Rolul alfabetelor vechi, glagolitic, chirilic şi vlah, în cultura românilor

 

 

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic.

Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetele vechi: glagolitic şi chirilic

Foto: Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

 

O formulă ulterioară prelucrată:

 

 

 

 

 

Alfabetul chirilic:

 

 

 

 

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în  Ţările Române:

 

 

Rugăciunea Tatăl nostru scrisă cu litere chirilice:

 

 

 

Alfabetul glagolitic, cel chirilic și vlah – comunicare și evoluție civilizatoare

 

Foto: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Alfabetul chirilic, cel pronunțat în limba românească ca și Chirilița, sau Cirilița, zis și Azbuche, după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche – de unde și „buchea cărții”), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară.

Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).

Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci, frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885).

Originea lor din Salonic (atunci Tesalonic, vechea Sărună a geților sudici, actualii vlahi, aromâni) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (sau vlahi, aromâni).

Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea la creștinism), fiind trimiși pentru aceasta de către împăratul bizantin Mihail al III-lea.

Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea.

După părerea mea, acest alfabet a fost creat ca un sistem propriu de comunicare al bisericii ortodoxe, contrar cumva alfabetului și limbii latine în care comunica biserica catolică.

Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, numit „alfabetul glagolitic” (de la „glagorie” = minte; urmele lui se găsesc și în cărțile „Psaltirea Scheiană” și „Codicele Voronețean”), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea alfabetul chirilic. 

Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat).

Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă.

Dorința de a avea un mod propriu de comunicare, de a avea propriul stat cu toate cele necesare, a făcut ca aceștia să creeze propriul alfabet (slav, sau vlah?). Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Dacă privim la expansiunea statului creat de frații vlahi Asan, sau la Valahia Neagră ce se dorea creată în întreaga zonă a peninsulei balcanice, poate vom înțelege de ce au adoptat și Țările Române alfabetul chirilic.

Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae” (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris totuși cu litere latine aici, până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani după schisma din 1054.

Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. 

Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838).

Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic (după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).

Dovedindu-se un bun mijloc de comunicare care și-a dovedit valoarea de-a lungul secolelor, alfabetul glagolitic și cel chirilic ce a evoluat din primul, s-au dovedit a fi fost împreună o invenție valoroasă, ce iată, încă ajută popoare și populații să își transmită moștenirea istorică și culturală, fără de care nu se pot identifica și evolua.

Poate ar trebui ca specialiștii să caute asemănări cu scrierea geto-dacă veche din Tăblițele de la Sinaia, sau din alte scrieri atingătoare de Dacia.

În acestă temă oferită spre cercetare putem menționa studiul domnului Constatin Olariu, care spune că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.

Pentru acesta subliniază cu litere negre 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870.

Cu litere roşii sunt subliniate 38 din semne de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc.

Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari (vlahi) şi cel folosit de români nu există legături evidente.

Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani.

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe zise „de la Sinaia” au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.Hr.., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Urmează alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai șase sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai patru apar şi în alfabetul chirilic românesc.

Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent susţin unii că tăbliţele sunt false.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave.

În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum „afurisea vârtos Ohrida”.

Se pare că totuși bulgarii s-au „lăsat” de alfabetul creat de Chiril şi Metodiu, după anul 900. Însă trebuie să lămurim contextul istoric când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma catolică, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865.

Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte.

Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă la creștinism.

Cea de a doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare.

Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol.

Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci.

Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns.

În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de preoții greci şi astfel catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă!

 În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 „revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865” de unde iau 31 semne (cele din desenul cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari.

Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Actualul oraș Veliki Preslav (regiunea Șumen) a fost cea de a doua capitală a Țaratului Bulgar (893-972). Iată cum devine posibil ca alfabetul cunoscut în istorie ca greco – slav – bulgar, să fie la origine de fapt unul vlah, sau geto – dac, mult mai vechi decât credeam inițial (de dinainte de anul 865, din vremea când au fost turnate Tăblițele de la Sinaia).

Având în vedere întinderea geografică pe care s-a folosit acest alfabet vechi, sunt limbi care folosesc și astăzi literele chirilice.

Acestea sunt:

Limbi slave (Limba rusă, Limba ucraineană, Limba bielorusă, Limba bulgară, Limba sârbă, Limba macedoneană, Limba slavonă, Limba slavă veche, Limba interslavă, Slovio);

Limbi romanice (Limba română, acum scrisă cu alfabet latin („moldovenească” în Transnistria));

Limbi turcice (Limba kazahă, Limba bașchiră, Limba kîrgîză, Limba uigură, Limba tătară (în Rusia)); Limbi fino-ugrice (Limba mari (ceremisa), Limba komi, Limba mordvină (erzia și mokșa), Limba udmurtă)); Limbi caucaziene (Limba abhază, Limba cecenă, Limba ingușă, Limba avară, Limba adîgă, Limba cabardino-cerchesă); Limbi iraniene (Limba tadjică (varietate de limbă persană sau farsi), Limba osetă); Limbi mongole (Limba mongolă, Limba calmîcă, Limba buriată); Limbi sino-tibetane (Limba dungană); Limbi siberiene (Limba ciukcen (din Ciukotka)).

Utilizări în trecut ale alfabetului chirilic au fost în:

Limba română (în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (până în 1860)); în Republica Moldova (limba moldovenească ); în Transnistria (limba moldovenească, până azi);

Limbi slave: Limba slavă veche (până în secolul al XII-lea); Limba slavonă (slavona bisericească, până azi la Biserica Ortodoxă și biserici greco-catolice);

Limbi turcice; Limba azeră (până în 1991); Limba turkmenă (până în 1991); Limba uzbecă (până în 1992).

Iată cum vedem că aceste litere vlahe (geto-dacice; din Tăblițele de la Sinaia și „pornite” cumva din primele semne scrise de la Tărtăria) – numite acum chirilice – unește cumva pe masageții asiatici și caucazieni (marea masă a geților din Asia care se întindea până în China și până la Oceanul Înghețat), dacii nord europeni și scandinavici, dar și popoarele balcanice (la care adăugăm pe cele  iberice, italice și nordul Africii), ca urmașe de drept ale Geților de Aur primordiali, de acum peste 6500 – 7000 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

 

 George V. Grigore http://www.ziarulnatiunea.ro/ alfabetul-glagolitic-cel-chirilic-si-vlah 

 

https://www.teologiepentruazi.ro/ alfabete-vechi-glagolitic-si-chirilic

 

wikipedia.org; limbaromana.org; muzeulmuresenilor.ro, dacoromania-alba.ro.

Publicitate

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

MILENIUL ÎNTUNECAT SAU GOLUL DE 1000 DE ANI DIN ISTORIA NOASTRĂ

 

 

 

 

Golul de 1000 de ani din istoria românilor

 

Pentru specialişti, istoria veche a românilor se aseamănă cu un joc de puzzle.

Piesele lipsesc sau au contururi înceţoşate, nu se îmbină, iar imaginea de ansamblu se creionează cu greu.

Drept urmare, s-a vorbit de un adevărat gol de aproape 1000 de ani în istoria românilor, între secolele IV-XIII.

Situaţia s-a complicat şi mai mult când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele de-a dreptul fanteziste.

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români.

Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată deîmpăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor provocate.

Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimente politice, nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani. Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani.

Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo. Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat nu însemna automat că locuitorii erau latinofoni.

Când apar pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii sunt localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor ce ocupă văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia. Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru. Toate astea sunt nume vechi.

Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile. Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri. Ăsta este adevărul istoric.

Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbeşte latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure: Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă.

Deci aceşti vorbitori de română, adică rămăşiţele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul, mai puţin în Moldova”, explică Neagu Djuvara.

„În Moldova cred că e o descindere de la munte în direcţia Nistrului pe vremea descălecatului (secolul XIV – n.r.). Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, continuă istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit vreo două morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară.

Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX.

Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie?

Cum anume? Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV. Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

 

 

 

 

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor: „Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc.

Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări.

Deci să nu ne speriem”, spune Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii.

Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Sunt ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”,spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural.

Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie:

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu. Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide Neagu Djuvara.

Andreea Dogar

 

https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor