CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezvăluirile fiului lui Lavrenti Beria, șeful poliției secrete a lui Stalin

 

 

 

 

 

 

 

Beria, mon père, au coeur du pouvoir stalinien

 

 

 

 

Cartea Beria, mon pere. Au coeur du pouvoir stalinien, scrisă de Sergo Beria, fiul șefului odiosului serviciu secret sovietic, NKVD, lui Lavrenti Beria, este un eveniment editorial prin aceea că aduce detalii necunoscute .

 

 

 

 

 

România, Polonia și țările baltice, declarație comună prin care condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov: ”Împreună putem combate campaniile de dezinformare și tentativele de manipulare a datelor istorice”

 

 

 

 

 

                           România, sămânţă de scandal între Hitler şi Stalin

 

 

 

Pentru cititorul român, cea mai interesantă dezvăluire a acestei cărţi este probabil reacţia lui Hitler la cererea lui Molotov, aflat în vizită de stat la Berlin, în luna noiembrie 1940, privind retragerea trupelor germane din România şi din Finlanda. Hitler a răspuns că „nu doreşte să se oprească asupra unor mărunţişuri ca prezenţa trupelor germane în România şi în Finlanda. Eu ofer Uniunii Sovietice o veritabilă împărţire a lumii” (pag.105).

Germania propunea URSS „să facă presiuni asupra Turciei pentru a modifica statutul strâmtorilor şi să constrângă Japonia să semneze un Pact de Neagresiune cu URSS în schimbul adeziunii sovietice la Pactul Tripartit încheiat la 27 Septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia”.

La aceeaşi audienţă la cancelaria Reich-ului, Molotov a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu reproşurile sale că Germania a dat garanţii României pentru frontierele sale fără consultări prealabile cu guvernul sovietic, aşa cum prevedea Pactul Molotov-Ribbentrop.

Exasperat, Hitler a ordonat imediat după plecarea lui Molotov, întocmirea „Planului Barbarossa”.

Ajuns acasă, Molotov a prezentat Biroului Politic raportul său de activitate în Germania scrie https://www.historia.ro/ tatal-meu-lavrenti-beria

Potrivit cărţii, „Stalin şi-a manifestat nemulţumirea faţă de atitudinea lui Molotov la acea întâlnire, reproşându-i că a fost lipsit de supleţe. Molotov trebuia să lase uşa deschisă negocierilor, să treneze lucrurile în loc să-i spună brutal lui Hitler că URSS nu este interesată de propunerile lui” (pag.105).

După această şedinţă furtunoasă a Biroului Politic, Stalin l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, pentru a-i notifica oficial Germaniei că URSS este gata să adere la Pactul Tripartit. Tot legat de România, autorul aduce detalii interesante privind planurile lui Stalin după anexarea Basarabiei:„Stalin voia să se apropie de regiunile petrolifere ale României pe care nu avea intenţia să le abandoneze Germaniei”(pag.100).

„Turcia condiţiona intrarea ei în război de partea Naţiunilor Unite de o debarcare anglo-americană în Balcani. În acest context, s-a discutat la Teheran trimiterea unor divizii britanice în Rhodos ca manevră de scoatere a României, Ungariei şi Bulgariei din alianţa cu Germania” (pag. 149).

Această ocazie uriaşă pentru România a fost pierdută la masa tratativelor, pentru că Churchill a făcut greşeala să condiţioneze debarcarea în Balcani de recunoaşterea de către URSS a guvernului polonez aflat în exil la Londra, condiţie neacceptată de Stalin, care avea pregătit pentru Polonia un guvern comunist condus de Boleslaw Bierut.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

06/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stalin : „Dacă nu murea Roosevelt, URSS ar fi cucerit întreaga Europă”

 

 

 

 

Amazon.fr - BERIA, MON PERE. Au coeur du pouvoir stalinien - Beria, Sergo - Livres

 

 

 

 

 

 

 

 

Beria – Stalin's right-hand man in Abkhazia

Foto: Lavrenti Beria (1899-1953) și Iosif Vissarionovici Stalin (născut Ioseb Besarionis dzе Jugashvili (1878 – 1953).

 

 

 

 

Istoria Europei a consemnat câteva nume de poliţişti infami. Francezii l-au dat istoriei pe Joseph Fouche (1759-1820) în perioada imperiului, germanii l-au dat pe Heinrich Himmler (1900-1945) în perioada nazistă, dar sovieticii deţin supremaţia cu Henrik Yagoda (1891-1938), Nikolai Iejov (1895-1940) şi Lavrenti Beria (1899-1953) în perioada stalinistă.

În galeria întregii istorii universale a lumii nu există un exemplu de poliţist infam care să-l fi întrecut pe Lavrenti Beria.

După arestarea sa de către Hruşciov în 1953, ancheta judiciară a durat şase luni şi cuprindea 39 de volume cu depoziţii, documente şi alte probe incriminatorii rămase secrete şi inaccesibile până azi.

Numai Stalin a mai beneficiat de o asemenea tăinuire a trecutului său criminal. Din acest punct de vedere, cartea Beria, mon pere. Au coeur du pouvoir stalinien, este un eveniment editorial prin aceea că aduce detalii inedite atât despre enigmaticul Lavrenti Beria, cât mai ales despre anturajul cel mai apropiat al lui Stalin de la Kremlin.

Sunt detalii valoroase întrucât ele provin de la  Sergo Beria, fiul legitim al lui Lavrenti Beria , o sursă capabilă să redea veridic atmosfera din interiorul Kremlinului, acel palat interzis oamenilor obişnuiţi, scrie https:/historia.ro/ tatal-meu-lavrenti-beria.

 

 

 

 

 

 

Al Doilea Război Mondial - pagina 5

                                       Roosvelt, o marionetă a lui Stalin

 

 

 

Cea mai surprinzătoare observaţie a autorului cărţii: Stalin a fost sigur că Roosevelt n-a murit de moarte naturală şi că a fost asasinat, reproşându-i frecvent lui Beria că n-a adus detalii despre acest asasinat.

„Dacă nu murea Roosevelt, spunea Stalin, URSS ar fi cucerit întreaga Europă. America s-ar fi mulţumit să moştenească toate coloniile Angliei şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii ale Armatei Roşii”(pag. 174).

Este un fapt cunoscut de către istorici că atât la Teheran, cât mai ales la Yalta, Roosevelt l-a dezavuat pe Churchill la masa tratativelor şi l-a pus în dificultate în prezenţa lui Stalin.

Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că, la Teheran, Roosevelt a avut o serie de întrevederi private cu Stalin în clădirea ambasadei URSS, la care n-a fost prezent decât translatorul sovietic Valentin Berejkov.

Cartea spune că translatorul a fost stupefiat când Roosevelt i-a spus lui Stalin că-l va sprijini în distrugerea Imperiului Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Americii.

Acest proiect a fost o preocupare principală a lui Roosevelt la Teheran (pag. 148), iar aceste convorbiri private dintre Roosevelt şi Stalin stau, probabil, la baza declaraţiilor lui Stalin că URSS ar fi controlat toată Europa dacă nu murea Roosevelt la 12 aprilie 1945.

În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scria, textual:

„După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.

Răspunsul lui Stalin a făcut senzaţie când jurnalistul american David Brinkley a făcut publice aceste două telegrame la televiziunea naţională americană:

„Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici:stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat. Stalin.” 

06/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Imagini pentru Securitatea RPR photos

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Imagine similară

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: