CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AFP: Biserica rusă „preocupată” de o posibilă schimbare de statut a Hagiei Sophia pe care o consideră o ameninţare la adresa întregii civilizaţii creştine

.

 

 

 

Fosta Hagia Sophia din Istanbul.  (DESEN)

Fosta Hagia Sophia din Istanbul.. Foto:  UMIT BEKTAS / REUTERS

 

 

Biserica Ortodoxă Rusă reacționează la dorința președintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, de a converti fosta Hagia Sophia din Istanbul într-o moschee .

Patriarhul rus Kirill s-a arătat într-o declarație profund preocupat de o posibilă schimbare de statut a unuia dintre cele mai mari monumente ale culturii creștine și mai ales drag  Bisericii Ruse , moștenitor al tradițiilor bizantine.

Orice încercare de a umili sau călca pe moștenirea spirituală milenară a Bisericii din Constantinopol a fost  percepută de poporul rus – atât în trecut cât și  astăzi – cu amărăciune și indignare, a avertizat Patriarhul Moscovei.

„O ameninţare pentru Hagia Sophia este o ameninţare la adresa întregii civilizaţii creştine şi, prin urmare, la adresa spiritualităţii şi istoriei noastre”, a adăugat el, solicitând guvernului turc să dea dovadă de „prudenţă”.

Viceministrul rus pentru Afaceri Externe, Serghei Verchinin, a cerut și Ankara să „țină seama de importanța globală” a bazilicii bizantine antice.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, i-a spus „speranța că Ankara va avea în vedere statutul Hagia Sophia ca proprietate a patrimoniului mondial” .

De asemenea, el a considerat că Hagia Sophia a avut (are) „o valoare sacră” pentru ruși, considerând în același timp că problema reconversiei sau nu a locului se încadrează în „treburile interne ale Turciei” .

Cea mai înaltă instanță administrativă din Turcia a studiat joi cererea de transformare a fostei Hagia Sophia într-o moschee, solicitată de președintele Recep Tayyip Erdogan, cu riscul creării unor tensiuni în raporturile țării sale  cu mai multe țări.

 

 

Erdogan vows to convert Hagia Sophia into mosque in riposte to ...

 

 

Instanța trebuie să-și anunțe decizia în termen de 15 zile.

 

Hagia Sophia a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, iar astăzi este muzeu în Istanbul.

Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404.

Reconstruită de Teodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub împăratul Iustinian I.

Era foarte importantă pentru ortodoxia timpurie și pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectură bizantină.

Interiorul său decorat cu mozaicuri, coloanele de marmură și acoperișul sunt de o mare importanță artistică, scrie http://www.napocanews.ro.

Se spune că slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe a determinat solia cneazului kievian Vladimir I să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol.

Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. În prezent oficialități ale Patriarhiei Ecumenice și ale Sfântului Scaun întreprind demersuri pentru restituirea Sfintei Sofia către Biserica Ortodoxă.

Sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a dat ordin ca Sfânta Sofia să fie transformată în moschee.

Legenda spune că pe unul din pereții albi s-a păstrat amprenta palmei pline de sânge a sultanului.

 

 Astăzi,  Hagia Sophia face parte din patrimoniul mondial UNESCO și este una dintre principalele atracții turistice din Istanbul,o lucrare arhitectonică excepțională  construită în secolul al 6-lea de bizantini care își încoronau împărații acolo.

Convertită în moschee după capturarea Constantinopolului de către otomani în 1453, Hagia Sophia a fost transformată în  muzeu în 1934 de către liderul secularist al tinerei Republici Turce, Mustafa Kemal,  cu scopul declarat de a o oferi întregii omeniri .

 

07/07/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , | Lasă un comentariu

Stalin reloaded? Ce spun rezultatele unui sondaj recent despre re-stalinizarea în Rusia post-sovietică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Stalin reloaded?

 

 

La șaizeci și doi de ani de la moartea sa, Iosif Stalin încă mai modelează istoria rușilor.  

Stalin tot se mai vinde !

Într-un sondaj al Centrului Levada, de la Moscova, cu privire la cele cele mai marcante zece personalități „din toate timpurile și toate națiunile”, 38% din 1600 de respondenți ruși l-au inclus pe Stalin în listele lor. Putin și Pușkin au fost menționați fiecare cu 34 la sută, urmați îndeaproape de Lenin.

Primul nume ne-rus de pe listă a fost împăratul francez Napoleon Bonaparte, menționat de 9% dintre intervievați.

Deși Centrul Levada publică frecvent sondaje legate de tot felul de subiecte sociologice, rezultatele acestui sondaj s-a bucurat de o acoperire largă în mass-media – și nu numai în Rusia, dar în străinătate, pentru că pare să ofere o dovadă suplimentară că Stalin a fost reabilitat în ocietatea rusă post sovietică.

Este într-adevăr evident faptul că rolul lui Stalin a fost cel puțin reevaluat în Rusia în timpul mandatelor prezidențiale ale lui Vladimir Putin.

Uitați-vă la  discuțiile dintre președintele rus și regizorul american de film Oliver Stone difuzate recent. Pe parcursul acestor interviuri, președintele rus a recunoscut că Stalin a fost o figură istorică dificilă, dar a avertizat împotriva „demonizării sale excesive” pe care o consideră una dintre modalitățile de a „ataca Uniunea Sovietică și Rusia”.

Ambivalență caracteristică

 Narațiunea victorioasă reprezintă un important liant și o forță puternică a unității naționale. Cu alte cuvinte, în timp ce societatea rusă este profund împărțită în multe privințe, contribuția Armatei Roșii la eliberarea Europei de fascism este un lucru cu care majoritatea oamenilor din Rusia pot fi de acord.

Stalin a devenit tot mai prezent în viața publică rusă. În ultimii ani o serie de monumente, muzee, străzi și chiar stații de metrou au primit numele dictatorului în diferite regiuni ale Federației Ruse; cel mai recent caz a fost o placă la Universitatea Juridică din Moscova pentru a comemora un discurs susținut de Stalin în 1924.

Moștenirea stalinismului rămâne adânc înrădăcinată în amintirile familiei și arhivele private, aproape fiecare familie rusă fiind afectată de teroare stalinistă într-un fel sau altul.

În fiecare an, pe 29 octombrie, ziua națională de comemore a victimele represiunii politice, mii de cetățeni se adună  în fața la Lubianka, fostul sediu KGB și închisoare , acum sediu al spionilor FSB, alăturându-se  MEMORIALULUI pentru citirea publică a 30.000 de nume de muscoviți care au devenit victime ale „Marii epurări” staliniste din  1937-38. Este doar un exemplu care demonstrează cât de mare este încă  în  societatea rusă necesitatea de a comemora victimele stalinismului.

Guvernul rus este foarte conștient de această nevoie și încearcă să-i răspundă cu propria sa abordare particulară – și ambivalentă – a lui Stalin. 

În timp ce Stalin, pe de o parte, este celebrat ca lider politic și militar victorios  în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul a inițiat și susține proiecte precum Muzeul GULAG din Moscova și un monument pentru victimele represiunii politice ridicate în Capitală la sfârșitul anului 2017.

Memorialul a fost decis de o comisie guvernamentală pentru pregătirea monumentului, chiar dacă Ministerul Justiției rus din octombrie 2016 a inclus organizația în lista sa așa-numiților „agenți străini” in cadrul noii legislații represive a ONG-urilor rusești.

 

Ambivalența este cuvântul cheie. 

 

Ce înseamnă toate acestea pentru dezbaterea despre potențialul de re-stalinizare” a Rusiei?  În primul rând, cu cât narațiunea istorică oficială accentuează rolul „pozitiv” al lui Stalin, acest lucru va adânci diferența dintre memoria „oficială” și cea „privată” adâncind astfel, neîncrederea în politicieni.

 

Pericolele rămase

 

Este posibil să apară o nouă eră a „șoptitorilor” – pentru a împrumuta un termen din studiul istoricului britanic Orlando Figes despre viața privată sub stalinism.În al doilea rând, atâta timp cât istoria oficială nu vorbește despre făptașii sau susținătorii stalinismului, niciun proces de reconciliere istorică nu se poate întâmpla în cadrul societății rusești. 

Când Memorial a publicat în decembrie 2016 o listă de 41.000 de angajați care lucrau pentru predecesorul KGB/ NKVD din 1935-39, a produs o dezbatere aprigă în politică și mass-media, inclusiv cererea de aplicare a unor măsuri legale.

Aceasta arată cât de controversată este problema la aproape șapte decenii de la moartea lui Stalin și la mai bine de 25 de ani de la sfârșitul Uniunii Sovietice.

În cele din urmă, cu cât abordarea ambivalentă a stalinismului și a lui Stalin rămâne parte a politicii rusești de interpretare a istoriei, cu atât este puțin probabil ca societatea rusă să continue mai departe să facă pași importanți și necesari pe calea modernizării interne, atâta timp cât poate părea mai ușor să-l prezinți pe Stalin ca un erou și un lider al bătăliilor victorioase împotriva „altora” și a „dușmanilor externi”.

Biserica ortodoxă rusă are la rândul ei o atitudine cel puțin bizară în legătură cu Stalin și stalinismul care a măcinat poporul rus, dar și ortodoxia rusă cu câteva decenii în urmă.

A stârnit uimire știrea că la locul uneia dintre cele mai mari ciocniri de tancuri din istorie, în timpul Bătăliei de la Kursk din iulie-august 1943, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, s-a ținut o ceremonie dedicata celor căzuți în lupte, în timpul căreia s-a expus și o icoană intitulată “Sfânta Maica Suverană”, în care Stalin apare în Piața Roșie, alături de mareșalii săi, sub privirea Maicii Domnului.

 

 

 

 

 

stalin-icon-1

 

 

 

 

 

Pictura a fost purtată de-a lungul câmpului de bătălie, prin biserici și pe la monumente, iar Athonogenes,  un preot călugar, s-a rugat pentru eroii cazuți, scrie  Cuvântul Ortodox.

Nu este prima oara când, în Rusia post-sovietică, figuri religioase izolate sau credincioși din Rusia au folosit picturi cu imaginea lui Stalin alături de cele creștin-ortodoxe.

Imagini pentru sf stalin photos photos

Un jurnalist de la ziarul “Moskovski Komsomoleţ” a găsit într-o biserică de lângă Kremlin o icoană care-l înfăţişează pe Iosif Vissarionovici Giugaşvili.

Chipul lui Stalin – unul din cei mai sângeroşi conducători din istoria lumii – stă încă liniştit în icoane.

Chiar şi în centrul Moscovei, la o aruncătură de băţ de Kremlin.

Un alt scandal a izbucnit in St. Petersburg in 2008, în jurul picturii intitulata “Sf. Matrona si Stalin”, în care liderul sovietic apărea alaturi de Sfânta Matrona.

Prezența “icoanei” într-o biserica locală a dus la demiterea preotului, în ciuda protestelor acestuia.

După cum a scris “Moskovski Komsomoleţ”, tentativele de a-l număra pe Stalin printre sfinţi nu au fost încă abandonate.

În 1987, părintele Evstafi a fost hirotonit de viitorul Patriarh Alexei al II-lea al Rusiei.

În 2008, sfântul părinte  Evstafi din Sankt Petersburg a expus în parohia lui o icoană cu Stalin, în care Sfânta Matronă îl binecuvinta pe satrap. 

 Scandalul nu se mai cunoaşte, iar preotul “ruşinat” a fost uitat.

Ziariștii s-au dus să vadă cum mai trăieşte şi ce mai face părintele Evstafi. Părintele nu s-a dezis de stalinism.

Acum a fost numit preot la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Cetatea Oreşek, de la Schlusselburg.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Părintele Evstafii Jakov este o figură, un amestec de păgânism şi stranie devoţiune laicizată.

El a povestit că i-a trecut prin cap ideea să facă o icoană cu Stalin, imediat ce a văzut imaginea de la Biserica Sfântul Nicolae din Moscova.

Mai târziu, l-a rugat pe pictorul Ilia Pivnik să-i picteze o copie mărită. Bani a găsit la sponsori. Copia l-a costat 35.000 de ruble.

 

 

 

 

 

 

             

 

       Foto: O “turmă de credincioși”ruși închinători la icoana ”sfântului Stalin”     http://shiitman.net/?p=2324

 

 

 

 

 

Foto: Un “credincios”

 

 

 

Colac peste pupăză, iată că Patriarhia rusă a editat în 2014 un calendar  biografic dedicat ateului criminal STALIN.

 

 

 

 

 

 

 

Centrul editorial al patriarhiei ruse a tipărit un calendar biografic pentru 2014 dedicat lui  „Stalin”, anunța site-ul rus echo.msk.ru.

 

 

 



1102376

 

 

 

 

Surse:

 

https://berlinpolicyjournal.com/stalin

echo.msk.ru

http://shiitman.net/?p=2324

 Arena md.

TheOrthodoxChurchInfo: Russian Orthodox Church Outraged by Appearance of ‘Stalin Icon 

26/05/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN GENIU MONSTRUOS

 

 

 

 

 

From the archive, 2 September 1918: Reported death of Lenin - shot ...

 

 

 

 

Acad. Nicolae Dabija: „V.I. Lenin, un geniu monstruos”


„…ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în «cercurile elitiste», poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin.

Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zürich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! [1] 

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căreia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur.Cu aceşti bani se putea face un război, darmite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza -, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui. Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. 

Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic. Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei. Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

 Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.

Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”. 

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor.

Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi. Conform păcii de la Brest-Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova. Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”. Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi:

„Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!” Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.Lenin era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” [2] A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci.

„Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat. Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: „ЯрусскийбывыучилтoлькзаточтоимразговаривалЛенин – Aş învăţa limba rusă numai pentru ceea ce a vorbit Lenin), Lenin îi ura pe ruşi. Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus.

Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai R.S.F.S.R. de la sfârşitul lui 1917, 475 erau neruşi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată -, nu avea încredere în ruşi.

După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”. 

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante. [3] Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”. 

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

 Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al U.R.S.S. între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat.

Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin, în decembrie 1917 e creată C.E.K.A. Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: 

„Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb-gardiste să fie împuşcaţi”. 

Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest C.E.K.A. avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

 Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din U.R.S.S. început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-U.R.S.S.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”.

Lenin recunoştea o singură clasă, proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: 

„Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”, sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni”. [4] La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc., partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

 La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare, pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial. Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia.

După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”. Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile.

Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori. [5] Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei”. [6]

 El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale R.S.F.S.R.” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice: Șaliapin, Bunin, Berdeaiev [7]., Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine-decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: 

„Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate. Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful G.P.U. incluzând în ele toată elita societăţii ruse. 

Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară. Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic.

Tot el creează C.E.K.A., cu puteri nelimitate. C.E.K.A. era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte -împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie. Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”.

Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la C.E.K.A. rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”. Indicaţiile lui Lenin erau clare: cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat.

 El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica:

„Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”.La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe.

Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări.

Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi”. [8] Din cele 80.000 de biserici mai funcţionau 11.525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri.

În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer.

Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk. Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”.

Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze. Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

Pentru că ridicarea statuiilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski: „Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”.

 Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din U.R.S.S. să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. 

În 1990 în fosta U.R.S.S. existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente, locuinţe pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”. 

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Lenin a murit acum 80 de ani.

Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist”). 

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie:

 „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”.

Şi nu prea era ce studia. Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani.

Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers.

Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte.

Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme. Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

– Dacă doreşti să ai ceva, ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

– În numele viitorului luminos, să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor”(Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!”. Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou.

Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”.

Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”. 

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi.

Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil. Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

 

 

 

 

Volkogonov Dmitri-Lenin_o_noua_biografie-600px

 

 

 

–––––––––––––––

 

Note:

[1] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p.138.

[2] Ibidem,p.138. p. 192.

[3] Ibidem, p. 192. p. 293.

[4] Ibidem, p. 304.

[5] Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

[6] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p. 393.

[7] Vezi Nikolai Berdiaev: „Sensul Creației” – Un liber cugetător credincios.

[8] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p. 411.

 

Sursa:

http://flacaratv.md/acad-nicolae-dabija-v-i-lenin-un-geniu-monstruos- 

28/03/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: