CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bizarerii istorice. A fost o vreme când Danemarca era numita Dacia, iar locuitorii ei, danezii sau danii, erau numiți daci

Istoria geto-dacilor este cu adevarat fabuloasă. Cu toate acestea, multe dintre lucrurile spectaculoase asociate lor ajung extreme de greu la publicul larg. Noi, urmașii de astazi ai geto-dacilor, nu cunoaștem faptul ca timp de secole, o parte din Europa Nordică, unde se afla astăzi țări precum Danemarca, Suedia sau Țările Baltice, era numită în Evul Mediu… DACIA.

PROVINCIA MEDIEVALA DACIA DIN EUROPA NORDICĂ.

 

Când, în 1226-1228, Ordinul Predicatorilor a decis că cele trei regate Scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia) trebuie să formeze o singură provincie, în cadrul Ordinului a fost ales numele Dacia.

 O alegere identică a numelui a fost făcută de către colegii Mendicanţi din Ordinul Friars Minor, când, în termeni franciscani, ţările nordice au fost separate provincial de Saxonia în 1239.

 

DE CE DACIA? CIUDATUL NUME AL UNEI PROVINCII.

Foto: Negativ de sigiliu aparţinând unui prior din provincia scandinavă Dacia.
Textul de pe bordura sigiliului este:
„S’ PRIORIS PROVINCIALIS DACIE ORDI PREDICATORE”
(„Sigiliul priorului Ordinului Predicatorilor din provincia Dacia ”).

Dar de ce Dacia? Numele provinciei făcea referire desigur la Danemarca şi locuitorii ei, danezi sau dani şi atunci de ce nu s-a numit Dania? Acest nume latin a fost ocazional utilizat pentru Danemarca în Evul Mediu, dar Dacia era un nume mult mai utilizat, atât pentru Danemarca cât şi pentru întreaga regiune scandinavă şi a fost înlocuită cu mai logica variantă Dania, după Evul Mediu.

Dar cum au ajuns ţinuturile danezilor să fie numite Dacia? Lingvistic, există o diferenţă destul de mare între cele două nume şi după cum vom vedea şi între arealurile geografice, de asemenea.

În antichitate, Dacia era numele unei ţări din Europa central-răsăriteană, corespunzând prezentelor Ungarii şi provinciei româneşti Transilvania. Conexiunea cu Danemarca medievală şi Scandinavia, pare să se bazeze pe o confuzie cu originile în antichitatea târzie.

Sau mai degrabă, autorii din antichitatea târzie aveau dreptate, fiind înţeleşi greşit ulterior.

 

Foto: Hartă a provinciei Dacia din Europa răsăriteană. Harta se bazează pe mărturiile scrise ale geografului şi matematicianului Ptolemeu (cca. 150 d.Hr.), reconstruită cartografic într-un atlas din sec. al XVI-lea. Pentru orientare geografică, Marea Adriatică se află jos în stânga, iar Marea Neagră şi strâmtoarea Bosfor în dreapta, în timp ce râul care formează graniţa sudică este Dunărea.

Unul dintre ei, a fost istoricul şi geograful Paulus Orosius (cca. 400 d.Hr.), care ştia că «Dacia, acolo unde se află şi Gothia», se află între Alania şi Germania. Această formulare a fost copiată de către Isidor din Sevila (cca. 600 d.Hr.), ambii autori fiind foarte populari şi citaţi în Evul Mediu.

Goţii erau un popor care se presupune că se trăgeau din Scandinavia, dar în perioada Marilor Migraţii (cca. 400-800), au migrat spre sudul Europei înspre Europa Răsăriteană iar mai apoi, spre vest prin Europa Sudică.

Plasarea Daciei de către Orosius şi Isidor corespunde perioadei „răsăritene” a goţilor din acest punct de vedere, probabil un punct de vedere corect, dar afirmaţia vecinătăţii dintre Dacia şi migratorii goţi este mai târzie, aparţinând istoricilor medievali, prin care plasează anticul regat al Daciei (demult dispărut), în locuri mai nordice în vecinătatea regiunii Götaland şi a insulei Gotland din Suedia.

Primele plasări atestate ale Daciei în Scandinavia se găsesc în cronicile a doi scriitori normanzi din sec. al XI-lea, Dudon de Saint-Quentin şi Guillaume din Jumièges, cu toate că ambii scriitori erau conştienţi că membrii populaţiei Daciei se autodenumesc „Danezi” şi ţara lor se numeşte „Danemarca”.

Dar această greşeală nu a câştigat teren cu adevărat, decât la sfârşitul secolului al XII-lea, când în 1192, printr-o înregistrare în actele papale şi ecleziastice, un cardinal pur şi simplu a trecut Dacia în loc de Danemarca.

În urma acestui eveniment, termenele papal-ecleziastice standard, pentru regatul Danemarcei şi pentru biserica Scandinavă, au devenit „regio Dacia”, respectiv, „provincia Dacia”.

Prin urmare, Dacia a fost o alegere normală pentru un nume de provincie în cazul celor două ordine de călugări în anii 1220-1230, când şi-au format provinciile scandinave şi probabil, în urma acestui demers, s-a fundamentat „înşelătorul” nume.

Învăţaţii şi studenţii danezi şi scandinavi din străinătate (de exemplu din Franţa, Germania şi Italia) primeau adesea apelativul „de Dacia”, astfel termenul a început să se răspândească inclusiv în Scandinavia. Unul din primele exemple nordice se găseşte în Cronica Cisterciană a abaţiei Ryd de la sfârşitul secolului al XIII-lea care spune: „Dania que nunc Dacia” („Dania care se numeşte Dacia”).
Pentru a face confuzia completă, Dacia (aşa cum s-a menţionat deja) se poate referi atât la regatul Danemarcei cât şi întregii regiuni nordice. Din această cauză, poate fi dificilă identificarea exactă a ariei la care se referă sursele medievale.

În termeni dominicani, totuşi, Dacia întotdeauna se referă la provincia propriu-zisă, cuprinzând aşezămintele din trei regate nordice: Danemarca (cu Schleswig şi Estonia), Suedia (cu Finlanda şi Karelia) şi Norvegia (cu Insulele Feroe, Islanda şi Groenlanda cu toate că aici nu au fost găsite aşezăminte dominicane).

Folosirea acestui termen pentru Danemarca propriu-zisă sau pentru întreaga Scandinavie pare a-şi găsi originile în Europa continentală, mai ales de la Roma, regiunea scandinavă era văzută ca o prelungire a regatului danez. Arhiepiscopia daneză din Lund, pentru o perioadă relativ scurtă, a fost centrul metropolitan pentru biserica întregii regiuni scandinave.

Chiar şi după separarea Norvegiei de Suedia, arhidiocezele şi bisericile provinciale, din secolele XII-XIII, erau tratate de către Biserica Romană în multe aspecte drept o provincie ecleziastică unitară. De exemplu, în Curia Papală din secolele XIII-XIV, exista un tribunal apostolic de mai mică importanţă „de Dacia”, pentru ca în secolul al XV-lea, inchizitorii desemnaţi în Dacia să aibă în subordine întreaga Scandinavie.

Într-o Europă medievală cu graniţe în continuă schimbare, autorităţii papale îi convenea să opereze cu unităţi administrative mai consistente, bazate pe limbi. Prin urechile Europei continentale, toate limbile scandinave păreau a fi daneză.

Surse:

 

 Johnny Grandjean Gøgsig Jakobsen în 2012, scriere după articolul „Dacia” de Jarl Gallén în Kulturhistorisk Leksikon for Nordisk Middelalder vol. 2, col. 608-610, Copenhagen 1957.

Centrul pentru Studiul Ordinului Dominican din Dacia.
Johnny G.G. Jakobsen, Departamentul de Cercetări Scandinave, Universitatea din Copenhagen.

Versiunea daneză a acestui articol a fost publicată de Universitatea din Copenhaga, în Secţiunea Cercetări Nume, 2012.

Preluat de http://www.dracones.ro/?operatie=subiect&locatie=ziarul_personal&fisier=DE_CE_DACIA

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Sursa: http://www.jggj.dk/Dacia.htm , 2012
Traducere: Marius Marcu

06/04/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine spune că istoria e plictisitoare ?

his4

 

DIN ISTORIA ANGLIEI

Data viitoare când vă spălaţi pe mâini și apa e un pic mai rece decât v-aţi dori, comparaţi situaţia cu modul în care se spălau englezii prin anul 1500:

Nu arunca pruncul o dată cu apa în care l-ai spălat: Nunţile aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai și în prima luna a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil.

Oricum, corpul era deja îmbibat de „miresmele” transpiraţiei și, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă).

Cada era de fapt un butoi mare, plin cu apă caldă.

Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul în apa curată. În aceeaşi apă urmau la spălat fiii și restul persoanelor de sex masculin din familie.

Apoi venea rândul femeilor și, la sfârşit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor.

În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluş  prin ea.

De atunci datează la britanici vorba Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră și prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: „Fie că e nevoie sau nu, eu, odată la trei luni mă spăl!”

Plouă cu pisici și câini (It’s raining cats and dogs):

Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fără scânduri dedesubt.

 

 

 

 

Acoperişul era singurul loc în care animalele se  puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile și alte vietăţi mai mici (şoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa.

Când ploua, paiele deveneau alunecoase și animalele cădeau uneori direct peste oameni. În acea perioadă a apărut zicala Plouă cu pisici și câini.

Adăpostirea animalelor în acoperiş a fost și motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdări aşternutul la orice oră. Cineva a avut geniala idee de a întinde deasupra patului un cearşaf, pentru protecţie.

Bogătaşii îşi făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă.

Pentru mărirea aderenței în timpul mersului, se presăra prin casă  pleava. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile.

La deschiderea uşii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să curgă afară din casă. 

Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.

Farfurii din coajă de pâine: Pe vremea aceea, în fiecare bucătărie exista un cazan metalic mare, atârnat deasupra focului, pentru gătit.

Carnea era destul de  rară, aşa că oamenii mâncau mai mult fiertură de legume. În zeama ce rămânea de seara, se adăugau a doua zi apa și legumele și tot aşa.

Astfel, o parte din mâncare ajungea să fie veche de săptămâni. Cei mai înstăriţi mâncau din vase realizate dintr-un aliaj care conţinea și plumb pentru că acesta putea fi prelucrat mai uşor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea în organism și provoca otrăvirea sau chiar moartea.

Din această cauză, roşiile au fost considerate în următorii 350 de ani ca fiind otrăvitoare. Săracii mâncau din nişte bucăţi de lemn scobite, care ţineau loc de farfurii.

Vasele se mai făceau și din pâine foarte veche, din care se scotea miezul și care rezistau câteva mese bune. Ambele variante de „farfurii” nu erau spălate niciodată după folosire. De aceea, se întâmpla des ca vasele să facă viermi.

Pâinea se împărţea între membrii familiei, în funcţie de statutul fiecăruia.

Cei care munceau căpătau coaja inferioară, din partea de jos a pâinii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspeţii primeau coaja superioară.

Salvat de clopoţel: Cei care din greşeală erau îngropaţi de vii, erau salvaţi de un clopoţel. Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite ceşti din plumb.

Combinaţia alcool-plumb era atât de toxică, încât îi scotea pe mulţi din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiţi întinşi pe marginea drumului erau consideraţi morţi şi pregătiţi pentru înmormântare.

Înainte însă de a fi îngropaţi, li se mai dădea o şansă – erau aşezaţi pe masa din bucătărie timp de câteva zile.

Aşteptând ca „mortul” să-și revină – ceea ce se întâmpla de multe ori – rudele și prietenii mâncau și beau în jurul mesei.

Aşa a apărut obiceiul priveghiului. Teritoriul Angliei este locuit de mulţi, mulţi ani, aşa că, la începutul secolului al XVI-lea, a început să fie criză de locuri de veci.

Soluţia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în nişte depozite și refolosirea spaţiului pentru un mort „proaspăt”.

La deschiderea vechilor sicrie, s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior.

Dându-și seama că unii semeni ai lor au fost îngropaţi de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor îngropaţi de vii.

De mâna „mortului” era legată o sfoară care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoţel, montat lângă mormânt.

Patrulele din cimitir supravegheau clopoţeii. De aici vine vorba saved by the bell (salvat de clopoţel).

Să mai zică cineva că istoria e plictisitoare…

 

Din http://www.resursadefun.ro/povestiri/pov_noi-din-istoria-angliei

03/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Un comentariu

Cel mai lung război din istorie – razboiul de 335 de ani dintre Olanda si Insulele Scilly

 

 

Cel mai lung război din lume s-a purtat între Olanda şi insula Scilly, aflatã în sud-vestul Marii Britanii.

A început în 1651, dar ca multe alte rãzboaie din epocã nu a fost luat în serios.

Au trecut trei secole pânã ce pãrţile combatante au încheiat pace, punand capat  celei mai lungi  confruntari din istorie.

Tartatul de pace a fost  semnat  abia în 1986.

 

 

 

Acest război a durat 335 de ani dar  nu a murit nici un om. Asta fiindcă beligeranţii au uitat că sunt în război.

Povestea a  început  în 17 aprilie 1651, in vremea războiului civil din Anglia, care a avut loc între 1642 şi 1651,dupa ce fortele armate fidele parlamentarilor lui Oliver Cromwell, i-au invins  pe regaliştii sustinatori ai Printului de Wales, aceştia refugiindu-se în insula Scilly.

Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora.

In acelasi timp, flota inca puternica a sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, de unde se pregatea sa atace in forta navele oponentilor.

In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de Spania, si s-a aliat cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga razboiul.

In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai vechi conflicte.

Cum, evident, aceste pretentii  nu au fost satisfacute, Olanda a declarat razboi Insulelor Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile parlamentarilor.

Lasand la o parte strania declaratie de razboi, asupra unei mici parti a unui alt stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma, dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake.

Nimeni nu s-a gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.

Pe 17 aprilie 1985, istoricul scotian Roy Duncan a scris ambasadei olandeze de la Londra, semnaland  bizarul situatiei si anuntand oficial atat autoritatile Insulelor Scilly cat si guvernul olandez, ca se aflau in razboi de peste trei secole.

Autoritatile olandeze  au ajuns si ele  la concluzia că starea de război exista încă, astfel ca, un an mai tarziu, pe  17 aprilie 1985, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, ambasadorul olandez Rein Huydecopern a sosit pe insulă și  cele doua parti au semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor.

Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime, adica… nici una.

19/03/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: