În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878, s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat aliat cu Rusia care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare.
Ni se recunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.
Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu.
Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.
Foto: Semnarea Tratatului de la San Stefano
Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată, ştiind că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri.
În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.
Replica Bucureștiului nu a întârziat: “O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.
Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște. Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace.
Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția dominantă pe care o câștigase Rusia în Balcani.
Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a intrării Rusiei Ţariste în partea de Sud-est a Europei.
Semnarea Tratatului de pace de la Berlin
Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin.
La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ.
Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes.
Pe 12/25 iunie aceştia au înaintat un Memorandum cancelarului Bismarck, președintele Congresului, care sintetiza în cinci puncte următoarele cereri ale României: nicio parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale cu forţele militare angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.
La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru “a fi auziți, dar nu ascultați”.
Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala putere europeană.
După înfrângerea Franţei de la Sedan şi realizarea unităţii spaţiului german în jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.
Marea Britanie continua să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărea ce se întîmplă pe continent şi participa la politica acestuia, dar nu se angrena în nici un sistem de tratate şi alianţe.
Congresul a avut câteva prevederi care se refereau în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoaşterea independenţei sale de stat.
Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiţii.
Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea.
Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării.
Participanţii la conferinţă
Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.
Foto: Cancelarul german Otto von Bismarck
Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea independenţa României.
Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991.
Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămână.
Prevederile Tratatului de la Berlin
Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878
Franţa era slăbită dupa 1871, iar Londra şi Parisul erau dezinteresate de evoluţia spaţiului Balcanic, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frîna expansionsmului Petersburgului erau Germania şi Austro-Ungaria.
În ciuda încordatelor relaţii cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţa cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia.
Confrom prevederilor Tratatului de la Berlin:
România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă;
Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;
Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină;
Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;Cedarea efectivă către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.
Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruiență rusă, era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;
Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina;
Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;
Se creau condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, şi fragmentele Moldovei (Bucovina şi Basarabia ţaristă).
Recunoașterea independenței era condiționată de Articolul 44 care viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.
Acest articol menţiona că :
“În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.
Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.
Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.
La Berlin au fost facute si presiuni asupra reprezentantilor români, Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu, ajungându-se sa se condiţioneze recunoaşterea independenţei României de acordarea cetateniei române tuturor evreilor din tara, la gramada.
Aceste presiuni au fost facute in special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu din Germania.
Reprezentantii români nu au cedat presiunilor, argumentând ca marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili imediat în societatea românească şi că naturalizarea va putea fi făcută în mod individual.
Toponimul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească.
După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sauŢara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.
Aflarea provizorie a Chiliei în componenţa Ţării Româneşti a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor.
Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395, i se va atribui numele de Basarabia, ceea ce va crea confuzii în documentele ulterioare din Polonia şi din ţările vecine referitoare la această denumire, de Basarabia, a locului şi a extinderii sale teritoriale.”
În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.
Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.
În 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care la va fi cedată de Petru al II-lea al Moldovei lui Iancu de Hunedoara, ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea. Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar la 1484 otomanii vor lua cu forţa de la Ţara Moldovei și Chilia, şi Cetatea Albă.
În 1486 au fost stabilite hotarele celor două circumscripţii teritoriale, Chilia şi Cetatea Albă, iar, ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (în 1538, numită de turci Bender).
Pentru desemnarea acestui teritoriul de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, şi a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din trupul Ţării Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze şi ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost utilizată noţiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Ţării Româneşti.
În teritoriul din apropierea cetăţilor, populate de garnizoane turce, au fost plasate formaţiuni paramilitare otomane. În unele sate, locuite de turci, se aflau şi familii de tătari, venite din sudul Dunării.”
În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, toponimul Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului.
Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender.
Întreaga regiune astfel creată şi transformată în raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.
Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.
Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.
Din secolul al XVI-lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.
Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.
Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.
## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004
Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812), a fost numit Basarabia cu prilejul transformării sale de către Rusia într-o gubernie.
Opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812 rămâne foarte edificatoare:
„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.”
Administraţia imperială rusă a folosit fraudulos numele Basarabia, desemnând prin acesta întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, pentru a masca proporţiile raptului teritorial de la 1812 făcut în dauna unei ţări ortodoxe, pe care pretindea că o „eliberează” de turci.
La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea românilor moldoveni din totalul populației era de circa 92%.
Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.
În concluzie, până în 1812, numele de „Basarabia” desemna o parte din pământurile Moldovei aflate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de primii voievozi moldavi din cauză că acestea fuseseră preluate de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau condusă de dinastia Basarabilor.
Aşadar, pentru a evita confuziile şi ambiguităţile, este necesar a folosi numele „Basarabia istorică” pentru „Basarabia” de până în 1812.
Într-o scriere mai recentă, găsim şi explicarea denumirii de Basarabia, dată de profesorul şi geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:
„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului.
În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.
Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.
Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)
Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.
În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă).
De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”
Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau o altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.
Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, propaganda diversionistă rusă a demonstrat caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.
A. N. Egunov, un celebru jurist rus din secolul XIX, spunea la 1868 în lucrarea Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.
„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă.
Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel, este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia îi era supusă.
În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”
Deci, chiar şi din punct de vedere al jurisprudenţei, ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.
Revenind la Lev Berg, constatăm că acesta descria faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.
El menţiona şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.
„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă).
În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.
Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).
Prin urmare, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei.
Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldoveijure heraditario.”
Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:
„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.
Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:
„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”
Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru.
O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.
Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223.
Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi Imperiul Otoman.
Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910):
„La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”
Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.
La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei.
Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei.
Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.
Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de către Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918, scria în lucrarea Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912:
„Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie.
Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”
Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?
Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi) şi moldoveni.
Teoria năstruşnică privitoare la existenţa acestora ca popoare diferite, a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice.
Chiar Lev Berg spune clar acest lucru:
„moldovenii sunt românii locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.”.
Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acesteia la Rusia, a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, care primise misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.
Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială fusese adus neîntârziat la cunoştinţa autorităţilor.
El strânsese datele în 1816, iar studiul său a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.
Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că„populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.
În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa:
„Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.
Iar alt istoric rus, Nolde, arăta:
„Termenul Basarabia, istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. ”
A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910:
dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.
În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”.
S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.
Celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.
De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.
Trecând peste ideea de „eliberare a creştinilor”, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi după o sută de ani.
Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.
Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.
Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete”.
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoare .
Încheind, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:
„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.”
Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.
În zilele noastre, problema unirii României cu Moldova dintre Prut şi Nistru se pune cu tot mai mare acuitate, iar duşmanii noştri şi-au intensificat propaganda contra curentului prounionist şi proeuropean din Basarabia, în intenţia de a păstra pe mai departe acest teritoriu în orbita rusească, aşa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.
Istoria va dovedi că popoarele nu pot fi la nesfârşit divizate pentru a fi dominate, după cum dictează interesele marilor imperii hrăpăreţe.
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Harta etnografică a părții europene a Imperiului Rus, Sankt Petersburg, 1875.
Este prima hartă etnografică detaliată a imperiului. A fost întocmită în baza datelor recensământului populației, la comanda Societății Geografice Imperiale Ruse, de către general locotenentul Alexandr Rittih, etnograf, cartograf militar, autor al tratatelor despre etnografia diverselor părți ale Imperiului Rus.
Datele recensămintelor rusești au fost întotdeauna discutabile, subordonate intereselor expansioniste, dar discuția este aici despre etnonimul folosit de ruși înșiși în cazul nostru.
A fost prezentată la Congresul Internațional de Științe Geografice de la Paris, ținut între 1 și 11 august 1875, primind distincția supremă.
Județele basarabene Cahul, Bolgrad și Ismail nu apar pe harta Imperiului din 1875, acestea făcând parte din România.
Chiar dacă Dodon ar putea fi Dunăre de mânios pe ruși și pe toată Societatea lor Geografică Imperială Rusă, aflând cum îi numeau la 1875 rușii pe românii din Basarabia, Podolia, Herson și din alte părți ale Imperiului, aceștia sunt indicați, la poziția 9, cu etnonimul generic, cel de ROMÂNI.
La 1875 Stalin încă nu se născuse și mai era mult până să fie clocită la Moscova teoria bolșevică a moldovenismului antiromânesc.
Până la începutul secolului XX aceasta a fost singura hartă etnografică detaliată a Imperiului Rus.
A doua hartă etnografică a Imperiului avea să apară în 1904, însă pe ea românii sunt indicați de asemenea cu etnonimul nostru propriu, cel de ROMÂNI.
Era bine ca Putin să-i fi făcut cadou lui Dodon o copie după această primă hartă etnografică a Rusiei…
Harta detaliată de la 1875 a fost totuși precedată de încercări de hărți etnografice, incluse în manuale sau atlase școlare. O vom remarca pe cea a lui Iacob Kuznețov, elaborată în baza materialelor lui Peter von Köppen, membru al Academiei de Științe din Petersburg, și publicată în 1857, în Atlasul didactic al Imperiului Rus. Harta lui Kuznețov, de la 1857, îi prezintă pe românii din Imperiul rus cu exonimul VOLOHI, echivalentul endonimului ROMÂNI.
Au existat totuși în istorie și savanți ruși onești, intelectuali cu obraz și onoare. Puțini, dar au existat.
A doua hartă etnografică a părții europene a Imperiului Rus a apărut, așa cum spuneam, în 1904, indicându-i pe români cu etnonimul lor propriu – ROMÂNI:
Iată și imaginea de ansamblu, precum și cea a legendei hărții etnografice elaborate de Kuznețov pentru Atlasul didactic al Imperiului Rus, editat în 1857, la Petersburg:
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 