România și modelul occidental

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Biserici de vânzare vs. Catedrala Mântuirii Neamului

 

 

 Analiza comparativă a structurilor sociale şi culturale din România şi din Occident, pornind de la raportarea populaţiei la lăcaşurile religioase, subliniază un răspuns simplu: sub unele aspecte, societatea românească este profund diferită de cea vestică, prin urmare modelul politic şi economic occidental nu poate să ni se potrivească decât pe alocuri.

Unul dintre subiectele fierbinţi din ultimul timp în România este reprezentat de atacurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române. BOR este percepută de o parte a cetăţenilor drept o instituţie coruptă, al cărui scop este înavuţirea conducătorilor ei prin specularea intereselor electorale ale politicienilor şi a habotniciei şi ignoranţei unei părţi semnificative a populaţiei. Unul dintre principalele capete de acuzare împotriva Bisericii este ridicarea de noi lăcaşuri de cult, costisitoare şi inutile prin raport cu numărul relativ mic de enoriaşi. Ţinta emblematică a atacurilor pe acest palier este Catedrala Mântuirii Neamului, care urmează să fie una dintre cele mai mari şi opulente clădiri de acest fel din Estul Europei.

Este puţin important dacă acuzaţiile sunt fondate sau nu, dacă este „bine” sau „rău” acest lucru. Pentru ideea generală a acestui articol, important este că din 1989 până în prezent, conform Institutului Naţional de Statistică, nu mai puţin de 2000 de biserici ortodoxe (aprox. 90 de biserici noi pe an) au fost construite în România, cea mai mare parte a fondurilor venind din donaţiile credincioşilor. Construirea unor noi lăcaşuri de cult nu este însă apanajul exclusiv al ortodocşilor, fenomene similare înregistrându-se şi în rândul celorlalte comunităţi religioase din România.

În contrapartidă, în Occident, bisericile se închid, indiferent dacă aparţin cultelor protestante sau comunităţilor catolice. De pildă, în Marea Britanie, anual se închid aproximativ 20 de lăcaşuri de cult aparţinând confesiunii anglicane.

În Olanda, unde doar Biserica protestantă pierde anual 60000 de credincioşi în detrimentul curentului agnostic, au mai rămas doar aproximativ 4400 de biserici la o populaţie de aproximativ 17 milioane de locuitori.

Fenomenul de închidere a bisericilor, din lipsă de enoriaşi, este generalizat şi în Franţa şi Germania şi se extinde, este drept, destul de timid, chiar şi în ţări cu o viguroasă tradiţie catolică, precum Italia.

Bisericile sunt părăsite de credincioşi şi ajung pe piaţa imobiliară, fiind transformate în săli de şedinţe, centre culturale, muzee sau moschei. Inventarul mobil al lăcaşurilor de cult este mai greu de valorificat, dar există deja specialişti şi ghiduri care oferă consiliere în acest sens: de exemplu, multe dintre obiectele de cult şi chiar unele elemente arhitectonice iau calea Răsăritului, fiind reutilizate în bisericile nou construite în ţări precum Polonia.

Ilustrativ pentru situaţia din Occident este cazul unei biserici din Arnhem, Olanda, unde numărul de enoriaşi care se strângeau în lăcaşul de cult scăzuse dramatic până la câteva persoane.

Biserica a fost transformată într-o zonă de distracţii pentru împătimiţii rolelor şi skateboard-urilor, taxa de intrare fiind stabilită la 3.50 euro/zi. De atunci, biserica are un flux constant de vizitatori.

Cauzele acestei diferenţe nu sunt esenţiale pentru această primă parte a articolului. Important este să conştientizăm că o asemenea diferenţă între România şi Occident există. Că alături de acestea mai sunt numeroase altele. Că România nu este un stat occidental şi că modelul din Vest, aplicat întocmai asupra unei ţări de frontieră, aflată la contactul a trei mari zone geografice distincte (cea central-europeană, cea mediteraneană şi cea a stepelor nord-pontice), nu poate produce aceleaşi efecte ca pe faţada atlantică a Europei.

 

Rolul geografiei şi istoriei în conturarea identităţilor

 

 

În ultimii 25 de ani, efortul de identificare a claselor celor mai instruite din România cu civilizaţia occidentală a cunoscut o intensitate deosebită. Tot ceea ce este răsăritean sau meridional în identitatea românească este negat, ascuns sau ignorat, căpătând valenţe „comuniste” sau „manelistice”.

Dacă ar fi să caut o paralelă în istoria românilor, nu m-aş putea opri decât la perioada paşoptistă, în care se repudia fără drept de apel barbaria orientală a fanarioţilor, încercându-se introducerea şi identificarea cu toate formele vieţii occidentale, în principal cele de inspiraţie franceză. Împotriva curentului radical pro-occidental de atunci aveau să se ridice cu moderaţie junimiştii, care criticau această adoptare necritică şi lipsită de organicitate, în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de teoria „formelor fără fond”.

Fără a mă situa împotriva dorinţei unora de a ne adapta civilizaţional modelului occidental, nu pot să nu remarc că diferenţele structurale dintre societatea românească şi societăţile din Vest sunt numeroase şi pe alocuri profunde. În prima parte a articolului am dat exemplul poziţionării diferite a populaţiei din cele două spaţii geografice distincte faţă de lăcaşurile de cult şi religie, în general. Enumerarea altor instanţe asemănătoare poate continua. Nu este de mirare că multe dintre normele şi instituţiile preluate din Occident ca urmare a integrării în Uniunea Europeană, potrivindu-se parţial mediului cultural românesc, readuc în actualitate teoria „formelor fără fond”.  

Acest fenomen de copiere, care poate conduce la rezultate parţial hilare,  dar şi la consecinţe dramatice, este în realitate un fenomen normal în lumea oamenilor, fie că este vorba de indivizi sau de comunităţi întregi. Se întâmplă ca unii să o ducă mai bine, să fie mai bogaţi, mai puternici, mai populari. Ceilalţi se vor strădui să îi imite, în speranţa că şi ei vor obţine măcar o parte din succesul celorlalţi.

Numai că nu toţi cei care imită sunt făcuţi pentru aşa ceva, iar rezultatele sunt de fapt hibrizi între ceea ce imitatorii sunt de fapt, ca urmare a trecutului lor de până atunci, şi formele imitate.

Pentru exemplificare, ne putem uita deopotrivă la copiii aflaţi la şcoală, care să străduiesc să imite comportamentul elevilor cei mai populari, sau la Japonia după 1868 şi la Turcia după 1923, cazuri extreme în care tradiţii seculare au fost abandonate sau chiar interzise pentru copierea modelului occidental, în speranţa că astfel respectivele ţări vor putea face faţă cu succes statelor vestice.

Nu trebuie să ne mire că foste mari puteri imperiale, precum Turcia şi Japonia, au copiat modelul occidental. Mai ales în secolul al XIX-lea, Occidentul domina fără nicio îndoială întreaga lume. Nu a fost ţară din afara acestuia care să nu adopte elemente civilizaţionale occidentale, de la obiecte specific vest-europene, până la norme, modele de organizare şi instituţii. Cu timpul însă, puterea occidentală a cunoscut un declin în raport cu restul lumii.

Vechile tradiţii, rezultatul unor situaţii geografice aparte şi a secole întregi de evoluţii particulare, ies din nou la suprafaţă, este drept, modificate şi poate întărite de implanturile din Occident. Este suficient să ne uităm la Turcia lui Erdoğan pentru a găsi un exemplu evocator.

Nici spaţiul românesc nu se poate sustrage unor asemenea fenomene de imitare. Situaţia este cu atât mai complexă şi mai interesantă cu cât, vrem sau nu să recunoaştem, geografic ne regăsim la confluenţa a trei mari spaţii geografice: zona central-europeană, continuare a Occidentului atlantic, zona mediteraneană şi zona stepelor nord-pontice.

Suntem prin urmare o ţară de frontieră, care este dificil să devină ea însăşi un focar civilizaţional, un model pentru ceilalţi. Dimpotrivă, suntem predispuşi prin chiar poziţionarea geografică să adoptăm modele create în imensele spaţii geografice care ne înconjoară, preponderenţa unui model în civilizaţia românească fiind determinată de puterea şi prestigiul statelor dominante în zonele la graniţa cărora ne aflăm.

Astfel, la începutul statalităţii româneşti, influenţa sudică era preponderentă, normele şi instituţiile iniţiale ale voievodatelor fiind de inspiraţie bizantină, directă sau indirectă, prin filiera sud-slavă. Ulterior, modelul apusean se manifestă puternic, cu precădere în Transilvania, dar şi în spaţiul extracarpatic, unde este însă rapid înlocuit de cel oriental, pentru mai multe veacuri. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în lume, modelul occidental devine dominant, continuând să anime năzuinţele româneşti, până în ziua de astăzi, cu întreruperea provocată de instaurarea modelului comunist venit din răsărit.

Acestei schiţe teoretice îi trebuie adăugate însă două observaţii. Prima se referă la intensitatea imitaţiei: cu cât statul a devenit mai puternic, cu atât dimensiunile şi profunzimea împrumuturilor au fost mai de anvergură, extinzându-se de la nivelul curţii domneşti şi a instituţiilor centrale ale statului medieval la paliere tot mai largi ale vieţii sociale şi politice în modernitate.

Cea de-a doua se referă la finalitatea acestui fenomen: niciodată un model nu a devenit absolut, civilizaţia românească păstrând mereu un caracter eclectic. Este suficient să ne aducem aminte de portretele lui Dimitrie Cantemir, în care domnitorul apare fie în costum oriental, fie în straie apusene, sau de monumentele stilului brâncovenesc, în care elemente renascentiste şi baroce sunt reinterpretate în notă orientală.

Poticnelile României în „a se alinia standardelor europene” sunt mult mai lesne de înţeles în această lumină. Pur şi simplu, naţiunile nu pot fi croite folosind un miraculos pat al lui Procust, nici măcar atunci când chiar conducătorii şi elitele lor se supun ajustărilor de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm şi, pe alocuri, cu frenezie.

Să urmăm deci cu hotărâre modelul care ni se pare cel mai potrivit pentru comunitatea noastră politică, dar să nu uităm că vom depinde mereu în efoturile noastre de adaptare de particularităţile geografice şi istorice ale spaţiului pe care îl ocupăm.

aparut în EuroPunkt.ro

Publicitate

Biserica de sub sutana lui Putin

 

 

 

Foto: Episcopul de Ungheni și Nisporeni binecuvântând din avion  

 

 

 

„Țara Moldovei” de sub sutana lui Putin

 

Trăim s-o auzim și pe asta:

„Preasfințitul PETRU, Episcop de Ungheni și Nisporeni, a înconjurat Țara Moldovei, cu icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni și Sfinte Moaște”!

 

Acesta este titlul unui comunicat al „Episcopiei de Ungheni și Nisporeni” din cadrul „Mitropoliei Chișinăului și Întregii Moldove” (supusă Patriarhiei de la Moscova), din care aflăm că episcopul în cauză „a făcut înconjorul țării noastre Moldova” la bordul unui avion, cu ,,Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Hârbovăț” și cu Icoana Maicii Domnului ,,Kasperscaia”, și „s-a rugat din suflet ca oamenii să capete tămăduire, iertare de păcate, ferire de boală și întărire în prevenirea și lupta cu virusul COVID-19”.

 

Este salutară orice rugăciune rostită din suflet în aceste zile de grea încercare pentru toată lumea, dar mare păcat este ca, în loc de rugăciuni, să înalți minciuni„către Dumnezeu-Vindecătorul, către Maica Domnului, Ocrotitoarea noastră și către toți sfinții”.

Căci minciună este și ipocrizie este să spui că ai „înconjorat Țara Moldovei” și te-ai rugat pentru binele ei!

Pentru că „Țara Moldovei” din mintea „episcopului” moscovit numai „rugăciune din suflet” nu este, ci curată și „din suflet”provocare și propagandă rusească este!

Pentru că Republica Moldova (ca și restul teritoriilor românești înstrăinate în urma Pactului Ribbentrop-Molotov), peste care Biserica Rusă s-a extins și o stăpânește necanonic de la 1944 încoace prin „Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove” în frunte cu Mitropolitul Vladimir, nu are cum să fie „Țara Moldovei” sau Principatul Moldovei cu teritoriul său care „apare în 1359 între Nistru și Marea Neagră la est, culmile Carpaților Orientali la vest, râurile Ceremuș și Nistru la nord, râurile Milcov, Putna, Siret și fluviul Dunărea la sud”, teritoriu asupra căruia Moscova jinduieșete azi a-și extinde controlul cu ajutorul aceleiași structuri ecleziastice, a agenților ei în sutană de mitropolit sau episcop și a avioanelor puse la dispoziția acestora pe timp de epidemie!

Și, bineînțeles, cu ajutorul uriașei și înspăimântătoarei mașinării propagandistice rusești și cu implicarea directă a lui Dodon din fotoliul său de șef de stat, care, profitând de starea de urgență instituită în legătură cu epidemia de coronavirus, creează toate condițiile necesare Moscovei pentru a-și înteți expansiunea.

Potrivit credinței noastre ortodoxe, o viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condiție sine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.

Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fiii celui rău: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8.44).

Iar adevărul este că „episcopul” urcat în avion să se roage „înconjorând Țara Moldovei” face propagandă rusească, expansionistă, de esență stalinistă, și reprezintă o structură ecleziastică străină de neamul românesc şi necanonică, creată de Moscova ca rezultat al ocupării unei părți de teritoriu românesc.

La ortodocși, Biserica este una cu Neamul!

Conform legilor canonice (Canonul 34), fiecare enoriaș trebuie să asculte de ierarhul neamului său.

Din punct de vedere canonic, ierarhul superior al românilor din stânga Prutului,  este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel, reprezentat aici la noi de Mitropolia Basarabiei, singura structură ecleziastică canonică în acest teritoriu!

Conform acelorași norme canonice, eparhia condusă de Mitropolitul Vladimir, poate avea jurisdicţie numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei.

„Însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral”, spunea, la 13 mai 1993, PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o scrisoare adresată PF Alexei al II-lea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În definitiv, „Țara Moldovei”, „înconjorată” cu avionul (sub pretextul că se roagă pentru ea) pe timp de epidemie de agenții în sutane ai lui Putin, este teritoriu românesc în care s-au născut și trăiesc românii, numele neamului nostru ce face parte din titulatura oficială a Bisericii noastre naționale – Biserica Ortodoxă Română !

 

 

 

Sursa:

https://secareanu.wordpress.com/

Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/