CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CAVALERII DE MALTA – UNA DINTRE CELE MA PUTERNICE ORGANIZAŢII SUPRANAŢIONALE DIN LUME. VIDEO

 

 

cavalerii de malta

 

 

DOSAR SECRET: CE ŞTIU ROMÂNII DESPRE CAVALERII DE MALTA? CEA MAI PUTERNICĂ ORGANIZAŢIE SUPRA-NAŢIONALĂ ?

 

 Ordinul cavalerilor ioaniţi sau de Malta, a fost creat in 1048, şi purta numele „Ordinul Ospitalierii Sfantului Ioan”. Ordinul a fost infiinţat de catre Sf. Gerard ca o comunitate monastică, şi a devenit cunoscut prin infiinţarea unui spital pentru pelerini in Tara Sfântă.

In 1113, printr-o Bulă Papală, Papa Paschal al II lea a aprobat infiinţarea spitalului plasându-l sub protectia Sfantului Scaun. Cavalerii ordinului erau de fapt calugari catolici  legaţi prin juramântul lor de saracie, castitate si ascultare. Erau obligaţi sa-şi asume şi protecţia pelerinilor în drumul lor spre Pamantul Sfant,  a celor bolnavi precum şi a teritoriilor pe care cruciaţii le cuceriseră.

În timpul Cruciadelor, alături de Templieri, acest Ordin militaro-călugăresc „Ospitalerii” sau „Ioaniţii”acţiona la Ierusalim,  iar astăzi sunt  cunoscuţi sub numele de Cavaleri de Malta.

Dacă în ceea ce îi priveşte pe Templieri, acestia au fost decimaţi şi puţinii supravieţuitori s-au împrăştiat, după ce Marele Maestru Jacques de Molay a fost ars pe rug pe 18 martie 1314, Ioaniţii şi-au continuat activitatea, foarte asemănătoare cu cea a Templierilor, până în zilele noastre.

Simbolul ordinului este Crucea Malteza, o cruce alba in opt colturi, purtata pe o mantie neagra. Din acest motiv, Ospitalierii sunt „Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri care sunt „Cavalerii Crucii Roşii”.

Ordinul Suveran Militar de Malta, cunoscut şi sub numele original al Ordinului Militar Suveran al Sf. Ioan de Ierusalim, a rămas până în zilele noastre o frăţie apropiată Bisericii Romano-catolice.

 

 

 

Imagini pentru crucea de malta

 

 

 

 

Iniţial, Ordinul a avut sediul la Ierusalim, apoi în Cipru, apoi la Rhodos şi după 1530 în insula Malta, care le-a fost  dăruită cavalerilor de împaratul Carol Quintul.

De atunci, membrii acestui ordin poartă  denumirea de Cavaleri de Malta şi au stăpânit aceasta insulă până în secolul al XVIII-lea când, in 1798, a fost cucerită de împăratul francezilor Napoleon I.

Din 1834, conducerea  Ordinului s-a stabilit definitiv la Roma.

Foarte puţine ordine cavalereşti au supravietuit până astăzi, însă Ordinul Maltez nu numai că a supravieţuit de secole, dar a şi crescut în influenţă pe plan mondial, numarând astazi 12.500 de membri, 80.000 de voluntari şi un personal medical de 20.000 de persoane, incluzând doctori, asistente si paramedici, desfăşurându-şi activitatea în peste 120 de tari, inclusiv in România.

 

Principiile şi acţiunile lor îi califică drept una din cele mai puternice grupări supra-naţionale care acţionează în spatele scenei politice şi financiare mondiale.

Istoria cavalerilor de Malta începe în anul 1048, când un grup de negustori din republica italiană Amalfi a cerut permisiunea să construiască la Ierusalim o biserică, o mânăstire şi un spital care să ofere asistenţă pelerinilor.

În anul 1113, comunitatea monastică ce s-a dezvoltat în jurul spitalului a fost recunoscută printr-o Bulă papală şi a primit privilegiul de a-şi alege conducătorii independent de orice autoritate laică sau religioasă.

Cunoscuţi până atunci ca şi „Ospitalieri” (de unde şi numele de spital din zilele noastre), din acest moment încep să se numească „Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim”.

Cei care îl alcătuiesc sunt militari şi călugări totodată (o combinaţie extrem de bizară ţinând cont de principiile divine ale non violenţei), de origine nobilă şi depun un triplu jurământ de sărăcie, castitate şi supunere.

Vorbim deci de un grup militaro-religios care se bucură de o serie de privilegii: pot purta arme şi mai ales pot circula liber (fără a avea nevoie de permise de liberă trecere sau alte aprobări). În plus, prin Bula papală din 1113 sunt total independenţi de orice autoritate statală, constituind ceea ce în termeni moderni s-ar numi o structură supra-naţională. Cu timpul au devenit şi o forţă militară terestră şi navală foarte importantă.

Cavalerii provin din toate ţările Europei. Şi astăzi în Malta, le sunt arătate turiştilor opt capele dedicate diferitelor limbi ale Ordinului: franceză, italiană, engleză, spaniolă, germană şi diverse dialecte ale acestora.

Existau sedii diferite pentru fiecare limbă, care erau numite AUBERGE”, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind de pe aceeaşi filieră locuiau împreună.

Structura aceasta o întâlnim astăzi şi în trupele NATO, cu care cavalerii au multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât şi în simbolul NATO.

La fel cum NATO a fost constituit ca o forţă militară de apărare a păcii, şi acest Ordin este alcătuit din „cavalerii ai păcii”.

În anul 1291, după pierderea ultimului bastion creştin de la Accra, cavalerii se refugiază în Cipru. Izgoniţi şi de acolo, ajung în insula Rhodos unde rămân timp de 200 de ani şi pun bazele unei importante forţe navale în Mediterana, care atacă frecvent teritoriile turceşti, siriene şi egiptene, ceea ce îl face pe sultanul Suleiman Magnificul să asedieze Rhodosul în anul 1522.

Cavalerii rezistă eroic timp de 6 luni, după care sunt înfrânţi, iar supravieţuitorii sunt obligaţi să părăsească insula.

Rătăcesc timp de şapte ani prin diverse ţări şi în 1530 împăratul Carol Quintul, cu aprobarea papei Celement al-VII-lea, le oferă insula Malta. Cu această ocazie se stabileşte ca Ordinul să rămână neutru în caz de război între naţiunile creştine.

Când în 1798, Napoleon Bonaparte ocupă Malta, cavalerii sunt constrânşi să abandoneze insula şi se împrăştie în toate ţările Europei.

Unul dintre cei mai controversaţi lideri ai săi a fost Ţarul Pavel I al Rusiei, care a devenit Mare Maestru, dupa ce Ordinul a fost alungat din Malta si avea nevoie de un protector.

Ocuparea de către Napoleon a insulei Malta, urmată de predarea necondiţionată a Marelui Maestru von Hompesch (12 iunie 1798), a dus la  plecarea Cavalerilor în alte ţări, cei mai mulţi dintre ei (peste nouăzeci la sută) refugiindu-se în Rusia, unde, încă din ianuarie 1797, Ordinul (document semnat de Ţarul Pavel I şi Înălţimea Sa, Prinţul Suveran Mare Maestru al Ordinului, Emanuel, prinţ de Rohan-Polduc, ratificat la 26 august 1797 la Malta şi la 29 noiembrie 1797 la Sankt Petersburg), era recunoscut „in perpetuo” drept suveran şi de către Imperiul Rus (cu care avusese relaţii diplomatice şi cu care fondase un Priorat de Rusia la Sankt Petersburg, sub protecţia Ţarului Paul I).

La 26 august se reuneau la Sankt Petersburg Cavalerii Marelui Priorat de Rusia cu Cavalerii de alte naţionalităţi şi din alte Mari Priorate şi Priorate ale Ordinului.

Prin vot şi manifest special, aceştia declară în mod oficial decăderea Marelui Maestru Ferdinand von Hompesch şi rup jurământul de supunere faţă de el, invitând celelalte Mari Priorate şi Priorate să se alăture acţiunii lor şi deciziei deja luate de a încredinţa protecţia Ordinului Majestăţii Sale Imperiale, Ţarul Paul I. La „10 septembrie 1798”, acesta primea demnitarii calificaţi ai Ordinului la Sankt Petersburg şi proclama decizia sa de a menţine Ordinul Sfântului Ioan în integritatea şi demnitatea instituţiilor sale,  a privilegiilor şi onorurilor.

După moartea Ţarului Pavel I, fiul acestuia, Alexandru I, a confirmat participarea Familiei imperiale ruse  la Ordin (16 martie 1801: „…dorind să dovedesc bunăvoinţa noastră şi ataşamentul special faţă de Ordinul Suveran al Sfântului Ioan de Ierusalim, atât cât îmi stă în putere, pentru păstrarea drepturilor, onorurilor, privilegiilor şi proprietăţilor acestui Ordin…”), fără a-şi asuma direct, din raţiuni politice, demnitatea de Mare Maestru: a preferat în schimb să îl numească pe Feld-Mareşalul Conte Nicolae de Soltikov ca Locotenent al Marelui Maestru (16 martie 1801).

 

 Tratatul de la Amiens din 27 martie 1802.

La acea dată, marile Puteri europene (inclusiv Marea Britanie, care ocupa insulele Malteze), au semnat un Tratat prin care se recunoştea, printre altele, „status quo ante” asupra insulelor malteze: independenţa şi suveranitatea asupra acestora a Ordinului (conform articolului X, paragrafele 1,2,3, 6 şi 7 şi articolul XXI), pe baza unor condiţii: neutralitatea continuă, independenţa, suveranitatea, recunoaşterea Limbii malteze şi alegerea următorului Mare Maestru la întoarcerea Cavalerilor de Malta după retragerea forţelor englezeşti, conform dorinţei Ţarului Alexandru I.

Acest Tratat, chiar dacă a fost ratificat, nu a  fost însă niciodată aplicat, dar nici nu a fost revocat vreodată. De aici, se poate trage concluzia logică şi juridică că acesta încă mai stă la baza drepturilor Ordinului, întrucât neexercitarea unui drept (în acest caz, suveranitatea şi proprietatea) din partea titularului său din cauze independente de voinţa sa, nu-i determină „nulitatea”.

 Între timp, puţinii Cavaleri rămaşi în Italia, care aleseseră protecţia papală s-au reunit sub conducerea Prinţului Tommasi, care s-a autoproclamat Marele lor Maestru, obţinând ulterior aprobarea Papei Pius al VII-lea şi constituind astfel un nou Ordine cavaleresc prevalent catolic (numit în continuare S.M.O.M.), sub controlul direct al Papalităţii. De-abia în 1834  Ordinul se stabileşte în mod definitiv la Roma, unde deţine şi astăzi Villa Malta şi Palatul Malta, ambele teritorii malteze în statul italian.

Puţini, dar plasaţi în poziţii cheie

Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de „cavaleri”, cărora li se alătură 80.000 de voluntari. 

 

 

 

 

Imagini pentru cavalerii de malta photos

 

 

 

 

De pe un site de prezentare al Ordinului, aflăm că există doar 38 de „cavaleri” de Malta în adevăratul sens al cuvântului. Mai precis, doar 38 dintre ei au depus ca şi în vechime cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie şi de supunere.

Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori şi, desigur, serios implicate în politică sau afaceri. Despre aceştia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obedienţă totală faţă de Ordin.

Ţinând cont de poziţiile de putere pe care ei le ocupă în societate, un astfel de jurământ îi transformă în instrumente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte.

Pe lângă faptul că timp de secole au reprezentat o importantă forţă armată terestră şi navală, Cavalerii de Malta au rămas până în zilele noastre o importantă putere ocultă financiară şi politică. Majoritatea membrilor sunt de origine nobilă, iar printre condiţiile primirii în Ordin se află aceea de a deţine o poziţie socială, titluri şi o avere importantă.

Această condiţie, oricât ar părea de bizară este cheia puterii financiare a cavalerilor. De altfel, în vechime, averile nobililor ce se înrolau ca şi cavaleri de Malta reveneau la moartea acestora Ordinului.

Încă de la început Ioaniţii s-au constituit ca o organizaţie şi forţă militară supra-naţională, şi aşa au rămas şi până astăzi. Îi regăsim acum peste tot, dar mai ales în Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA (CFR în limba engleză), CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterală. Toţi „Cavalerii de Malta” deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică.

Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se pot sustrage în caz de nevoie cercetării autorităţilor.

Strânse legături cu francmasoneria

Într-o planşă ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006:

„Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”

Rădăcinile catolice şi aristocratice ale frăţietăţii i-au făcut pe cavalerii moderni anti-comunişti fervenţi. Ordinul a fost în mare parte responsabil pentru constituirea  CIA,  şi a multora dintre nenumaratele ei operaţiuni sub acoperire la nivel global.

Părinţii fondatori ai CIA-ului William „Wild Bill” Donovan şi Allen Dulles, erau cavaleri ai acestui Ordin, aşa precum au fost şi alţii din cadrul ierarhiei CIA, Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagan şi John Mc Cone, directorul acestei agenţii din timpul guvernării Kennedy.

 Conform ziaristului „Watergate” Carl Bernstein, Casey a dat Papei Ioan Paul II un acces fără precedent la informaţiile secrete ale CIA, inclusiv la sateliţi şi agenţi de spionaj.

Mulţi membrii notabili din armata SUA au fost şi sunt sunt cavaleri de Malta:

Alexander Haig – secretar de stat în timpul preşedintelui Ronald Reagan, şeful personalului de la Casa Albă în timpul guvernărilor Nixon şi Ford. Între 1974 şi 1979 el a fost comandatul forţelor SUA şi NATO în Europa, şi a jucat un rol important în sângeroasele războaie din Vietnam şi Coreea.

William Westmoreland – general american care a comandat operaţiunile militare în războiul din Vietnam.

Charles A. Willoughby – pe numele real Adolf Tscheppe Weidenbach, fost nazist, general în armata SUA şi şeful spionajului în timpul războiului din Corea.

Pe lista cavalerilor de Malta se află şi: Tony Blair – fostul premier al Marii Britanii, David Rockefeller – mare magnat, filantrop şi un personaj cheie în tot ceea ce înseamnă conspiraţii, J. Edgar Hoover – fost director al FBI, Giscard d’Estaing – fost preşedinte al Franţei, Juan Carlos – rege al Spaniei, George H.W. Bush – fost preşedinte al SUA şi cântăreţul Frank Sinatra.

Ordinul mai are inca propriul cod juridic, constituţie, guvern si instanţe. Dar, in afara unor cladiri,acesta nu mai are un teritoriu propriu.
Suveranitatea sa este mai mult o ficţiune juridica decat o suveranitate reala.
A fost o vreme cand pentru a fi membru al Ordinului de Malta trebuia sa dovedesti nobletea pana la a opta generatie. Acum, aceste cerinţe s-au mai diminuat, cu excepţia câtorva ţări europene.

 

Mână în mână cu naziştii

 

Pe lângă zona mediteraneană şi Africa, principala sfera de influenţă a cavalerilor de Malta se află în America Latină. Dictatorul Augusto Pinochet (preşedinte al statului Chile până în 1990) şi Juan Peron (ales de trei ori preşedinte al Argentinei şi implicat în adăpostirea unor criminali de război nazişti pe teritoriul acestei ţări) erau şi ei cavaleri de Malta.

O serie de nazişti, unii dintre ei declaraţi criminali de război au fost cavaleri de Malta:

Reinhard Gehlen – general nazist, şef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat apoi de SUA pentru a coordona acţiunile de spionaj din timpul războiului rece în Uniunea sovietică. După război a primit cea mai înaltă decoraţie a Ordinului Marea cruce de merit.

Heinrich Himmler – nazist bine cunoscut şi criminal de război, comandant al trupelor SS şi al Gestapoului.

Kurt Waldheim – membru al Wehrmacht-ului (Înaltul comandament al forţelor armate naziste) în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit secretar general al Naţiunilor Unite din 1972 până în 1981 şi preşedinte al Austriei.

Franz von Papen – nobil german, cancelar al Germaniei în 1932, ofiţer nazist şi unul dintre personajele cheie care au acţionat în culise făcând posibilă venirea lui Hitler la putere.
Fritz Thyssen – om de afaceri nazist care l-a susţinut financiar pe Hitler.

Pe lângă toţi aceşti nazişti cavaleri de Malta, Ordinul a fost implicat direct în ceea ce s-a numit „Rat Line” – operaţiunea de scoaterea din Europa a naziştilor de rang înalt şi a oamenilor de ştiinţă care activau în lagărele de concentrare naziste.

Mulţi dintre ei au ajuns în America Latină, una din zonele controlate de Cavalerii de Malta, datorită privilegiilor pe care membrii acestui Ordin le au. Ne referim cu precădere la libera lor circulaţie. Practic, Cavalerii de Malta le-au pus la dispoziţie acestor criminali de război paşapoarte diplomatice false.

Penny Lernoux scrie în cartea sa „People of God”: „După război, baronul Luigi Parrilli, aristocrat italian şi cavaler de Malta a început negocierile secrete dintre dintre liderii SS şi şeful CIA, Allen Dulles. Allen Dulles şi cel care l-a succedat, John Fosters lucraseră împreună, înainte de a ajunge directori ai CIA, în conducerea companiei lui Rockeffeler, Standard Oil.

Cu acest prilej ei stabiliseră strânse relaţii cu I. G. Farben, fabrica ce producea gazolină pentru maşinile de răboi naziste, dar şi substanţa Zyklon B utilizată în lagărele de concentrare (această ramură a I. G. Farben a devenit ulterior renumita fabrică de medicamente Bayer).

Ordinul Maltez şi-a inceput activitatea in România în anul 1932, însă a fost desfiinţat pe perioada comunismului, reluându-şi activitatea în decembrie 1989, imediat după victoria revoluţiei anticomuniste.

 

 

Surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=25100; http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4943; http://www.descopera.org/cavalerii-de-malta/

 

 

 

 

 

 

 

07/04/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Laboratorul Pitești, clinica Tavistock și marele experiment

Clinica Tavistock, laboratorul Pitești și marele experiment

Dumneata îți închipui că există ceva numit natură umană, care, ultragiată de ceea ce facem, se va întoarce împotriva noastră. Dar noi creăm natura umană. Omul este maleabil la nesfârșit”. (George Orwell, “1984”)

Institutul Tavistock

Orice acțiune de manipulare globală este gestionată din interiorul unei instituții: Institutul Tavistock de Relații Umane, al cărui sediu se află la Londra, 30 Tabernacle Street. * Institutul s-a desprins în 1946 din Clinica Tavistock, fondată în 1920 de doctorul britanic Crichton-Miller.

Institutul Tavistock controlează nenumărate filiale, situate la Institutul de Cercetări Stanford, Massachusetts Institute of Technology (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din Georgetown (unde se formează personalul Departamentului de Stat), US Air Force Intelligence şi RAND Corporation. Unii critici ai Tavistock susțin chiar că organizații precum Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley sau Clubul de la Roma execută instrucţiunile primite de la institut.

Tavistock studiază comportamentul individual și colectiv, urmărind să controleze și să conducă acțiunile și gândirea prin tehnici de persuasiune, sugestie, manipulare șI spălarea creierului.

În 1921, după încheierea Primului Război Mondial, Clinica Tavistock a început să cerceteze posibilitățile oferite de controlul minții. Obiectul său de studiu era “nevroza de război” de care sufereau militarii britanici întorși de pe front, “un punct de ruptură” a echilibrului psihologic, cauzat de stresul intens suferit în conflict și de teroarea pe care le-o stârneau bombardamentele.

Ulterior, metoda știițifică descoperită la clinică a fost aplicată în domeniul general al comportării umane de către institut, care a început să evalueze reacțiile individuale și collective ale persoanelor supuse la diferiți stimuli, pe baza descoperilor lui Freud.

Antecedentele soldaților au servit cercetării cauzelor și condițiilor care îl fac pe un individ să-și piardă controlul mental și contactul cu realitatea anterioară, lăsându-l fără apărare în fața unui stimul nou.

Țelul era distrugerea apărării psihice a individului și, de aceea, cercetătorii s-au străduit  să afle variabilele care trebuie aplicate fiecărui caz în parte.

Cercetătorii au încercat să afle cheia deintegrării ori descompunerii sociale, în vederea modificării percepțiilor individuale și alterării credințelor sau valorilor anterioare.

Oamenii de știință de la Tavistock au descoperit, astfel, că un individ care își pierde rădăcinile este mai ușor de gestionat și, ca atare, pentru a putea fi manipulat, trebuie să i se distrugă nucleul familial și principiile religioase, sexuale și de orice sorginte, inculcate în copilărie. *

Un ecou al acestor experimente poate fi regăsit în cele trei filme din seria The Bourne (Identity, Supremacy și Ultimatum).

Fenomenul Pitești

Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești„. (Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești”).

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomații, preoții, militarii, magistrații, polițiștii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moșieresc” erau în închisori, țăranii cei mai gospodari erau deportați în coloniile de muncă forțată.

Tuturor împreună și fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „dușman al poporului”.

Mai rămăseseră tinerii, o forță socială imprevizibilă și care trebuia sa fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Pitești, denumit de Securitate „reeducare”.

Ideea reeducării îi este atribuită pedagogului sovietic Makarenko, specialist în delincvenţa juvenilă, care susţinea că deţinuţii tineri pot fi reeducaţi de către cei mai vechi, trecuţi şi ei prin această experienţă.

Una dintre metodele cele mai utilizate era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor reeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi, ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri.

După ce se creau suficiente legături şi îşi dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor.

Urma, apoi tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii erau schingiuţi în cele mai cumplite moduri.

Ce li se cerea celor bătuți pentru a înceta supliciul: să renege tot ce crezuseră până atunci (politică, religia, mamă…). Să se declare convinși de superioritatea comunismului și reeducați în spiritul său.

Să spună tot ceea ce reușiseră să ascundă la anchetele Securității și să denunțe pe cei ce eventual scăpaseră de arest.

Să povestească orice element incriminator pe care l-au aflat în discuțiile cu prietenii. În sfârșit, și esențial: să se declare disponibili pentru reeducarea altor prizonieri. **

 

Ce este fenomenul Pitesti ?

  1. Sensul restrins

Expresia „fenomenul Pitesti” apare intr-o carte a lui Virgil Ierunca dedicata relatarii si analizei experimentului de „reeducare” la care puterea comunista a expus detinutii politici . Cartea se bazeaza pe marturiile unor supravietuitori, marturii cuprinse si in alte lucrari similare.

Intre anii 1950- 1952, responsabilii sistemului de lagare in care fusesera incarcerati toti romanii capabili de rezistenta fata de instaurarea comunismului, au pus la punct o operatiune de „reeducare”.

Inceputul s-a facut in penitenciarul de la Pitesti, in care fusesera masati opozantii studenti …

 Scenariul era urmatorul:

 In aceeasi celula erau plasati (ca din intimplare) doua categorii de prizonieri: „reeducatii” si „banditii nereeducati”.

„Reeducatii” (din motive ce vor transpare imediat) erau infiltrati printre ceilalti, ascunzindu-si ideile, cautind prietenii si destainuiri. Un timp in celula domnea concordia anticomunista.

Apoi, dupa ce se creau suficente legaturi si se dezvaluiau suficente ginduri tainice, BRUSC, se declansa represiunea. La un semnal, reeducatii, scotind bitele de prin ungherele in care le fusesera pregatite, se repezeau asupra nereeducatilor si incepeau sa-i macelareasca.  Efecul de groaza era sporit (de partea victimelor) de perplexitate.

Incapabili sa inteleaga cine-i ataca si de ce, sa perceapa sensul a ceea ce se intimpla, dezarmati material si psihic „banditii” se prabuseau sub loviturile date cu o stupefianta ferocitate, de cei ce fusesera pina in acel moment cei mai buni prieteni.

Dupa ce prima rezistenta fizica si morala era astfel depasita prin efect de surpriza, urma „tratamentul” . Timp de zile, saptamini, luni la nevoie, schingiuirea victimelor din celula continua.

Nu pot fi  descrise aceste chinuri . Inventivitatea tortionara  a  intrecut orice …”record”. Cel ce refuza „convertirea” era batut necontenit, pus sa-si manince fecalele, …etc. Multi relateaza ca partea cea mai greu de suportat era sa asiste la schingiuirea colegilor. Batai colective, batai individuale. Fara pauza, fara speranta, fara sfirsit.

Ce li se cerea celor batuti pentru a inceta supliciul: Sa renege tot ce crezusera pina atunci (politica, religia, mama…). Sa se declare convinsi de superioritatea comunismului si reeducati in spiritul sau. Sa spuna tot ceea ce reusisera sa ascunda la anchetele securitatii si sa denunte pe cei ce eventual scapasera de arest.

Sa povesteasca orice element incriminator pe care l-au aflat in discutiile cu prietenii. In sfisit, si esential:

SA SE DECLARE DISPONIBILI PENTRU REEDUCAREA ALTOR PRIZONIERI.

In fata acestei adevarate lepadari de sine, oamenii au pus in joc intreaga lor capacitate de rezistenta. Aici era tocmai cheia experimentului: demonstrarea fragilitatii omului, a faptului ca forta are rezerve pentru a infringe rezistenta.

Daca in stare de luciditate oamenii refuzau, ei trebuiau adusi la punctul „de topire”,  la care fluidizata, fiinta devine maleabila. De aceea, bataile au fost administrate fara rezerve, pina la capatul fizic al rezistentei.

Unii au murit. Unul a reusit sa se sinucida (in general aceasta scapare nu era posibila). In rest insa, in marea lor majoritate, subiectii au fost trecuti dincolo de omenesc.

Si au sfirsit prin a consemna (ma feresc de a spune accepta), placizi, anulati, desprinderea de constiinta.

Au fost desigur incercari de a „trisa” din partea unor falsi convertiti. Ele se manifestau prin incercarea de a-si lovi victimele-prieteni cu mila sau de a-i preveni de pericol in faza de spionaj initial. Depistati, au fost macelariti cu cu o cruzime inca (?) sporita.

Astfel, dupa ce noul lot de „reeducati” era forjat intr-o celula, el era folosit pentru propagarea in alte celule a experimentului. In citiva ani inchisoarea de la Pitesti era „reeducata” si incepusera „exporturile” catre alte inchisori politice.

Lesne de inteles ca victimele-tortionari produse de acest sistem au enorme reticente in a descrie ce li s-a intimplat. Tocmai aici e „eficacitatea” metodei de represiune „brevetata” la Pitesti.

Nu voi vorbi aici despre modul in care experimentul a fost amorsat (echipa lui Turcanu ) si nici cum a incetat in forma sa extrema.

Nici despre farsa judiciara pe care comunistii au inscenat-o cu acest prilej. (a se vedea lucrarile aparute).

Ci ma voi concentra asupra continuarii lui in forma atenuata, dar generalizata la scara intregii Romanii.

 

 

 

 

 

Image result for fenomenul pitesti photos

 

 

 

 

  1. Sensul larg

Asadar „baza principiala” a experimentului de reeducare e urmatoarea: SA OBLIGI  VICTIMA, PRIN PRESIUNI CARE SA-I DEPASEASCA POSIBILITATEA DE REZISENTA, SA DEVINA PARTASA LA REPRIMAREA ALTORA.

Intelegind potentialul acestui procedeu, comunistii, (dupa modelul deja testat de Stalin) l-au aplicat pentru anihilarea capacitatii de rezistenta a poporului roman. Desigur formele au fost mai putin brutale ca la Pitesti, mai subtile, rafinamentul a inlocuit forta bruta, atunci cind a fost posibil. In general e vorba de inlocuirea reprimarii cu amenintarea, (perspectiva ei), a durerii cu frica de durere. In fond acelasi determinism. 

  Procesul a fost amorsat in forta, sub obladuirea trupelor sovietice de ocupatie. Dupa un timp efectele terorii au inceput sa se propage in lant, incit nu a mai fost nevoie de ocupatie militara.

Pentru cazurile rebele de impotrivire reteaua represiva intervenea nemilos si … didactic (incit sa taie cheful de aventuri ). In ultima faza (azi) investitia in degradare isi arata roadele, de maniera a permite represiunii o retragere in espectativa.

Cei ce explica situatia din Romania printr-un „fenomen tip Pitesti”, se refera la acest mecanism de propagare fortata a vinovatiei, care rezolva simultan mai multe probleme pentru dictatura:

– slabeste capacitatea de rezistenta a prizonierilor

–  creeaza premise solide pentru colaborationism

– creeaza o confuzie protectoare

– diminueaza riscul de pedeapsa in cazul prabusirii regimului

Aceasta dimensiune (intoxicantia morala) a dictaturii comuniste din Romania este definitorie. In general, o dictatura urmareste exploatarea prizonierilor ei.

Forta e folosita pentru a-i mentine in captivitate. Asadar nu dimensiunea de lagar de munca si exterminare e originala la comunism. Si nici aceea de mafie statala. Ci aceea de „clinica” de alienare in masa, de intoxicare spirituala.

Comunistii au inteles un lucru simplu: e mai usor sa domini o masa care nu se mai revolta decit sa o mentii la respect in mod continuu.  Decit sa domini zilnic, prin forta, in lupta cu setea de libertate a captivilor, e mult mai avantajos sa ii zdrobesti pina la deformare, sa ii modifici in interior, sa ii programezi favorabil.  De unde preocuparea pentru … creerea omului nou.

Activitatile directe de propaganda nu sint decit virful aisbergului. Chiar daca eficacitatea unui bombardament ideologic continuu nu trebuie subestimata, nu cred ca aceasta a fost principala pirghie de intoxicare. Reeducarea prin partasie fortata are un rol inca insuficent analizat.

Precizez ca voi selecta dintre mecanismele de atragere in cirdasie vinovata doar pe cele in care victima a fost supusa unei presiuni. Cazurile de complicitate liber asumata (si ele cu un rol esential) nu fac obiectul acestei analize. 

Trebuie insa sa observam ca linia de demarcatie intre aceste doua tipuri de colaborationism e fragila. In general, dupa ce cineva a facut rabat de la constiinta, sub presiune, e disponibil pentru compromisuri ulterioare, aparent liber consimtite !:

Sa revedem citeva ipostaze curente :

– Judecator dind sentinte in spiritul faradelegii legalizate, sau in litera ei sau chiar ca urmare a unor indicatii Tovarasesti. Dind ani grei de temnita celor ce lupta pentru libertate…

– Avocat terorizat al apararii ce … isi condamna clientii (proscrisi de partid) in plin proces …

– Jurist acceptind rolul de legitimator al abuzului si liberului arbitru… Scriind tratate de drept al muncii … in  lagar!

–  Procuror instrument al terorizarii legalizate…

–  Politist intorcind capul de la infractiunile celor alesi si acceptind sa insceneze infractiuni imaginare…

– Cetatean strins cu usa pentru a se lansa in patriotica ocupatie de delatiune. Si acceptind pentru a putea iesi in strainatate. Si acceptind pentru a evita o condamnare Si acceptind pentru a-si imbunatati standardul mizerabil de viata. Si acceptind de frica de a nu fi considerat dusmanos…

– Chemare in concentrare a unui rezervist, undeva departe pentru citeva luni, ca raspuns al unei atitudini negative a acestuia la locul de munca (raportata de director sau secretar sau delator, judecata de activist, rezolvata de comisariat …)

–  Economist avizind aberatii catastrofice pentru a nu apare refractar… Acceptind preponderenta „orientarilor”…

–  Medic salutind infometarea ca „alimentatie rationala” si multumind partidului pentru „conditiile din spitale”; intorcind ochii de la incubatorul in care copii prematur nascuti au murit prin intreruperea curentului; participind la haituirea femeii ce a avortat din disperare…

– Psihiatri participind neputinciosi la innebunirea anumitor pacienti…

– Functionar pe care nu-l priveste injustitia regulamentului pentru a carui aplicare isi ia salarul; ducind la indeplinire lucruri care ii ranesc consttiinta…

– Primar, sau activist,fecior al satului, exprimindu-si entuziasmul fata de ideea sistematizarii, ce urmeaza sa inmorminteze casele si ocupantii lor…

– Taran  predind „de buna voie ” pamintul parintilor sai; tacind cuminte toamna, cind ramine fara nimic, semnind „contracte” de vinzare de animale catre stat la preturi sub cheltuielile de crestere…

– Taranca legindu-si vaca de pom si lasind-o sa moara de foame, pentru a scapa de povara cresterii ei si de interdictia de a o taia …

– Specialist tehnic doritor de implinire profesionala si acceptind inscrierea in partid pentru a nu-si taia sansele.

– Sedinta (de partid sau „a oamenirilor muncii”) in care cel valoros dar neslugarnic e infierat de colectiv; coleg revoltat de nedreptate, tacind pentru a nu-si periclita propria pozitie.

– Vizita unui activist in productie soldata cu aberante indicatii; tehnician inghitindu-si protestul sub un umilitor „Sa traiti!” sau o dureroasa tacere…

– Cercetatori gudurindu-se dupa fonduri la un partid a carui doctrina e primatul valoric al inculturii…

– Preot slujind pentru sanatatea partitului si conducatorilor sai iubiti de frica sa nu vada biserica definitiv inchisa…

– Duhovnic raportind spovedanii la securitate…

– Paroh incuviintind darimarea lacasilor de cult, sau reprimarea populatiei…

–  Militar de cariera tinut din scurt si umilit de ofiterii securisti…; multumind pentru reorientarea specialitatii sale catre … muncile cimpului…

– Profesor explicind copiilor valorile si realizarile comunismului, rastalmacind istoria, respectind cenzuri usturatoare in spatiul culturii romanesti, predind de la „cartoful sovietic, cel mai mare din lume”, pina la „viciile imperialismului romanesc”…

– Profesor (universitar) de stiinte iesit „in campanie” de recoltare, ingitindu-si revolta in fata staulelor in care ii sint cazati elevii (studentii) de valoare si a „intrecerilor in recoltat”

– Parinte trimitindu-si copii pe cimp in ploaie sau ninsoare sa „recolteze”, sau pe stadion sa faca porumbei de recunostinta din  corpurile lor fragede -din frica de repercursiunile unui refuz…

 – Parinte ascunzindu-le copiilor adevarul si lasindu-i in voia propagandei de partid, de frica urmarilor unei eventuale indiscretii produse de candoare…

– Parinte invatindu-si copilul minciuna, lasitatea, siretenia si egoismul din dorinta de a-i da osansa de supravietuire…

– Studenti jucind jocul ambiguu al „haiului” in cadrul sedintelor ASC…

– Elevi aflati intr-o prelungita cura de supunere; tunsi si mustruluiti in maniera prepenitenciara …; invatind realismul „libertatii ca necesitate inteleasa”…

– Pionieri si soimi ai patriei intr-o continuu ritual de proslavire a partidului…

– Actor recitind cu ochii aproape in lacrimi poezii de slava „conducatorilor iubiti” pentru a nu pierde accesul la o scena de prestigiu…

– Poet filtrindu-si inspiratia de maniera a preveni reactia cenzurii…

– Autor de piese de teatru conforme orientarilor ultimei plenare…

– Scriitor acceptind introducerea unor fraze ce ii repugna si eliminarea celor pe care le iubeste, pentru a face sa „se strecoare” unele adevaruri…

–  Violonist cintind in suba intr-un concert omagiu…

– Telespectator buimacit in fata unui program rezumat la 2 ore de „formare a omului nou” dar exprimindu-si scirba in surdina  de frica vecinului…

– Comitet a unui concurs oarecare primind indicatia privind modul in care urmeaza sa premieze…

– Om din public aplaudind lucruri care il calca pe nervi de frica de a nu fi reperat in lipsa lui de entuziasm si luat la intrebari…

– Lucrator obosit chemat duminica sa-si manifeste recunostinta si entuziasmul in cadrul unor ritualuri diverse de supunere (mitinguri, sedinte, munca patriotica, primiri )…

– Locatar degerat ramas fara gaz in mijlocul iernii, inghitindu-si ura si frigul cu intelepciune resemnata; acceptind chiar cresterea intretinerii pentru un fals consum…

– Prieten tacind in timp ce Celalalt, intrat in dizgratia partidului e bestelit sau pedepsit; evitindu-l apoi din pudoare si prudenta…

– Frate delimitindu-se de „ruda fugita in strainatate”, infierind-o pentru a mai diminua minia  partidului…

– Cumparator invatind siretlicurile afacerilor „pe din dosul tejghelei”, invatind sa-si asigure hrana in defavoarea celorlalti hamesiti…

– Miri falsi acceptind sa joace nunta traditionala cu ocazia vizitelor de lucru…

– Credinciosi ascunzindu-si credinta si facind parada de ateism …

– Victime ale diverselor abuzuri, tacind de frica reinceperii represiunii…

– Ginditor cautind teoretizari care sa-i permita sa-si neglijeze conditia de prizonier…

etc …

Cele de mai sus nu isi propun un dicurs deduciv ci inductiv. In plus precizez ca orice generalizare e de evitat, ca putem revedea si un lung sir de manifestari de demnitate si rezistenta.

Am incercat doar sa improspatez memoria celor ce nu vad de ce fenomenul Pitesti ar fi semnificativ si nu inteleg situatia de azi din Romania. Am incercat sa explic de ce unii ca mine apara cu atita …incrincenare ideea necesitatii unei clarificari purificatoare …

  1. Sensul general. Actualitatea

Mecanismul „reeducarii” aplicat in Romania este de interes inca si mai larg decit cel national. El pune in discutie:

– cauzele si fiziologia  degenerarii  unei societatii in fenomene de tip Pitesti

– capacitatea naturala de rezistenta a omului si a societatii la un astfel de atac

– modalitatile de prevenire a unor monstruozitati similare si de ajutorare a societatilor care ii cad victima.

 Raspunsul „la altii nu s-ar putea asa ceva” e ridicol . Nicaieri nu s-a putut …pina s-a putut. Boala cade peste insul sanatos . A sustine ca noi romanii avem ceva predestinat (vicios) pentru astfel de evolutii inseamna a comite cu usurinta o impietate.

Nu exista argumente pentru o astfel de auto-flagelare nationala ! Privind evolutiile din Europa de Est putem remarca marile analogii. Cauze similare, efecte asemanatoare.

Cu prea multa dezinvoltura incearca majoritatea politologilor occidentali sa eludeze acest subiect. (motivele conteaza mai putin). Problema de principiu e esentiala: ce garantii avem ca societatea in care traim nu poate cade victima la astfel de cangrene ?

Istoria atesta amenitarea.  Ma refer la mecanisme clare de aparare, nu la declaratii de buna intentie.

In aceata ordine de idei, experienta juridica istorica arata importanta disuadarii recidivei prin pedepsirea exemplara a vinovatilor. Nu razbunarea e mobilul pedepsei, ci apararea societatii de viitoarele atacuri.

Ori, solutia spre care pare a se indeparta criza comunista e departe de acest caracter preventiv. Solutia compromisului dintre victime si calai, poate fi impusa de raportul real de forte dar e inacceptabil sa fie sustinuta si teoretic. O astfel de teorie iresponsabila e in fapt o invitatie la recidiva !

Intr-adevar care e morala actuala a „intimplarii comuniste”, a celei romanesti in particular : ca daca represiunea e suficent de nemiloasa si de sireata incit sa forteze propagarea complicitatii, sansele de reusita sint crescute, iar riscurile sint anulate, CHIAR IN CAZUL INTRERUPERII ATACULUI !

Reprimati fara rezerve impunind intoxicarea victimelor si aveti succesul si spatele asigurat ! Un astfel de mesaj intunecos e pe cale de a fi lansat istoriei din Romania si alte creuzete experimentale…

Dovada trainiciei cangrenei este reactia populatiei din Europa de Est, dupa scoaterea de sub presiune, modul in care ea a votat ! O majoritate dereglata poate transforma mecanismul democratiei intr-o capcana pentru o minoritate supravietuitoare !

Si nu uitati ca acesta populatie nu e chiar lasata de capul ei (dezintoxicarea ar fi desigur mai rapida). Ca exista un complex instrumentar  de manipulare.

E unul dintre motivele pentru care contestatarii din Romania (printre care ma numar) isi striga disperarea, isi cauta febril o solutie, alta decit resemnarea in fata faptului implinit.

Nu retorica se afla la baza obsedantului „Jos comunismul !” ci dorinta fierbinte de a evada dintr-un determinism aparent implacabil.  In fata acestei disperari, poate neputincioase, poate isterice, s-ar putea  reactiona cu mai multa compasiune, daca nu solidaritate…

Cum se explica impacienta anticomunistilor „turbati”? De ce nu inteleg ei  realitatea si nu se incadreaza in modelul refacerii lente, normalizarii echilibrate, compromisului intru progres lin ?

Pentru ca din punctul lor de vedere, ce se intimpla azi e IREMEDIABIL   

E sensul insistentei din 1990 pe indemnul „Acum !”

Intr-adevar, daca asteptam inca citiva ani, declansarea unui proces al comunismului va fi caduca.

Batranii chinuiti care si-au trecut adevarul prin zidul gros al 45 de ani de oprimare, VOR MURI fara a fi avut dreptul sa depuna marturie, recuperindu-si sensul rezistentei. Calaii vor pieri si ei in sacunele lor patronale, lasindu-si odraslelor (altfel  nevinovate) averile obtinute ca pret al crimei lor.

Care va fi atunci morala indelungatei faradelegi: ca o crima suficent de viguroasa e rentabila, PINA LA CAPAT !

Astfel, pentru noi, disperatii, ultima parte a piesei prin care se face dovada eficacitatii rautatii SE JOACA AZI ! Demonstratia a carei concluzie ne desfiinteaza sperantele intr-o dreptate imanenta, se inchide sub ochii nostri.

Am observat ca pentru credinciosi, acest epilog e mai usor de depasit (ei de altfel nu il vad decit ca pe o incercare). Pentru cei care (ca mine) nu au sprijinul unei credinte ci isi intemeiaza fragilul echilibru pe o anume racordare la misterul lumii, morala experimentului Pitesti are efecte devastatoare.

Ea ne lasa fara aparare in fata  NONSENSULUI  !

Ioan Rosca, publicat pe scr in vara anului 1994

 

Noi, toți ceilalți

Prima victimă a războiului este adevărul“ (Rudyard Kipling)

Când guvernanții au înțeles că puteau manipula psihologic masele prin procedee subtile de control social, în lumea cunoscută a început o metamorfoză iremediabilă ce duce până în prezent, dar care își va atinge punctul culminant undeva, în viitor.

Metodele moderne de omogenizare civică au fost elaborate după succesul deja experimentat de propaganda de război și ulterior progreselor științifice ale școlii lui Sigmund Freud.

Un rol important au avut, de atunci, publicitatea, cinematograful, presa scrisă și radioul, dar mai ales televiziunea și lumea telerealității pe care aceasta a creat-o.

Manipularea la care sunt supuși cetățenii acum ne trimite iremediabil la o întâlnire cu cartea 1984, a scriitorului și publicistului George Orwell.

 

* https://franckmelen.wordpress.com/2010/10/14/clinica-tavistock-laboratorul-pite

Cristina Martin Jimenez, “Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii”, Litera International 2007

** de pe piatauniversitatii.com

06/11/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

TEORIA CONSPIRAȚIEI.GUVERNUL MONDIAL DIN UMBRĂ SE ÎNTRUNEŞTE ÎN ROMÂNIA.TRILATERALA LA BUCUREŞTI.

TRILATERALA LA BUCUREŞTI. GUVERNUL MONDIAL DIN UMBRĂ SE ÎNTRUNEŞTE ÎN ROMÂNIA. MUGUR ISĂRESCU ALĂTURI DE ZBIGNIEW BRZEZINSKI, TARTORUL TRILATERALEI, GRUPULUI BILDERBERG ŞI CLUBULUI DE LA ROMA.

9 Octombrie , 2010

Trilaterala

Pe 14 iulie a.c., titram, citand RealPolitic.ro: Trilaterala se intruneste in toamna la Bucuresti, sub auspiciile lui Mugur Isarescu. Guvernatorul BNR, singurul roman cunoscut din Trilaterala este si membru al Clubului de la Roma, alaturi de Mircea Malita si al IPID, alaturi de Sergiu Celac, Dan Puric si Calin Georgescu

Astazi presa online scrie:

Un eveniment cu adevărat remarcabil va avea loc, chiar sub nasul nostru, în următorul sfârşit de săptămână (15-17 octombrie). Pentru prima dată de la înfiinţare, în anul 1973, întâlnirea europeană anuală a Comisiei Trilaterale va avea loc la Bucureşti. Supranumită de mulţi analişti pe politică externă drept “guvernul mondial din umbră”, de alţi conspiraţionişti drept “sora mai mică a Clubului Bilderberg”, Comisia Trilaterală este o formaţiune cu trei poli, Europa, America de Nord şi Asia, care reuneşte cei mai influenţi politicieni, industriaşi, guvernatori de bănci centrale, profesori universitari, bancheri, reprezentaţi ai organismelor multinaţionale (ONU, Comisia Europeană etc.) şi patroni mass-media din cele trei regiuni dezvoltate ale lumii.

Comisia Trilaterală a regiunii europene are un număr de 170 de membri, toţi aleşi pe sprânceană şi cu acces numai pe bază de invitaţie personală din partea şefilor organizaţiei. 25 de ţări europene sunt reprezentate în Trilaterală, majoritarea din UE. România are şi ea doi membri, din 2004, conform site-ului oficial al Trilateralei (link: http://www.trilateral.org/). Unul este, surpriză-surpriză!, domnul Mugur Isărescu, iar cel de-al doilea, domnul Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI. Interesant că ambii au o putere aproape discreţionară asupra finanţelor ţării, fiind orchestratorii împrumutului de 20 de milarde de euro de anul trecut şi susţinătorii unuia nou, în valoare similară. Într-adevăr, se pare că susţinerea unor guverne incompetente, dependente de împrumuturi externe, este cea mai bună strategie de afaceri a Fondului.

N-am putea susţine că Trilaterala este o organizaţie secretă, de vreme ce ştim că există, iar membrii săi sunt printre cei mai proeminenţi oameni ai lumii. Însă ceea ce pun ei la cale, de câte ori se întâlnesc, nimeni nu ştie cu precizie. Cert este că această Comisie Trilaterală a fost înfiinţată cu fondurile atotputernicei familii Rockefeller, care şi-a propus să finanţeze o vastă alianţă între America de Nord, Europa de Vest şi Japonia prin care să protejeze marile afaceri multinaţionale de etern fluctuanta viaţă politică. Se spune că ei sunt cei care finanţează campaniile electorale ale politicienilor, astfel încât, atunci când ajung la putere, vor acţiona în favorea lor. Un fel de taxă de protecţie la nivel global. Pentru cei care cred că o astfel de ipoteză este de domeniul SF-ului, reamintesc că, în primele luni de la alegere, preşedintele Obama a numit nu mai puţin de 12 membri ai Comisiei Trilaterale în funcţii-cheie din administraţia americană, printre care şi ministrul de finanţe, Tim Geithner, ministrul de externe, Hillary Clinton, sau directorul Comitetului de Redresare Economică, Paul Volker.

În Europa, Trilaterala are un preşedinte de onoare, în persoana lui Peter Sutherland, un irlandez care este sau a fost membru în atâtea comitete şi comisii încât poţi edita tomuri întregi numai cu funcţiile lui.

Am să menţionez câteva dintre ele, pentru a ne face o idee asupra puterii de influenţă a acestui domn: preşedinte Goldman Sachs, preşedinte BP, procuror general al Irlandei, director Royal Bank of Scotland, director al Grupului Bilderberg, membru de onoare al Institutului de Afaceri Europene, ambasador şi reprezentant special ONU, preşedinte London School of Economics, consilier financiar la Vatican, comisar european pentru competiţie şi educaţie, director general GATT (anterior Organizaţiei Mondiale a Comerţului). Ca să enumerăm doar câteva!

Acest domn, împreună cu restul celor 170, va fi pentru trei zile în Bucureşti. Evenimentul nu trebuie legat sub nici o formă de contextul politic actual al ţării; el a fost programat cu cel puţin un an în urmă. Şi oricum, situaţia României este o miză prea mică pentru o astfel de reuniune. Nu vom şti ce anume au discutat, pentru că niciodată nu au apărut stenograme în presă şi nici nu s-au făcut declaraţii. Putem doar să urmărim atitudinea viitoare a guvernatorului, care, de altfel, de mult tot bate şaua ca să priceapă iapa că ne mai trebuie un nou împrumut, şi să încercăm să desluşim ce ordine a primit de la mai-marii lui.

Ceea ce este trist de constatat, pentru a câta oară, este faptul că astfel de organizaţii care concentrează o putere aproape infinită de a schimba destinele a miliarde de oameni se situează dincolo de mecanismele democratice de guvernare. Un om de valoarea lui Peter Sutherland, năucitor de influent, poate să fie mânat de cele mai onorabile intenţii, dar tot nu este mandatat printr-un vot popular, piatra de temelie e domocraţiei. El, la fel ca şi ceilalţi de teapa lui, este un exponent al plutocraţiei, puterea unor elite asupra maselor. Pun la bătaie ce vreţi voi că nu palpită nici o secundă pentru asistaţii social care îşi vând votul pe o găleată sau o pungă de făină, definiţia democraţiei autohtone. La urma urmei, lasă-i să-şi înveţe lecţia atitudinii lor descreierate, în cel mai crunt mod cu putinţă.

Pentru noi, restul, care ne încăpăţânăm să sperăm într-o societate responsabilă, nu ne rămâne decât să alegem să fim la cheremul poftelor isterice ale maselor iresponsabile sau la mâna deciziilor unei elite corporatiste. Tristă viaţă ne aşteaptă!

de Claudia Ion

Surse: NapocaNews și Basarabia Literară

Nota : Presedintele UE, Herman Van Rompuy, este membru al Grupului Bilderberg

09/10/2010 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: