvernamentală condusă de Chivu Stoica, şeful Guvernului nostru.

După ce s-au luat unele hotărîri, mai ales pe probleme economice şi comerciale bilaterale, Nichita Hruşciov a găsit de cuviinţă să se ocupe special de Declaraţia Guvernului sovietic, din octombrie 1956, menţionînd pericolul şi ameninţarea pe care o reprezintă păstrarea blocurilor militare, remilitarizarea Germaniei Occidentale, menţinerea trupelor americane şi ale altor state în apropierea ţărilor socialiste.

Drept urmare, s-a convenit asupra unei declaraţii comune româno-sovietice, unde se stipula staţionareea vremelnică a trupelor sovietice pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia. Se mai sublinia că Guvernul Uniunii Sovietice şi Guvernul României se vor consulta între ele, dar şi cu ceilalţi membri ai Tratatului şi, în conformitate cu evoluţia internaţională asupra necesităţii, sau nu, a staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României.

Era, în ciuda aparenţelor, un cîştig diplomatic pentru noi. A urmat şi un altul. În anul 1957, se semna, la Bucureşti, acordul dintre Guvernul României şi Guvernul sovietic, referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României.

În felul acesta, se punea capăt multor abuzuri, care se produceau ca urmare a staţionării acestor trupe pe teritoriul României, şi se recunoştea necesitatea reglementării situaţiei.

– Ruşii vor înghiţi găluşca – îmi spunea Dej – încet, dar sigur.

La îndemnul lui, partea română accepta cu diplomaţie reglementările, le suprasolicita chiar, făcînd mare tapaj propagandistic pe tema prieteniei „de nezdruncinat“, dar, în realitate, insistînd pe caracterul vremelnic al staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Pe căi indirecte, se sugera şi posibilitatea unui scandal diplomatic internaţional, referitor la nerespectarea tratatelor de către sovietici.

Aceştia, dar mai ales Hruşciov, se temeau de un scandal diplomatic, de aceea căutau, cu febrilitate, noi motive care să le justifice prezenţa militară în România. Gheorghiu-Dej a intuit perfect această teamă şi a exploatat-o, nu însă cu gălăgie, ci cu diplomaţie. Era în firea lui să nu-şi etaleze intenţiile, pe care, însă, le urmărea cu o disciplină de fier.

„Fără zgomot“, era deviza lui, pe care ne-o transmitea, adesea, şi nouă, mai ales cînd venea vorba de sarcini concrete şi delicate.

Presupunînd că Dej ar fi acţionat în această privinţă pripit şi cu tam-tamul pe care-l făcea, mai tîrziu, Ceauşescu, pe tema independenţei, riscam să nu mai plece trupele sovietice de la noi şi poate că le aveam şi astăzi pe cap, cum este încă Armata a 14-a în Transnistria.

Să mai presupunem că Dej ar fi luat iniţiativa unei rezistenţe armate şi proteste civile împotriva prezenţei acestor trupe. Ar fi fost o vărsare inutilă de sînge.

Nici măcar n-am fi avut parte de scandalul internaţional privind situaţia din Ungaria, scandal care i-a afectat destul de mult pe sovietici la acea vreme, dar şi mai tîrziu.

Dej a intuit că situaţia noastră, a României, în raportul dintre marile puteri ale lumii contemporane, este alta decît a Ungariei şi chiar a oricărui stat vecin, lucru pe care nu-l înţeleg actualii promotori ai rapidei noastre integrări în N.A.T.O. Occidentul – după cum nu e greu de prevăzut – ne trădează şi astăzi, după cum ne-a trădat şi după cel de-al II-lea război mondial. Faptul era mult mai mascat atunci decît acum.

De pildă, acum se înţelege mai uşor că zîmbăreţul Clinton nu ne-a primit în N.A.T.O. pentru că s-a înţeles cu Elţîn la Helsinki în privinţa sferelor de influenţă.

În ceea ce priveşte împărţirea acestora între Churchill şi Stalin, după cel de-al II-lea război mondial, şi trădarea de către Occident a României, a fost nevoie să treacă aproape 50 de ani să se afle adevărul. Gheorghiu-Dej are meritul de a fi înţeles acest adevăr din cursul evenimentelor la care participa.

Refuzul de a se acorda ţării noastre statutul de cobeligerantă în cadrul Tratatului de la Paris, în ciuda tuturor evidenţelor, condiţiile grele, absolut nefireşti în raport cu realitatea şi cu raţiunea, nu puteau fi impuse unilateral de către Uniunea Sovietică şi Stalin, fără o înţelegere prealabilă cu celelalte puteri aliate, Anglia şi Statele Unite.

Or, faptul acesta rămăsese secret, pe cînd la suprafaţă se ducea, pe atunci, „războiul rece“ dintre ele.

Ar fi fost o greşeală enormă ca România să fi fost împinsă orbeşte într-un război „cald“, cum cereau ţărăniştii, şi încercările lor de rezistenţă armată în munţi făcînd jocul Serviciilor de Spionaj de tot felul. Asta ar fi fost echivalent cu o sinucidere. Or, Gheorghiu-Dej are meritul de a fi refuzat acest drum. El a preferat drumul unor discuţii directe cu „duşmanul“. În această privinţă, Dej nu numai că a intuit situaţia geo-politică a ţării noastre în acel moment, dar a mizat şi pe anumite elemente în schimbare din conducerea Uniunii Sovietice.

Despre caracterul nervos şi instabil al lui Hruşciov, el ne atrăgea, adesea, atenţia. De aceea, acesta a lansat ideea de retragere de bună voie a trupelor sovietice din România, ca unică soluţie rezonabilă a conflictului (doar diplomatic) între cele două ţări. Asta mai avea nevoie şi de schimbările necesare, intuite de Dej, în cadrul raportului de putere de la Moscova.

În acel timp, în U.R.S.S. se înfruntau două tendinţe diametral opuse: una reformatoare, în frunte cu Hruşciov, şi alta conservatoare. Lupta dintre aceste tendinţe s-a încheiat în iunie 1957, cînd la o plenară a C.C. al P.C.U.S. a fost învinsă aripa conservatoare condusă de Malenkov, Kaganovici şi Molotov.

La sfîrşitul lui octombrie, acelaşi an, A.K. Jukov a fost eliminat din prezidiul U.R.S.S., iar în martie 1958 şi-a depus mandatul N.A. Bulganin.

Pe acest fond al schimbării raportului de forţe între conservatori şi cei deschişi schimbărilor, am acţionat noi. Astfel, în luna mai 1958, au avut loc, la Moscova, două reuniuni la nivel înalt ale ţărilor socialiste. La ambele, delegaţia română a fost condusă de Gheorghiu-Dej.

Între prima şi a doua, delegaţia română a avut discuţii chiar cu Nikita Hruşciov, care ne-a comunicat hotărîrea Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României.

A doua zi, la 24 mai, a avut loc şedinţa Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia. La unul din punctele înscrise pe ordinea de zi figura Raportul lui I.S. Konev, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, cu privire la o nouă reducere a forţelor armate ale ţărilor participante la Tratat şi la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Nikita Hruşciov, în cuvîntul său, după ce a salutat hotărîrea Chinei de a retrage voluntarii chinezi din Coreea de Nord, a spus:

„În scopul slăbirii încordării internaţionale, Guvernul nostru, în urma consultării cu Guvernul României, prezintă consfătuirii, spre examinare, problema retragerii trupelor sovietice care se află pe teritoriul acestei ţări, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Consiliul Politic Consultativ a adoptat o declaraţie de presă, în care se spunea, în mod expres:

„Consiliul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia aprobă hotărîrea Guvernului U.R.S.S. cu privire la retragerea, în viitorul apropiat, a trupelor sovietice care se află pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Hotărîrea celor două guverne a fost semnată chiar atunci de prim-miniştrii acestora. În aceeaşi zi, miniştrii Forţelor Armate ale celor două ţări (general-colonel Leontin Sălăjan şi mareşalul Rodion Malinovschi) au semnat acordul retragerii. Destinul a făcut ca tocmai acela care a condus intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României să semneze şi retragerea acestora.

Era, de fapt, omul care cunoştea cel mai bine situaţia şi care, poate, a contribuit cel mai mult la elucidarea ei în cadrul Guvernului sovietic. Acţiunea s-a desfăşurat fără mare protocol şi tam-tamuri. Gheorghiu-Dej, aflat, atunci, la Moscova, a interzis reprezentanţilor părţii române orice fel de comentariu cu privire la acest eveniment.

Nici sovieticii nu erau interesaţi să înregistreze comentarii privitoare la această înfrîngere, pusă intenţionat sub semnul mărinimiei lor, iar în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe seama înţelegerii cu ceilalţi parteneri, comentariile şi discuţiile acestora ne-ar fi fost defavorabile, ar fi putut duce la întîrzierea şi chiar la anularea deciziei sovietice, de aceea Gheorghiu-Dej a făcut totul pentru a le evita.

Jocul lui abil a reuşit. Deşi se spunea că trupele sovietice staţionau în România conform înţelegerii în cadrul Tratatului de la Varşovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris.

La întoarcerea în ţară, delegaţia română a prezentat un raport în cadrul unei plenare a C.C. al P.M.R., subliniindu-se cele realizate cu destulă parcimonie.

Trebuie să subliniez că nici propaganda română – orientată cu grijă de Gheorghiu-Dej – nu s-a manifestat gălăgios, cu semne de paradă. Opinia lui Dej era că politica de independenţă naţională trebuia să se realizeze discret, prin fapte concrete, fără publicitate inutilă şi păguboasă pentru ţară.

Plecarea trupelor sovietice din România a reprezentat, însă, un moment crucial în Istoria ţării, după cel de-al II-lea război mondial. Acest moment a însemnat şi un examen de înţelepciune, de forţă morală şi patriotică a conducerii de atunci a României.

Prin acest act s-a înlăturat principalul obstacol din calea eliberării depline şi a obţinerii independenţei ţării. Numai pe baza lui se putea trece la înfăptuirea liniei politice naţionale a partidului şi Statului Român.

Acest eveniment poate fi o sursă de învăţăminte pentru zilele de azi, de mîine şi de poimîine. România a avut un rol de pionierat în lupta pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, după cel de-al II-lea război mondial. Numai în acest fel s-a putut urma drumul unei doctrine militare naţionale, conformă cu interesele poporului nostru.

Multe orori, greşeli şi abuzuri, care au costat mult Poporul Român, au putut fi înlăturate după plecarea trupelor şi a consilierilor sovietici.

Evenimentele din 1958 au creat premizele care au condus la Declaraţia de Independenţă din 1964.

Nu a fost uşor să lupţi în interiorul ţării pentru apărarea liniştii sale politice, economice şi sociale şi să acţionezi, în acelaşi timp, şi împotriva obstacolelor din afară, ale celor cărora nu le convenea linia naţională pe care o adoptase partidul nostru, condus de Gheorghiu-Dej.

Iar curăţirea de asemenea elemente a fost foarte dificilă, fiind nevoie de mult tact din partea lui Dej, şi fără ranchiună. Este edificator, în acest sens, următorul exemplu, de care îşi aduce aminte Al. Bîrlădeanu:

„La cîteva luni după ce Miron Constantinescu nu mai era în Biroul Politic, într-o şedinţă, Dej a întrebat: «Ce mai face Miron?».

I s-a răspuns că este cercetător ştiinţific. «Şi ce salariu are?», a vrut să ştie Dej. «Măi, el are vreo 5 copii, nu-i ajung banii», a constatat, atunci, Dej. «Să-i mai dăm o completare de 5.000 lunar de la partid»“. Aşa era Dej. Nu era răzbunător.

Dimpotrivă, odată rezolvată problema, principial şi practic, el devenea ,,pîinea lui Dumnezeu“, se comporta cu totul şi cu totul uman, concesiv, se preocupa de soarta celor ce puteau să fie loviţi în urma unor excese, la fel în cazul de mai sus.

 

* * *

 

 

Related image

 

 

În 1958, s-a încheiat procesul de retragere a trupelor sovietice, iar stilul adoptat de către Dej în acele împrejurări şi acţiunile sale politice de mare anvergură erau, în general, acoperite.

Nici nu-i plăcea să se vorbească despre ele, iar atunci cînd trebuiau să se producă, ştiu că cerea discreţie, prudenţă, tact şi reţinere.

Mai ales că lupta noastră trebuia să se desfăşoare şi pe alte planuri, unde aveam nevoie să nu trîmbiţăm, ci să ne susţinem, cu calm şi fermitate, punctul de vedere, să-l deducem din realităţi, să-l argumentăm pe baza acestora şi să ne asigurăm poziţiile independente, în conformitate cu adevărul şi interesele fundamentale ale Poporului Român, rezistenţa la presiunile pe care le exercita, în continuare, vecinul de la Răsărit, pe plan economic şi spiritual.

Pe de altă parte era spargerea ,,Cortinei roşii de fier“, în spatele căreia fusesem obligaţi să trăim pînă atunci.

Cu alte cuvinte, deschiderea spre Occident. În ambele direcţii, aveam nevoie de multă iniţiativă şi tact. După ce am eliminat ,,grupul kominternist“ din conducerea partidului, după ce s-au retras trupele sovietice şi consilierii, a urmat eliberarea de dogmele sovietice ale aşa-zisului realism-socialist. Ele erau expresia unei presiuni ideologice, de care am putut scăpa abia în jurul anilor ’60.

De amintit discuţiile lui Dej de la Uniunea Scriitorilor, cînd au avut loc schimbări importante şi în conducerea Uniunii. Mihai Beniuc a fost schimbat cu Zaharia Stancu, iar Lucian Blaga a fost adus în prim-planul culturii române, după Tudor Arghezi şi George Călinescu.

Din păcate, Blaga a încetat din viaţă la puţin timp după aceea. Tot de la debutul anilor ’60 datează şi începutul unei deschideri marcante faţă de literatura şi arta occidentală, de care s-a prevalat Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Concomitent a avut loc şi o deschidere către Occident, destul de marcantă şi fără tutelă sovietică, uneori chiar în condiţiile iritării acesteia.

În anul 1961, România, datorită poziţiei sale proprii, a votat, pentru prima dată, altfel decît U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, referitor la crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. Noi militam pentru crearea unei asemenea zone în Balcani şi nu puteam fi împotriva ei, în alte părţi ale globului.

Autoritatea şi prestigiul României, al politicii sale externe, au determinat O.N.U. să-l aleagă ca preşedinte al său, pentru o perioadă de 1 an, pe Corneliu Mănescu – ministrul de Externe al României. Corneliu Mănescu devenise o figură proeminentă la O.N.U. El putea fi ales ca secretar general al O.N.U. dacă Ceauşescu şi consoarta sa, Elena Ceauşescu, din gelozie politică, nu l-ar fi înlocuit pe Mănescu în conducerea Ministerului de Externe.

Iar eliberarea deţinuţilor politici, în 1964, a fost făcută tot la iniţiativa lui Dej. Avusesem, cu el, multe discuţii particulare pe această temă. Ştia din proprie experienţă că în închisori se produc atrocităţi şi agresiuni greu de imaginat la adresa fiinţei umane. El însuşi, ca şi mine, fusese supus, pentru ideile sale politice, la vexaţiuni de tot felul.

Avea informaţii foarte largi despre cele ce se întîmplă în închisori cu deţinuţii politici. Cînd a adus această problemă în faţa Biroului Politic, Dej a declarat, cu amărăciune: „Nu mai vreau să aud de deţinuţi politici în România!”.

La propunerea lui, s-a hotărît, în 1964, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, cărora li s-a asigurat încadrarea imediată în muncă, în conformitate cu pregătirea lor profesională şi cu gradul de studii, li s-a dat dreptul la locuinţă, din cele construite de stat, precum şi dreptul la o salarizare egală cu a tuturor categoriilor de angajaţi.

Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem în actul istoric al eliberării deţinuţilor politici din 1964 un model de reconciliere naţională, din care am putea învăţa multe şi astăzi. Iar dacă mai trăia Dej măcar 5 ani, pînă în 1970, nu ar mai fi urmat „Epoca de Aur” a domniei de tip „feudal” a lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de agravarea bolii sale, într-o discuţie la care eram prezenţi atît eu, cît şi Chivu Stoica, Dej şi-a exprimat hotărîrea ca la Plenara ce se preconiza să aibă loc să-l elibereze pe Nicolae Ceauşescu din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-l transfere la Guvern. Plenara nu a mai avut loc.

A avut loc, însă, decesul său. După moartea lui Dej, din cauza „trădării” lui Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu a ajuns prim-secretar al Comitetului Central al partidului, după care se ştie ce a urmat. Aş vrea să completez cu faptul că, prin anii ’60, Dej a lansat ideea comercianţilor particulari (mandatari), pe care i-a sugrumat Ceauşescu mai tîrziu. Gheorghiu Dej, cu mult timp înainte, chiar pe vremea exceselor staliniste ale luptei de clasă, a căutat să păstreze întreprinderile mici particulare şi atelierele meşteşugăreşti private.

În acest sens, a folosit şi sprijinul sindicatelor. Îmi amintesc de firma „Guban” (făcea cei mai buni pantofi, fiind renumită şi pentru poşetele pe care le producea), care ajunsese să aibă 1.000 de salariaţi. Şi nu era singura. Dej se interesa personal de bunul mers al acestora.

El voia să creeze un sistem concurenţial privat faţă de cel de stat, aşa cum în agricultură a lăsat o parte mare din pămîntul ţării, mai ales în zonele de deal şi de munte, în afara cooperativelor de producţie. Ştiu că Alexandru Bîrlădeanu a prezentat un material, care a şi fost discutat, într-o primă formă, luîndu-se hotărîrea pentru C.A.P.-uri să fie mai independente faţă de stat decît erau, urmînd să se realizeze şi alte etape de liberalizare a lor.

În acea etapă, C.A.P.-urile trebuiau să încheie contracte de achiziţii la bună învoială cu statul, fără ca acestea să fie obligatorii. Această hotărîre a fost abrogată, mai tîrziu, de Ceauşescu. Bîrlădeanu afirma, într-un interviu, că, atunci cînd a fost pus de Dej să pregătească materialul pentru liberalizarea C.A.P.-urilor, el i-ar fi spus acestuia că ar fi bine să facă acel material împreună cu Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care răspundea, pe linie de partid, de agricultură. Dej s-ar fi înfuriat şi i-ar fi zis: „Lasă-l pe prostul ăla la o parte! Nu înţelege nimic. El poate numai să te-ncurce”.

Aşa este. Dej avea o părere foarte proastă despre Ceauşescu, mai ales după ce acesta s-a ocupat de agricultură. Ştiu că, în zelul lui de a se remarca pe această linie, Ceauşescu a vrut să facă din Galaţi o a doua regiune complet cooperativizată.

Tot el a forţat lucrurile şi în judeţul Vrancea, care aparţinea regiunii Galaţi, aici avînd loc o seamă de revolte.

Trimis să potolească lucrurile acolo, Ceauşescu le-a aprins şi mai tare, trăgînd cu pistolul în oameni. Ca să fie salvat, a trebuit să se intervină cu forţe armate.

Auzind despre o asemenea situaţie, Dej a fost foarte revoltat.

Într-o discuţie care a avut loc între mine, Pîrvulescu şi Drăghici, s-a arătat dispus să-l scoată imediat pe Ceauşescu din funcţie. Au intervenit Pîrvulescu şi Drăghici, care au susţinut că Ceauşescu se afla în legitimă apărare, ceea ce a amînat hotărîrea lui Dej.

Drept „recunoştinţă”, şi pe ei i-a eliminat din conducere, nu peste mult timp, Ceauşescu. Ştiu că această hotărîre i-a rămas ca un ghimpe în suflet pînă la sfîrşitul lui neaşteptat.

 

APOSTOL (Gheorghe?)

 

 

Surse:

 

http://romaniamare.info/cum-au-iesit-trupele-sovietice-din-romania-2/

http://lectiadeanatomie.blogspot.ro/2010/12/retragerea-armatei-rosii-din-romania-in.html

 

 

 

 

29/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: