CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria anului 1919 – Eroi, victime şi impostori

 

Dacă străbaţi estul Ungariei de la Békéscsaba spre Seghedin, prin Orosháza, vei trece şi prin cochetul orăşel Hódmezővásárhely.

Înainte cu câţiva kilometri de intrarea în oraş, pe partea stângă  a drumului naţional 47, se află un monument pe care sunt înscrise mai multe zeci de nume.

 

Sunt numele unor localnici executaţi pe acest loc la 25 iulie 1919, în timpul staţionării armatei române în acest oraş. Despre acea tristă zi şi împrejurările care au dus la uciderea unor civili, despre umbra pe care o aruncă spre prezent şi viitor acel eveniment dramatic, vă invit să citiţi mai jos.

Oraşul Hódmezővásárhely, menţionat pe hărţi militare româneşti şi cu denumirea de Ionești, se află în județul Csongrád, la 25 de km de Szeged. Are azi în jur de 46.000 de locuitori.

Numele-i lung se datorează faptului că este compus din mai multe toponime ce reflectă aspecte ale reliefului, ale faunei, ale împărţirii administrative locale: hód (castor) – mező (câmpie) – vásár (târg) – hely (loc).

Oraşul a avut pentru o vreme şi o populaţie de origine aromână, cu rol în dezvoltarea comercială a localităţii, precum şi în întemeierea comunităţii ortodoxe.

 

Biserica ortodoxă din Hódmezővásárhely

La finele Primului Război Mondial, Monarhia Austro-Ungară practic nu mai exista. În Ungaria, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Ungară. Primul-ministru, contele Károly Mihály, era liberal de stânga, însă noul guvern, adept al democratizării şi prieten al Antantei, nu a reuşit să aducă ţara la normalitate.

Ungaria a pierdut teritorii importante, armata sa a fost dezmembrată, problemele economice şi existenţiale sunt grave. Până la încheierea păcii din cadrul Conferinţei de la Paris, care se va dovedi catastrofală pentru Ungaria, erau stabilite doar zone de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor din jur.

Graniţele de separare etnică erau însă des încălcate.
Între 1914 şi 1917, când Rusia lupta contra Austro-Ungariei, mulţi soldaţi unguri fuseseră capturaţi de trupele ţariste.

Unii dintre aceştia se întorceau din prizonieratul petrecut într-o Rusie acaparată de idealul bolşevic, aducând în Ungaria şi în centrul Europei ideile aparent salvatoare ale lui Lenin.

A fost cazul lui Kun Béla, ca şi al lui Szamuely Tibor.

Kun Béla s-a născut în 1886, în localitatea Cehu Silvaniei, din judeţul Sălaj, într-o familie de origine evreiască. 

 

 

 

 

 

 

 

Studiile în drept începute la Universitatea din Cluj nu le finalizează. Lucrează ca ziarist, publică o serie de articole de orientare socialistă la Oradea şi Cluj.

Este arestat, îşi execută pedeapsa la închisoarea Csillag, din Seghedin. În 1916, cade prizonier la ruşi, aici îşi desăvârşeşte educaţia comunistă şi îl cunoaşte personal pe Lenin. În noiembrie 1918, revine în Ungaria şi organizează Partidul Comunist. Ideile comuniste entuziasmau populaţia dezamagită de război şi de urmările acestuia.

În scurt timp, guvernul Károly Mihály predă puterea bolşevicilor lui Kun Béla.

La 21 martie 1919 se constituie în Ungaria, Republica Sovietică Bolşevică a Sfaturilor, care va rezista 133 de zile.

Măsurile luate de bolşevici nemulţumeau o mare parte a societăţii maghiare. Teroarea roşie ameninţa cu naţionalizarea, colectivizarea, suprimarea presei libere, impunerea dictaturii. 

În spulberarea acestui debut comunist în Europa centrală, rolul decisiv i-a revenit armatei române.

Încurajate de Antantă, trupele române pornesc atacul împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor. Sunt multe speculaţii despre intenţiile ascunse ale trupelor roşii dirijate de Kun Béla, precum şi despre năzuinţele nedeclarate ale armatei regatului României.

În prima parte a campaniei spre Ungaria, ostaşii români înfrâng armata roşie maghiară şi ajung până la Tisa, iar în a doua etapă, trupele române intră în Budapesta, la 4 august 1919, punând capăt bolşevismului.

Prezenţa trupelor române în Ungaria a trezit stări de spirit contradictorii.

O parte însemnată a populaţiei era satisfăcută de demolarea guvernului bolşevic, altă parte era înfricoşată şi duşmănoasă în faţa trupelor unei ţări care tocmai preluase o mare parte a teritoriului Ungariei vechi.
Kun Béla a fost executat în URSS în perioada marilor epurări, iar evenimentul istoric tragic din 1919 a fost în general trecut cu vederea în perioada comunistă din cele două ţări.

După 1989, Campania Armatei Române în Ungaria a devenit adesea apanajul extremiştilor. Cu toate acestea, şi în pofida tuturor episoadelor inerente oricărui război, e de reţinut că armata română a fost singura din Europa care s-a implicat direct şi cu multe sacrificii în demolarea comunismului din Ungaria, întârziind un sfert de secol instalarea terorii roşii în mijlocul Europei.

Cazul execuţiilor de la Hódmezővásárhely, pentru care armata română este acuzată de asasinarea a 56 de localnici, civili de diferite vârste, rămâne un eveniment tulbure şi expus interpretărilor.

Pe scurt, drama din vara lui 1919 a fost aceasta: un ofiţer pe nume Berényi László, a arestat mai multe zeci de cetăţeni, i-a dus la marginea oraşului, împreună cu un pluton de soldaţi din armata română şi i-a pus pe aceştia din urmă să-i împuşte pe unguri.

Identitatea acestui Berényi László a rămas până azi neelucidată, ca şi cauzele reale care au dus la săvârşirea masacrului.

 

 

 

 

Berényi László – „Călăul”

Hódmezővásárhely e una din localităţile maghiare care a pierdut un număr important de locuitori în primul război mondial.

Nu întâmplător! La sfârşitul secolului al XIX-lea, în zonă avuseseră loc ample mişcări social-agrare şi partidul organizator al acestora îşi trimesese reprezentanţii în opoziţia din parlament.

Ca urmare a comportamentului rebel, „puterea” a hotărât, ca bărbaţii din această parte a judeţului Bichiş să primească masiv ordine de încorporare – să le treacă aşadar cheful de socialism.

Dacă din populaţia totală a Ungariei 18,5% din bărbaţi, au fost înregimentaţi în primul război mondial, de la Hódmezővásárhely 23,3% din bărbaţi au fost chemaţi pe front.

Trei mii dintre aceştia au murit pe front sau au dispărut. Adică 9,4 din populaţia masculină a oraşului, cea mai mare pierdere din ţară.

La sfârşitul războiului, întreaga Ungarie avea doar cu 3 % mai puţini bărbaţi.

Într-un astfel de oraş ajung în zorii zilei de 30 aprilie 1919 trupele din armata română conduse de colonelul Nicolae Măicănescu. (Nicolae Măicănescu s-a născut în 1878, la Focşani şi a ajuns prefect al judeţului Arad, cum citim în ziarul Românul, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc Arad, din 7 mai 1931: 

„Intrat în răsboi cu grad de maior a fost avansat, în cursul marilor lupte din Ardeal, deadreptul la gradul de colonel. După crâncena luptă de la Alion, de lângă Orşova, M. Sa Regele Ferdinand i-a conferit ordinul Mihai Viteazul iar după lupta de la Oituz i s’a dat ordinul legiunei de onoare franceze. In tot cursul timpului a servit în regimentul 1 vânători şi cu acest regiment a şi intrat, în fruntea armatei române, în capitala Ungariei, în Budapesta, la 4 Aug. 1919.” )

În lucrarea Vér és pezsgő (Sânge şi şampanie), Szenti Tibor, foloseşte mărturii înregistrate în anii 1980 de la martori oculari ai evenimentelor.

Szenti s-a născut în 1931 în Hódmezővásárhely şi s-a ocupat cu cercetarea istorică şi etnografică a locurilor natale, ocupând şi diferite funcţii în conducerea culturală şi administrativă a oraşului. Unul din martorii intervievaţi este Kiss Ferenc, născut în 1898, mic proprietar de pământ – pe atunci (avea patru holduri mici).

Interviul este consemnat în 1989 şi descrie astfel sosirea românilor în oraş:

„Vizitii au spus că vin românii dinspre Orosháza. La Sóshalom, în faţa atelierului meşterului fierar Imre Ernő era oprită o căruţă rechiziţionată, în care erau mulţi români.

Pe unul îl cunoşteam. Era Komán Gergő. Fusesem împreună în Galiţia, în compania 24 infanterie. Acum era în uniformă românească.

– Ce faceţi p-aici? – îl întreb.

– Am venit să ocupăm zona.

– Da’ n-aveţi destul în Ardeal?

– Avem, da e numa’ munte. Nouă ne trebuie pământ roditor.

– Şi te-au luat sau ai venit tu, voluntar?

– Voluntar, că ne dau câte 5 holduri din pământul pe care îl ocupăm.”

În perioada în care trupe româneşti erau încartiruite la Hódmezővásárhely se remarcă, deci, o figură interesantă: Berényi László.

În presa locală a vremii (Vásárhelyi Reggeli Újság, 30 şi 31 iulie 1919, articolelel  Vásárhelyi Samuely şi Vásárhelyi hiéna) e descris astfel: „Ieri s-a împlinit o săptămână de când a apărut în oraşul nostru un tânăr cu părul creţ, îmbrăcat în uniforma soldaţilor români, care mai întâi s-a prezentat a fi adjutant, apoi plutonier şi, în sfârşit, locotenent…El mergea călare înainte iar alţii veneau în căruţe pe urmele lui murdare şi însângerate.” – se poate citi în articolul A vásárhelyi Szamuely

Titlul face aluzie la comisarul pentru afacerile militare ale lui Kun Béla, Szamuely Tibor. 

Szamuely făcea parte din detaşamentul terorist „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny. (Adevărul e că între membrii acestei grupări a terorii roşii, am găsit consemnat şi unul purtând numele de Berényi László, dar nu pot aduce niciun argument că ar fi vorba de aceeaşi persoană cu cea a călăului din Vásárhely.)

Comisarul comunist Szamuely (Krausz Náthán Sámuely) s-a născut la Nyíregyháza, în 1890 şi a murit împuşcat de grăniceri pe când trecea frontiera în Austria (după alte surse s-a sinucis), la 2 august, 1919. Şi-a început cariera, ca şi Kun Béla, ca jurnalist la Oradea.

A fost un ziarist plin de râvnă, el a înfiinţat publicaţia orădeană Nagyváradi Vörös Újság (Gazeta Roşie de Oradea).

Kun şi Szamuely se cunosc în prizonieratul din Rusia şi colaborează strâns şi după ce se întorc în Ungaria, când Kun îl numeşte pe Szamuely comisar al poporului în guvernul său.

1900е нач. агент Искры Розалия Землячка-0 

Szamuely şi Lenin în Piaţa Roşie din Moscova, în mai 1919

La mijlocul lui 1919 însă, însuşi Kun încercă să se delimiteze de manifestările extremiste şi criminale ale lui Szamuely. După panica şi îngrijorarea provocate la 2 mai de sosirea armatei române la Tisa, Szamuely este cel care e trimis oriunde se înregistrează incidente rebele, reale sau închipuite, – pe care le rezolvă prin crimă.

El însuşi declara într-o cuvântare ţinută la Győr, la 20 aprilie 1919:

“Acum, însă, e nevoie să curgă sânge. Nu trebuie să ne temem de sânge. Sângele e ca oţelul: întăreşte inima, întăreşte pumnul proletar. Sângele ne face puternici. Sângele ne va conduce la adevărata lume comunistă”.

La 3 mai, Armata Roşie pătrunde în oraşul Solnoc. Patru soldaţi sunt surprinşi pe când tâlhăreau prin oraş şi sunt condamnaţi la moarte. Unul dintre ei, pe nume Berényi László scapă de execuţie. Să fie el personajul pe care îl regăsim la Hódmezövásarhely?

Pe 31 mai, ziarul local din Hódmezővásárhely consemnează: „De mai mult timp Berényi se învârtea prin Vásárhely şi printre sălaşele din jur în haine murdare, soioase şi probabil că lua parte şi la tâlhăriile de la sălaşe. Nu de mult se întorsese de pe frontul din Italia, şi se stabilise în zonă” – se scrie în articolul cu titlul „Hiena din Vásárhely”.

Acelaşi Kiss Ferenc, îi relatează autorului Szenti că apăruse şi un cântec popular despre acest Berényi, care începea cu versul: „Mögrugott a Berényi fekete lova…” (M-a lovit calul negru al lui Berényi..). Desprea acest personaj înfăţişat atât de malefic, se precizează că avea în jur de 24-26 de ani şi s-a prezentat la primărie spunând că el e născut în Kassa (Košice, azi în Slovacia) şi că e subofiţer în armata maghiară.

La 22 iulie, Berényi László se prezenta ca fiind subofiţer în armata română.

Peste câteva zile purta veston de locotenent şi îşi înfiinţase într-o casă din centrul oraşului un sediu pe care scrisese: Comandamentul de poliţie al oraşului Vásárhely.

Conform naraţiunilor localnicilor, la acest sediu strângea acele bunuri pe care le confisca de la soldaţii din armata română, care, la rândul lor, le jefuiau de la localnici.

De asemeni, aducea la acest sediu poliţienesc pe oricine nu-i era pe plac, indiferent de vârstă. În scurt timp şi-a găsit şi un ajutor în aceste activităţi, în persoana ucenicului fotograf Nagy Géza. Berényi se străduia să câştige admiraţia şi inima unei fete din oraş, domnişoara Arany Mária.

În presa vremii se scriau următoarele: „Duminică Berényi s-a logodit cu o fată din Vásárhely. Logodna a fost însoţită de un mare scandal, fata nu l-a vrut, dar el i-a ameninţat pe părinţii fetei că va decima toată familia dacă nu-i dau fata de nevastă.” – scria gazeta Vásárhelyi Reggeli Újság.

Când clădirea casei din strada Ferenc József s-a dovedit neîncăpătoare, Berényi a început să ducă arestaţii în beciul primăriei. Atenţia i se îndrepta spre muncitorii socialişti,  însă cei mai mulţi se refugiaseră din oraş.

După mărturiile consemnate, arestaţii lui Berényi erau eliberaţi pentru sume de bani, drept urmare au rămas în beciul primăriei numai cei ale căror familii nu aveau posibilităţi materiale să îi răscumpere.

E vorba despre 56 de persoane, despre care ziarul local scria: „Nenorocitele victime ale călăului Berényi erau oameni săraci, după mulţi dintre ei au rămas în mizerie văduve şi orfanii”. Evenimentele zilei de 25 iulie au generat o serie de interpretări şi naraţiuni orale, dezvoltate apoi de „martori” pe parcursul deceniilor următoare, povestite membrilor familiei, ai comunităţii până în momentele când persoane „oficiale”, „profesioniste” culeg aceste naraţiuni, descrieri personale ale evenimetului, şi le fixează prin scris.

Iată cum apare acea zi nefastă în lucrarea lui Szenti Tibor:

“În dimineaţa zilei de 25 iulie, zi de piaţă, locotenetul major român Zerkovitz, cu acordul comandamentului oraşului, cu un pluton de soldaţi români şi cu două mitraliere au pornit pe drumul spre Kutas, s-au oprit la vreo 6 km de oraş, în dreptul vilei proprietarului de pământ Nagy Dezső. Soldaţii coduceau un grup de arestaţi. Unul dintre ei, Pap István, ucenic dulgher, fusese arestat cu câteva zile înainte.

Se întorcea de la un tăiat de porc, din tureacul cizmei se vedea cuţitul mare, cu care înjunghiase porcul. Din cauza cuţitului a fost considerat suspect şi închis în beciul primăriei. Acum era dus la execuţie fără nicio judecată. Pe drum, unul dintre ei, Szilágyi Albert a început să cânte psalmul 90: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam…”.

Când Berényi auzi acest lucru, imediat i-a făcut observaţie – în mod sigur, batjocoritoare.

Această povestire a fost auzită de soţia lui Kiss Imre István, pe nume Kámvás Zsuzsánna, nepoata acestui Szilágyi (decedată în 2008), de la o altă persoană.”

 

 

 

„Martirii ocupaţiei româneşti a Vásárhely-ului, din 1919”

Ziarul local consemnează mai departe:

„Lângă drumul spre Kutas, nu departe de digul de împrejmuire, pe pământul lui Vékony József, în hotarul proprietăţilor lui dr. Nagy Dezső – aici s-a jucat odiosul masacru regizat de călăul Berényi László şi de acolitul său, Nagy Géza, vinerea trecută. Era ora 10 dimineaţa când au ajuns în locul amintit. Au scos în faţă trei indivizi pe care i-au împuşcat în cap, ca o mostră la ce avea să urmeze. Pe ceilalţi i-au mânat în pivniţa sălaşului lui dr. Nagy Dezső, de acolo îi scoteau apoi. Ştiau că vor muri. Unul a scrijelit pe perete, altul a scris un bilet: Am fost aici cu cinci minute înainte de moarte…”.

Ormos Mária, în lucrarea sa „Padovától Trianonig, 1918 – 1920”  consemnează numele tuturor victimelor, vârsta şi ocupaţia lor. Cei mai mulţi erau agricultori şi meseriaşi săraci, cu vârste între 16 şi 62 de ani.

În zilele ce au urmat execuţiilor, populaţia oraşului Hódmezővásárhely s-a revoltat, a ieşit pe străzi, iar comandamentul trupelor româneşti a luat măsuri, după cum citim tot în presa locală: „Corpul ofiţeresc al trupelor de ocupaţie românească din Vásárhely a demascat şi a pedepsit un răufăcător temut…” „Jafurile banditului au fost împiedicate de comandamentul trupelor româneşti, ancheta e în derulare, păgubiţii se prezintă pe rând, o parte au şi primit înapoi bunurile jefuite.” .

 

 

La marginea drumului naţional 47 a fost ridicat monumentul care comemorează victimele masacrului, deşi la două săptămâni de la odiosul fapt, la cererea populaţiei, a fost emis un ordin de exhumare şi armata română a dezgropat cadavrele care au fost puse în sicrie şi reînhumate în diferite cimitire ale oraşului, în criptele familiilor.

Ediţia din 3 august a gazetei locale cuprinde întrebarea „Cine a fost cel care a pus la cale acest plan groznic? Nu ştim!”

 Nici până azi nu s-a elucidat identitatea acestuia. Berényi László şi Nagy Géza au fost arestaţi. În raportul din rechizitoriu, întocmit la 31 dcembrie 1920, aflat în arhiva oraşului, e notat cu creionul că Berényi sângera la frunte, căci în timpul anchetei a simulat o criză şi s-a prăbuşit la pământ. Medicul chemat la faţa locului a constatat că e vorba de o simulare.

Berényi şi acolitul său au fost supuşi în public, în Piaţa Kossuth, la o pedeapsă corporală prin aplicarea a 70, respectiv 25 de lovituri de baston: „Miercuri (…) pentru liniştirea populaţiei revoltate, falsul locotenent Berényi László şi fotograful Nagy Géza şi-au primit pedeapsa.

 Apoi aceştia s-au spovedit, şi la 9 şi jumătate cu o escortă ofiţerească au fost duşi în Grădina publică şi la colţul din dreapta al teatrului au fost împuşcaţi. (…) Au fost îngropaţi provizoriu chiar acolo, apoi mutaţi în cimitir.” – citim în articolul din 1 august, cu titlul Hóhérok halála (Moartea călăilor).Despre Berényi László nu există niciun indiciu că ar fi fost român sau că ar fi ştiut româneşte.

 Cei care au analizat istoria zilei de 25 iulie 1919 au tras concluzia că acest Berényi a fost un impostor, un diversionist. Dar, din partea cui? Comportamentul său cu accente anarhiste pare azi terifiant, dar repus în contextul anului 1919 şi în cel al tulburărilor şi tragediilor la care au fost supuşi locuitorii din Câmpia Ungară în acea perioadă, se dovedeşte a nu fi singular, ci doar apogeul unei escaladări continue, începute cu presiunea exercitată asupra populaţiei deja de la mişcările socialist-agrare din 1881, cele care au făcut ca această zonă să primească numele de “Viharsarok” (Colţul viforului).

Masacrul de la Hódmezővásárhely ar trebui reevaluat şi de istoricii români, împreună cu evenimentele celor trei luni pe care armata română le-a petrecut în acest oraş în care a trăit şi mai trăieşte şi astăzi şi o micuţă comunitate românească.

Am folosit următoarele lucrări:

 

    • Fejérváry József: Vásárhely története családok tükrében (Istoria oraşului Vásárhely, din prisma familiilor), 1929.

    • Szenti Tibor: Tömeggyilkosság Hódmezővásárhelyen 1919-ben. Vörös könyv 1919 (Masacrulde la Hódmezővásárhely, din 1919), Antológia Kiadó, Lakitelek 1993.

    • Radics Erika: A hódmezővásárhelyi tömegkivégzés 1919. julius 25.: Tanácsköztársaság Hódmezővásárhelyen, (Genocidul din Hódmezővásárhely) 1984.

    • Makó Imre: A vörös offenzíva és a román megtorlás Hódmezővásárhelyen 1919-ben (Ofensiva roşie şi represiunile din Hódmezővásárhely în 1919) in A hódmezővásárhelyi szeremlei társaság évkönyve, 2009.

Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 3. A kutasi úti tömegdráma

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. augusztus 1. Hóhérok halála…

  • Vásárhelyi Reggeli Újság 1919. augusztus 3. Szegedre készült a hóhér.

  • Vásárhelyi Reggeli Újság, 1919. július 31.

  • Ormos Mária: Padovától Trianonig, 1918-1920. Budapest, 1983.

  • http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/kun.htm

Traducerile din publicaţiile în limba maghiară îmi aparţin şi îmi asum responsabilitatea asupra lor.

Sursa:

Mihaela Bucin – Eroi, victime şi impostori în Ungaria anului 1919

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/12/eroi-victime-si-impostori-in-ungaria.html

16/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei, agresată în declaraţiile şi acţiunile liderilor UDMR.Biserica Ortodoxă în mass-media maghiară

 

Imagini pentru biserica ortodoxa in harghita covasna photos

 

 

Un important demers a fost întreprins de Biserica Ortodoxă Română prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei şi alegerea ca prim Ierarh a Prea Sfinţitului Ioan Selejan[1].

Era imposibil ca această acţiune să rămână fără un răspuns din partea liderilor de opinie ai majorităţii maghiare din zonă. Aşa a început agresarea Bisericii, “cel mai periculos duşman al intereselor maghiare”.

Biserica românilor este considerată a fi “agresoarea” maghiarilor trăitori pe aceste meleaguri şi, mai ales, a pământului“secuiesc”. Atacurile asupra ei s-au evidenţiat mai ales în perioada Diktatului de la Viena din 1940, dar asta nu înseamnă că la mai mult de jumătate de veac de la acest act, Biserica este menajată.

Întemeierea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei a fost privită ca o mare jignire la adresa populaţiei majoritare maghiare şi ne-ortodoxe.

Discursurile politicienilor maghiari se constituie adesea ca atacuri mincinoase îndreptate împotriva Episcopiei şi a slujitorilor ei.

Apoi, una dintre temele predilecte ale unor ziarişti din presa de limbă maghiară, cum sunt de pildă Sylvester Lajos şi Simó Erzsébet de la Háromszék, o constituie expansiunea ortodoxiei în Transilvania. Principalele idei avansate în materialele pe care le semnează sunt:

– prezentarea Bisericii Ortodoxe ca “principal instrument de îndepărtare a celorlalte confesiuni şi etnii”;

– susţinerea că “expansiunea ortodoxismului reprezintă o direcţie politică a statului”, cu sugerarea unor similitudini cu politicile anterioare;

– evidenţierea unor presupuse efecte ale “asimilării” prin intermediul religiei şi ale “colonizărilor masive” din perioada anterioară anului 1989: “alungarea maghiarimii”, “consolidarea în oameni a lipsei de perspectivă”, “distrugerea spirituală”, “forţarea nimicirii valorilor cetăţeneşti”, prin elemente ce ţin de retorica specifică propagandei naţionalist-şovine;

– acreditarea ideii că statul român “sprijină bisericile ortodoxe din Secuime” prin alocare de la buget a unor fonduri “nu lipsite de importanţă” în detrimentul minorităţilor naţionale, “lezându-se astfel adânc drepturile lor şi încălcându-se în acelaşi timp libertatea confesională”;

– se insinuează că, bucurându-se de susţinerea Guvernului, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei este deţinătoarea unor averi uriaşe (“de sute de miliarde de lei”), şi ca urmare “năvăleşte în forţă în satele de pe Pământul Secuiesc”, “construieşte pentru câţiva credincioşi biserici grandioase în aşezări pur maghiare”, “doreşte să înalţe noi şi noi catedrale la Sfântu Gheorghe şi Miercurea-Ciuc”.

La 15 martie 1999, în Sf. Gheorghe, jud. Covasna, deputatul Marton Arpad a declarat într-un discurs: “nu s-a hotărât nimic legat de soarta noastră, nu este asigurată egalitatea în faţa Justiţiei, statutul cultelor religioase este umbrit de ortodoxism… pe noi ne păzesc cei în uniforme aduşi din alte părţi. Peste tot în puşcărie numai unguri sunt trimişi… Noi, maghiarii, trăim în România ca într-o închisoare[2].

           În 1999, Guvernul României a acordat Episcopiei un spaţiu al BCR din Miercurea-Ciuc. Iată care sunt reacţiile preşedinţilor UDMR teritorial, respectiv municipal Ciuc, Biro Albin şi Sántha Pál Vilmos:

– Biro Albin, preşedintele UDMR teritorial Ciuc: “Dacă cineva fură din avutul obştesc este închis. Tot din acest avut obştesc se poate face sau primi cadou, ceea ce este o ilegalitate, dar nu este o nelegiuire precum furatul. Caut o formă de protest…”.

– Sántha Pál Vilmos: “Pe Pământul Secuiesc se desfăşoară o politică intenţionată de modificare a compoziţiei etnice, folosindu-se Biserica Ortodoxă, armata şi poliţia…[3].

           Câteva zile mai târziu, acelaşi Biro Albin declară cu ocazia alegerilor UDMR din 9 aprilie 1999, că s-a constituit la Miercurea Ciuc, în UDMR, un consiliu din 5 persoane care să elaboreze planuri strategice în vederea opririi extinderii ortodocşilor[4]. Iată până unde poate merge agresiunea.

           Un alt exemplu îl poate constitui articolul lui Nemeth Lászlo, “Maghiari în România”, care apare în Háromszék într-un număr mare de episoade. Iată un fragment:

           “Oraşul transilvănean care inspiră cel mai mult încredere şi care este cel mai simpatic dintre toate oraşele maghiare pe care le-am văzut, este Tg. Mureş, capitala secuilor (…). Este o dovadă că noi am ştiut – şi fără saşi – să construim un oraş (…). Şi acest oraş este stăpânit de români, dar viaţa îi poartă deocamdată întregi. Nu m-ar mira ca unii să fie asimilaţi. În centru, au aşezat cutia de rugăciuni ortodoxă, cu stereotipia-i caracteristică, sub biserica împrejmuită de ziduri, datând din timpul dinastiei arpadiene. Prin asta s-au făcut de râs tot ei, afişând simbolul domniei lor (…). Această vecinătate confruntă prezentul lor cu trecutul nostru. Nu este ea oare prea dură cu ei şi prea favorabilă nouă ?[5].

           Acelaşi lucru îl constatăm şi din articolul lui Sylvester Lajos din Háromszék, un redactor ce se face remarcat pentru atitudinea sa anti-românească şi anti-ortodoxă în mai multe rânduri:

           “Cazărmile, călugăriţele colonizate în zonele în care minoritarii sunt majoritari, nu pot fi însă vândute Occidentului sub titlul de născociri vechi, demodate, ca în cazul minelor antipersonal. Ele nu sunt altceva decât nişte mine puse sub picioarele noastre[6].

           Un atac deosebit de dur împotriva Bisericii românilor îl are ca autor pe cunoscutul Borbely Imre, care declară: “Biserica ortodoxă este foarte centralizată şi funcţionează într-un sistem ierarhic sever… Conform părerii lui Borbely Imre, religiile occidentale pun accent pe Dreptate-Adevăr, iar cea ortodoxă pe jumătate.

În interesul unei cauze «bune», religia ortodoxă acceptă chiar şi Minciuna[7]. Cu altă ocazie, el afirmă: “Ideologia noii dictaturi este etnocraţia bazată pe argumente istorice, combinată în ultima vreme cu mistica ortodoxă şi cu doctrina imperială a României Mari (…).

Ideologia discriminativă este utilizabilă împotriva tuturor grupurilor naţionale ne-româneşti, ceea ce se şi întâmplă într-o măsură mai mare sau mai mică. Principala ţintă a discriminării este în momentul de faţă populaţia maghiară.

Dezlănţuita campanie de propagandă şi calomnie antimaghiară poate fi urmărită de la vârfurile puterii laice şi bisericeşti până la presa centrală şi televiziune[8].

           Pe lângă faptul că-şi dezinformează cititorii, o serie întreagă de cotidiene şi săptămânale de limbă maghiară îndeamnă la agresiune şi la manifestări anticivice.

Iată un exemplu de dezinformare: “Acum un an şi jumătate, Guvernul Văcăroiu a emis o hotărâre conform căreia cantina de lângă Hotelul Olt revine Episcopiei Ortodoxe din Miercurea-Ciuc. Această cantină este condusă de către BTT.

Înainte cu câteva zile de a fi schimbat Guvernul, acesta, ca un ultim gest, a expediat o somaţie directorului Szöke Béla (BTT), în care solicită urgentarea procedurii de predare a cantinei. Conform informaţiilor noastre,

Episcopia doreşte să deschidă o şcoală de cantori (cântăreţi) în această cantină. După cum am aflat de la Szöke Béla, îndeplinirea acestei decizii, pe lângă alte dezavantaje, ar însemna şi trecerea în şomaj a unui număr de 10-12 persoane.

De altfel, vinderea pe nimic a clădirilor şi teritoriilor judeţului nostru este un sport popular în Bucureşti. Că doar dacă Centrul nu poate da nimic, atunci măcar să ia tot ce se poate.

Momentan, noul Guvern se confruntă cu trei probleme sensibile: se aşteaptă o rezolvare echitabilă a cazului “Strada Stejarului” din Odorheiu Secuiesc, să fie temperată dorinţa de extindere a Episcopiei Ortodoxe şi a Jandarmeriei de a prelua cele 7 hectare de pământ[9].

           Un alt exemplu, îl constituie articolul lui Kádár Gyula, care se pare că nu a trecut pe la ora de istorie: “… este de datoria mea să prezint câteva aspecte reale ale trecutului. Datele din cartea “Studii privind istoria Pământului Secuiesc”, privind populaţia şi istoria oraşului Sfântu Gheorghe, dezmint acuzaţia de maghiarizare forţată, demonstrând chiar contrariul acesteia.

Putem afla că majoritatea aşezărilor secuieşti au o vechime de 800 de ani, în timp ce aşezările “populaţiei băştinaşe” sunt vechi doar de 100-300 de ani.

Este adevărat şi de înţeles faptul că în secolele trecute, câteva familii s-au stabilit în sate pur maghiare unde, în urma căsătoriilor, deci pe calea asimilării naturale, şi-au schimbat numele.

Păstrându-şi totuşi religia, au trăit multă vreme ca o etnie diferită. Micile biserici, case de rugăciuni pe care şi le-au construit – respectiv au fost construite pentru ei – s-au deteriorat în lipsa adepţilor şi a proastei îngrijiri, la fel ca şi majoritatea bisericilor construite la ordin în anii ’30 de adepţii teoriei rasiale, dar în bună parte din banii şi cu munca maghiarilor[10].

           Dezinformare se face şi în legătură cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea: “Este incredibil, dar vizita din luna mai a Papei Ioan Paul al II-lea face să se bănuiască faptul că prin analogie cu “statul naţional unitar” se va naşte “şi statul de credinţă unitară”. Se prea poate ca definirea statului în sine să se schimbe, introducându-se cuvântul de ortodox.

Programul vizitei Papei dă posibilitatea, de altfel, de a deduce că în România a învins religia ortodoxă, nelăsându-l pe Sanctitatea Sa în apropierea zonelor locuite de greco-catolici şi romano-catolici. Deşi câte speranţe şi-au pus în această vizită locuitorii de aici ! (…)

În Ardeal, atât în târguri, cât şi la înmormântări, oamenii vorbesc despre acest lucru, puternic revoltaţi, pe tonuri aproape necuviincioase (…). Nu numai oamenii simpli fac acest lucru şi ameninţă – credem doar din cauza pornirilor de moment – că îşi vor schimba religia. Credinţa nu şi-o vor schimba, dar confesiunea da[11].

           Un alt autor consideră că ştie ce şi cine este mai periculos pentru maghiarimea din România. Articolul său face pomenire de “toleranţa” etniei maghiare, care dacă ar fi avut un Márton Aron în frunte, nici nu s-ar fi pomenit de existenţa plăcuţelor bilingve.

Aviz politicienilor români: “UDMR-ul, şi din cadrul ei, în special aceia care, din cortul de la mare al reprezentanţei intereselor maghiarilor din România, au vândut interesele maghiarilor de aici de acasă, ca pe nişte vaze de Corund.

Cei care au introdus, în numele toleranţei, episcopia ortodoxă la Miercurea-Ciuc, iar la Odorhei pe călugăriţele catolice elenistice.

Şi aceia care pentru asta au primit bani buni, cât şi mass media lor (!) care le-a cântat osanale pentru REALISMUL lor politic. Dacă în locul lui Kurko, Gall Gabor, Balogh Edgar, Kiraly, Fazekas, Luka, Domokos, Marko, Borbely, Frunda, Tokay, etc. ar fi fost Nyiro Joska şi Marton Aron, atunci nu ar trebui să citim indicatoarele cu inscripţie bilingvă, şi nu ar trebui să ne rugăm pentru bunurile bisericeşti, pentru şcolile noastre[12].

           Un articol care atacă ortodoxia românească din Covasna şi Harghita este şi cel scris de Kovács András în Háromszék. Iată cum vede un “intelectual” maghiar Biserica ortodoxă:

           “(…) Pe porţiunea de drum dintre Braşov şi Sfântu Gheorghe, călătorii se întreabă deseori ce anume străluceşte sus, la marginea pădurii. Cupolele celor două turnuri şi acoperişul bisericii în stil bizantin lucesc orbitor, ca şi când ar dori într-adevăr să transmită lumii, îndeosebi populaţiei din curbura munţilor, un mesaj.

           În Transilvania, vârsta mânăstirilor, instituţiilor ordinelor călugăreşti, se măsoară de obicei în secole – o mare excepţie constituindu-o instituţiile de acest gen ale bisericii ortodoxe.

Cel care parcurge această provincie cu autoturismul, de la noi până la Satu Mare, rămâne uimit văzând câte biserici, catedrale, chiar mănăstiri ortodoxe se construiesc.

Multe din acestea sunt pur şi simplu nişte complexe uriaşe, ca de exemplu cea din Recea (…). Am citit, într-o schiţă istorică scrisă de Jako Zsigmond, că cea mai importantă schimbare din acest secol al istoriei Transilvaniei este câştigarea de teren – în zonă – de către biserica ortodoxă.

În ceea ce priveşte construcţiile, anul 1989 a fost parcă un semnal pentru biserica ortodoxă în vederea consfinţirii transformării demografice de mari proporţii, realizată de acest secol în societatea transilvăneană, respectiv a noii constelaţii a etniilor în scădere – în creştere din punctul de vedere al numărului membrilor, imigrante-emigrante.

S-au unit forţe mari, biserica de stat se bucură de încrederea şi sprijinul total din partea bugetului – aşa cum, nu o dată, a atenţionat presa. Astfel, s-a întâmplat ca stilul arhitectural de orientare estică a înaintat până la graniţa ungară (…).

           În pofida acoperişului strălucitor, mănăstirea de la Mărcuş este o soră mai modestă a celor amintite mai sus. Are 4-5 călugăriţe şi 2 popi (…) Mănăstirea, construită la graniţa lingvistică, reprezintă o modificare – ce nu trebuie subestimată – a ceea ce a existat aici anterior.

           (…) Am spus că este o mănăstire modestă, însă clădirea modernă cu etaj, numeroasele încăperi şi biserica de alături o fac să fie un loc de pelerinaj. Clădirea a fost construită în 4-5 ani şi a costat probabil extrem de mult. Deşi în sat se vorbea şi de donaţii, miliardele de lei nu le putea da decât statul.

           De pe deal se vede o panoramă minunată. Te pune pe gânduri faptul că zona şi etnia care se văd de acolo se consacră unui alt rit.

           În Transilvania, vârsta mănăstirilor se măsoară în secole. Pe clopotul din grădina mănăstirii din Mărcuş scrie: turnat în 1995 de cutare SRL din Braşov. Mănăstirile îşi au rădăcinile în trecut. Cele care nu au acest trecut, au fost construite pentru secolele viitoare. În acest context, trebuie ridicate şi problemele obiectivelor strategice ale bisericii.

           P.S. Valea Mare este de asemenea locul unei astfel de construcţii. Din judeţul Harghita ne parvin ştiri asemănătoare. La adunarea generală anuală a noii episcopii ortodoxe, s-a arătat că în cele două judeţe se lucrează în total pe 100 de şantiere, renovând clădiri bisericeşti vechi sau construind altele noi[13].

           Această “explozie” a construcţiilor bisericeşti a stârnit vechile teme despre încercarea guvernului român de a reprima sau de a expulza minoritatea maghiară de pe teritoriul României. Acest lucru a dat alarma la Budapesta.

Un oficial maghiar responsabil pentru minoritatea maghiară a declarat că aceste acţiuni vizează schimbarea compoziţiei etnice.

Prim-ministrul ungar Victor Orban a declarat că aceste construcţii de biserici în Harghita şi Covasna sunt luate în considerare, fiind o problemă ce îngrijorează. Cei care consideră aceste acţiuni drept tentative de românizare a minorităţii maghiare spun că au o mulţime de argumente de partea lor”[14].

           Prin grija liderilor locali ai UDMR, problematica bisericii ortodoxe din “secuime” a ajuns şi în presa internaţională. Astfel, în The Washington Post din 11 februarie 2000, a apărut articolul “Biserica ortodoxă şi statul român”, în care se spune printre altele:             

          ”Construirea unei noi biserici ortodoxe în satul Chilieni, un sat de 700 de oameni din Transilvania, a început să ridice probleme întrucât majoritatea locuitorilor sunt de etnie maghiară. Acesta nu este singurul loc din România unde astfel de construcţii de biserici au loc. În Harghita şi Covasna, judeţe locuite în majoritate de etnici maghiari, Biserica Ortodoxă a demarat un ambiţios program de construcţii sprijinit de stat. Acest program prevede construirea a 65 de obiective, deşi majoritatea maghiară din zonă este preponderent protestantă sau romano-catolică.

           Articolul menţionat conţine grave inadvertenţe şi informaţii care nu au nimic comun cu realitatea interconfesională şi interetnică din judeţele Covasna şi Harghita.

Este adevărat că în satul Chilieni majoritatea locuitorilor sunt de etnie maghiară, dar tot atât de adevărat este faptul că în această localitate a existat una din cele mai vechi parohii ortodoxe din zonă, ai cărei credincioşi au fost maghiarizaţi în decursul timpului.

“Ambiţiosul program de construcţii sprijinit de stat” al Episcopiei ortodoxe din cele două judeţe nu prevede construirea a 65 de noi “obiective” religioase, ci efectuarea lucrărilor de consolidare, reparare şi renovare în scopul salvării de la dispariţie a bisericilor ortodoxe care au avut de suferit în timpul ocupaţiei hortiste (1940-1944) şi a Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968).

           Referindu-se la organizarea Universităţii de vară Izvoru-Mureşului la mânăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din această localitate, Magyari Lajos spune:

Punctul culminant al «jocurilor libere» de vară de la Izvoru-Mureşului este inaugurarea şi sfinţirea unei mânăstiri ortodoxe, un nou ghimpe, mai mult decât atât, o lovitură de pumnal în corpul secuimii…Ştiu ei ce fac! La o cucerire atât de dură, atât de sălbatică, pe pământul secuiesc nu s-au gândit nici chiar în euforia de la Trianon! Atunci au construit biserici ortodoxe din banii şi cu munca comunităţilor secuieşti-iar acum, din bugetul de stat. Această cale este mai scurtă”[15].

           Un asemenea discurs nu a rămas fără urmări. În toamna anului 2000, incinta mânăstirii a fost violentată de persoane aflate într-o maşină cu număr de Ungaria, iar pe zidurile mânăstirii au fost scrise sloganuri incitatoare şi injurioase.

           Cele câteva exemple prezentate îndeamnă la reflecţie, dar şi la acţiune din partea opiniei publice, societăţii civile şi a tuturor celor care au răspunderi pe linia normalizării climatului de convieţuire interetnică şi interconfesională din această parte de ţară, din inima României.

Pr. Drd. Alin Vasile Câmpean

 (în „Buletinul Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna 1998-2001”, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 92-96)

 

Bibliografie:

 

[1] Prof. Mircea Sfârlea, “Românii din Sfânta Episcopie a Covasnei şi Harghitei”, Colecţia “Spiritualitate românească”, nr. 2, Editat de Departamentul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 1995, pp. 7-8.

[2] Adevărul Harghitei (AH), an XI, nr. 2134/2135,  19/20 martie 1999, p. 1.

[3] Szondy Zoltan, “Un cadou pentru Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei”, în Hargita Népe, apud Gheorghe Chiper, “Ei au dreptul la existenţă, dar nu la extindere” în AH, an XI, nr. 2138, 25 martie 1999, p. 1-2.

[4]Extinderea ortodocşilor” în AH, an XI, nr. 2150, 14 aprilie 1999, p. 3.

[5] Nemeth Lászlo, “Maghiari în România”, episodul 25 în Háromszék, nr. 1369, 28 februarie 1995.

[6] Sylvester Lajos, “Mine antipersonal” în Háromszék, nr. 2764, 29.09.1999, p. 3.

[7] Szabo Arpád, “România şi integrarea euro-atlantică” în Pulsz, 41, 17-23 octombrie 1996, Odorhei.

[8] Borbely Imre, “Ieşirea din impas. Raport prezentat în faţa Congresului UDMR, 24-26 mai 1991, Tg. Mureş” în Puntea UDMR, nr. 5 (15), iunie 1991, p. 6-7.

[9] Szondy Zoltan, “Se extinde centrul Ortodoxiei ?” în Hargita Népe, nr. 250, 19 decembrie 1996, p. 1.

[10] Kádár Gyula, “Maghiarizare forţată în Trei Scaune ?” în Háromszék, nr. 1806, 8 august 1996, p. 1-2.

[11] Sylvester Lajos, “Stat de religie unitară…” în Haromszek, nr. 2605, din 25 martie 1999, p. 1.

[12] I. E. Mikeháza, “Nu pot lăsa neamintit într-o propoziţie / Ce şi cine sunt cei mai periculoşi pentru maghiarimea din România” în Europai-Ido, nr. 10, 22.05-04.06.1999, p. 2.

[13] B. Kovács András, “Construire de mănăstiri în Trei Scaune” în Háromszék, nr. 2711, 29 iulie 1999, p. 5.

[14] Ioan Lăcătuşu, “Naţionalisme, comunicare interculturală, manipulare şi convieţuire interetnică în arcul intracarpatic” înCuvântul Nou din 29 februarie 2000, p. 3.

[15]Magyari Lajos, “Cotropitorii care se foiesc” în Háromszék, nr. 3035, din 17 august 2000, p. 5.

19/10/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marea Schismă de la 16 iulie 1054 – catastrofa care a divizat creştinătatea pentru o mie de ani . VIDEO

 

 

 

 

 

  Marea Schismă de la 16 iulie 1054 este evenimentul istoric ce a împărţit creştinismul în două mari ramuri, apuseană (catolică) şi răsăriteană (ortodoxă).

Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă).

  Mai bine zis, apusenii s-au rupt de Biserica apostolică, inovând unele dogme şi aducând practici necanonice în cult.

Principalele cauze privesc autoritatea Papală, inserarea clauzei „Filioque” în Crezul de la Niceea, dar au fost şi motive mai mici ca importanţă, cum ar fi cele legate de jurisdicţia canonică asupra anumitor regiuni.

Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana.

Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii de Constantinopol si papi.

Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si acceptata.

Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058).

Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni capriciosi si orgoliosi.

Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea.

S-a zis cu drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.

Astfel, inca din secolul al III-lea crestin, Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C.) si Stefanus (254-257 d.C.) au fost cei dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume.

Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma.

Pretentia se bazeaza pe un text ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume la discutia lui Isus cu apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu încredintarea cheii simbolice succesorale: Si eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte: kephas-petrus = stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia = adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica vine de la cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani).

Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul papei de la Roma.
Marii teologi ai secolelor 2 si 3 d.C. au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat totodata pentru idea egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est.
La Conciliul Ecumenic de la Niceea (din anul 325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia).
In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând, de la sine putere, episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic.
In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea de vest (cu capitala la Roma) si partea de est (cu capitala la Constantinopol).

Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395).

Episcopul de Roma (Siricius, 384-399) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma.
Episcopul Leo I (440-461) a fost primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict din anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).
In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotarîrii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, la care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru impartirea sferelor de influenta si de întâietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele de azi.
Papa Symmachus (498-514) a decretat prin Ordonanta Constitutum silvestri ca detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre oameni obisnuiti.
Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est.
La Sinodul din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de Constantinopol.
La Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor.
Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est.
Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius.
In secolele 10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse.

Biserica rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului Ortodox de la Constantinopol.
Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au desavârsit ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc). Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma.
Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe.

In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceea ce a produs noi complicatii.
Biserica Ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii Ecumenice crestine, respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor.

Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate de-a-lungul secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa Isus.
Denumirea de Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054.

16 iulie: Ziua Marii Schisme. Biserica de la Roma se rupe de de Biserica Ortodoxă

Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome.
Biserica ortodoxa româna s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit Patriarhie).

Surse:  ro.orthodoxwiki.org/Marea_Schism; http://www.ducu.de;  crestinortodox.ro/religie;

 

 

 

 

05/06/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: