CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România la sfârşitul Primului Război Mondial şi lupta împotriva pericolului bolşevizării.

Manifestaţie rusească la Iaşi în mai 1917

 

Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic

 

 

În Rusia, Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917.

În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură.

Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru.

Acesta a ezitat de fiecare dată să ia vreo măsură, doar ținând discursuri și refuzând să acțIoneze, dând astfel frâu liber anarhiei de care au profitat cei care s-au organizat mai bine și erau mai hotărâți, chiar dacă erau în minoritate, respectiv maximaliștii lui Lenin, cunoscuți apoi sub numele de bolșevici.

Printr-o lovitură de stat ei preiau puterea prin forță, și reușesc tocmai datorită ezitărilor lui Kerenski, asta este povestea revoluției din octombrie, sau 7 noiembrie după noul calendar.

Bolșevicii cuceresc puterea doar în capitală, dar prin promisiuni extreme, promițând tuturor ceea ce-și doresc, și profitând de luptele și neînțelegerile dintre celelalte fracțiuni, reușesc să se mențină la putere în capitală, ba chiar să ducă un război civil sângeros pe care îl vor căștiga în cele din urmă.

Războiul civil din Rusia a durat aproximativ patru ani, la fel ca și primul război mondial, dar a produs un număr de victime, doar în Rusia, estimat la jumătate față de totalul victimelor din primul război mondial, care s-a desfășurat pe teatre de operațiuni aproape din întreaga lume.

 

 

 

Foto: Manifestaţie rusească în spatele frontului român, la Târgu-Ocna

 

 

 

Lenin a prmis tuturor ceea ce-și doreau, a promis pace și pământ, națiunilor din Rusia autodeterminare și chiar independență, respectiv dreptul de a deține singure de soarta lor, dar a fost cel mai mare ipocrit din istorie.

Nu a dorit nicio clipă să se țină de cuvânt, pe principiul că te faci frate cu dracul până treci puntea. Le-a promis tuturor ce doreau, pentru a-i face pe toți să lupte pentru soviete sau măcar de a-i menține neutri, iar ulterior și-a luat înapoi promisiunile.

A promis pace, dar a dus un război continuu pentru extinderea comunismului, chiar și după ce a căștigat războiul civil a invadat Polonia, a promis pământ pe care l-a luat înapoi mai târziu când era stăpân pe situație, asasinându-i sau deportându-i pe cei care refuzau colectivizarea, a dat autonomie altor popoare din imperiul rus doar pentru ca acestea să intre de bunăvoie în marea familie a sovietelor, iar acolo unde au refuzat a trimis armata roșie împotriva lor, ca și în Finlanda , Georgia, Ucraina sau Basarabia.

S-a debarasat de toți care i s-au alăturat, iar opera sa o fost continuată de Stalin. De exemplu, marinarii din Kronstadt, sediul flotei din Marea Baltică s-au răsculat în timpul revoluției, și-au ucis ofițerii aruncându-i în mare legați de mâini și de picioare în frunte cu comandantul flotei.

Seduși de promisiunile lui Lenin, i se alătură acestuia, luptând pentru cauza bolșevică.

Realizează în 1921 că au fost trași pe sfoară, că democrația propovădită de Lenin se transformase în cea mai crudă dictatură, și Lenin nu renunțase la acest mod de conducere deși războiul civil era în mare parte câștigat, lupte erau doar în Siberia și zonele limitrofe ale noului imperiu comunist.

Se revoltă și trec la luptă în martie, dar armata roșie îi atacă și traveresează gheața până la Kronstadt, unde după lupte grele sunt învinși și prizonierii executați, dreptatea roșie în acțiune.

Dar până atunci mai sunt multe evenimente, și cele de început ne privesc direct și pe noi. Am descris   tentativa de a bolșeviza România prin intermediul comisarului Rochal, cel care i-a răsculat pe marinarii din Kronstadt, precum și eșecul acestuia de a-l aresta pe Serbaceev, comandantul rus al trupelor ruse de pe frontul român, eșecul răsculării bazei ruse de a Socola, de lângă Iași, în mare parte bolșevizată, precum și pățania celor două trenuri cu bolșevici trimiși de la Odessa la Iași pentru a-l sprijini pe Rochal și bolșevicii de la Socola în scopul lor: arestarea sau executarea regelui Ferdinand, asasinarea guvernului român, ocuparea principalelor obiective și transformarea României în republica română bolșevică, care urma să se alăture marii familii bolșevice în drumul spre bolșevizarea întregii planete.

Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am avut oameni puternici la momentul respectiv.

Dar și slabi, la ședința consiliului de miniștri dinaintea Crăciunului lui 1917, respectiv în noaptea dintre 21 și 22 decembrie, în Iașiul amenințat de trupele bolșevizate de la Socola, la o aruncătură de băț, cu bandele de rușii bolșevizați ce bântuiau devastând, omorând, jefuind și violând în spatele frontului abia ținut de trupele române deoarece rușii de pe front fraternizaseră cu inamicul, au fost miniștri care și-au dat demisia de frică, chiar și Take Ionescu.

Generalul Prezan, conducătorul armatei, îi propune regelui un plan de acțiune pe care acesta îl aprobă imediat. 

Prea puțini știu că acest plan a fost elaborat din timp de către Șeful Statului Major al generalului Prezan, maiorul Ion Antonescu, viitorul mareșal.

Scopul, înlăturarea pericolului bolșevic de pe teritoriul României prin mijloace militare, unica soluție rămasă.

Acest consiliu se desfășura imediat după încercarea de lovitură a lui Rochal împotriva lui Șerbaceev, unde acesta, împreună cu amanta sa Boga, comisarii Reisshohn al armatei a IV-a ruse, Rech și Hermann, toți evrei, au încercat arestarea lui Șerbaceev.

Există mai multe versiuni, dar cele mai multe converg asupra următoarei desfășurări a evenimentelor.

La 21 decembrie, la cererea lui Rochal și a celor veniți cu el, respectiv cei menționați mai sus, generalul Șerbaceev acceptă discuții cu aceștia la sediul său, o casă din Socola.

Șerbaceev nu prea avea încredere în soldații ruși din Socola, de aceea era păzit de o gardă de cazaci ucraineni, dar în apropiere era și o gardă de vânători români.

Discuțiile între comisari și general alături de oamenii săi de încredere sunt aprinse, cele două comisii se retrag în camere separate pentru deliberări.

Rochal ceruse predarea comenzii bolșevicilor, Șerbaceev refuzase. Doi comisari pleacă în Socola pentru a aduce soldați bolșevizați pentru sprijin, iar doi ofițeri bolșevici, Aksenov și Cornev, intră în camera lui Șerbaceev cu revolverele în mână pentru a-l aresta.

Imediat intervine garda ucraineană care îi dezarmează, apar românii care arestează toți bolșevicii și îi pun sub pază, în închisoare.

La scurtă vreme apar câțiva ofițeri ruși cu documente falsificate care cer să le fie predați prizonierii. Românii îi predau, aceștia sunt duși și au dispărut.

Și aici există mai multe versiuni, cea mai vehiculată fiind cea prin care au fost executați și îngropați în spatele casei care servea ca și sediu lui Șerbaceev.

Oricum, acest eveniment a fost folosit de către conducerea bolșevică pentru a acuza România de moartea lui Rochal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ar fi ajuns Rochal dacă nu ar fi murit la Socola.

Era un tânăr fanatic bolșevic cu un mare viitor în față, răsculase marinarii din Kronstadt, ținuse discursuri la Odessa ca și trimis al lui Lenin, în drum spre Socola se oprise două zile la Chișinău unde a îndemnat bolșevicii să aresteze imediat Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică în Basarabia, dar ordinele l-au purtat mai departe, la Socola, lângă Iași, spre un țel mai ambițios, în timp ce două garnituri de tren încărcate cu marinari ruși bolșevizați plecate de la Odessa se îndreptau spre Socola pentru a-l ajuta în tentativa sa de cucerire a puterii sovietice în România.

În interiorul Moldovei, bande bolșevice devastau țara, pe front rușii erau în mare parte bolșevizați, așteptau doar un semn pentru a se îndrepta împotriva dușmanilor de clasă, ceea ce vor face după puțin timp. Dacă Rochal ar fi așteptat celor două trenuri cu marinari bolșevizați de la Odessa, poate ar fi avut mai mari șanse să preia conducerea, iar României i-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să stea în fața acestor forțe reunite.

La Socola erau circa trei mii de ruși, mare parte bolșevizați, în mod sigur dacă cele două trenuri soseau mai devreme, situația ar fi putut fi deosebit de dificil de gestionat. Dar Rochal s-a grăbit, și poate așa am scăpat, findcă abia după acest eveniment s-a ținut consiliul de miniștri care a decis intervenția împoriva rușilor.

Celor care ar încerca să conteste în orice fel legaliatatea sau moralitatea intervenției noastre împotriva trupelor ruse bolșevizate, trebuie să le spun faptul că după evenimentul Rochal, însuși Șerbacev a cerut în scris intervenția trupelor române împotriva Socolei, iar miniștrii Antantei s-au raliat și ei cerând guvernului român să intervină, chiar dacă inițial Brătianu ezitase spunând că astfel am intra în stare de război cu noua conducere rusă.

Dar situația era de așa natură că nu exista altă soluție, iar prima mișcare o făcuseră deja bolșevicii.

Aliații erau deosebit de îngrijorați deoarece în cazul în care reușea lovitura bolșevică, s-ar fi prăbușit total întregul front oriental, unde românii erau singura forță pe care se putea pune bază. Deci am luptat împotriva foștilor aliați cu aprobarea și binecuvântarea Antantei, a aliaților alături de care am intrat în război.

Imediat după episodul Rochal și Consiliul de Coroană din noaptea de 21 spre 22 decembrie, precum și cererile lui Scebaceev și ale miniștrilor aliați din România, tabăra bolșevizată de la Socola a început să fiarbă.

Comandantul român al garnizoanei Iași raportează faptul că bolșevicii au instalat tunuri îndreptate spre oraș pe dealul Aroneanu, dar le-a interceptat camioanele cu muniții.

Dinspre vest, de pe front, bolșevicii veneau spre Iași în bande dezorganizate, dar numeroase, iar dinspre est se raporta iminenta sosire a celor două trenuri cu marinari de la Odessa, ajutoarele preconizate să-l susțină pe Rochal. Brătianu comunică regelui hotărârea guvernului de a strivi rebeliunea rusă.

Prin prevederea generalului Prezan, în Iași se aflau două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni din care se constituise o nouă divizie, a 16-a, care în mai puțin de doi ani, sub comanda generalului Dănilă Papp, va lupta în războiul contra ungurilor lui Bela Kuhn până la Budapesta.

Serbaceev conta pe formațiunile de voluntari ucraineni, pe care el le considera sigure, deși comandanții militari români aveau unele îndoieli, care se vor dovedi ulterior justificate.

Tip de soldat bolşevic (schiţă de Stoica Dumitrescu)

În dimineața de 22 decembrie generalul Ștefan Ștefănescu înconjoară tabăra de la Socola cu regimentele 9 și 10 vânători și cu două batalioane din regimentul 1 grăniceri, strângând treptat cercul. Un detașament de ucraineni siguri este trimis în frunte, dar aceștia fraternizează cu bolșevicii de la primul contact.

Bănuielile comandanților români se dovediseră întemeiate. Formațiile românești continuă avansarea concentrică, strângând cercul.

La vederea zidului compact de baionete românești ce înaintau hotărât, cu pași grei și priviri crunte, susținuți de pe poziții de tunuri și mitraliere, întreg entuziasmul războinic al bolșevicilor s-a topit ca prin farmec.

Încercările sporadice de rezistență au fost domolite rapid. Românii îi culeg pe bolșevici din vagoane și barăci și îi conduc între baionete în mijlocul câmpiei, unde se trece la dezarmarea lor. Majoritatea au fost mânați încă din acea noapte, ca pe o turmă, în vagoane, și sub paza santinelelor române, expediați peste Prut și peste Nistru.

Aceeași soartă au avut-o și batalioanele de la Odessa ale lui Rochal. Așteptându-se să fie primiți de frații lor bolșevici la Socola, marinarii s-au văzut înconjurați de soldați români cu tunurile și mitralierele îndreptate spre ei, surprinderea lor a fost totală. Au fost dezarmați și expediați pe urmele celorlalți. Iașiul, capitala română de război, era salvat.

Dar mai era problema frontului, a rușilor bolșevizați de acolo. Debandada și bolșevismul pătrunsese și acolo în mare măsură, ofițerii fuseseră degradați, batjocoriți, unii uciși de turma fără stăpân. Vechi comandanți de divizii, generali și colonei erau puși să muncească la bucătărie, la cazan, pentru a găti hrana soldaților bolșevici.

Nu toți rușii s-au bolșevizat, unii au reușit să fugă și să se pună sub protecția trupelor române, mare parte ofițeri. După expulzarea bolșevicilor, majoritatatea au plecat în Rusia, în sudul Ucrainei, alăturându-se armatei generalului alb Denikin.

Alții, care aveau posibilități materiale, au plecat în Occident, dar au fost mulți care au rămas în România, ca și cetățeni români. Dar marea masă, în acea vreme, era formată din oameni fără căpătâi, cărora anarhia din diviziile ruse le convenea de minune.

O masă ușor de manipulat și condus de comisarii bolșevici care aveau ascendent asupra lor, dar nici ei nu îi puteau controla pe deplin. Jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva populației române din spatele frontului. Bande fără căpătâi, împotriva cărora jandarmii români, reduși ca și număr, se dovedeau neputincioși.

Floarea tineretului român, luptătorii, erau concentrați în diviziile care încercau să țină un front, atâția câți rămăseseră după luptele crunte din vara lui 1917, la Mărăști, Oituz sau Mărășești.

Problema era deosebit de gravă, un milion de ruși fără căpătâi bântuiau țara sau fraternizau pe front cu germanii și austro-ungarii, care trăgeau maxim de foloase din disoluția armatei ruse.

Chiar în timpul bătăliilor din vară, la Mărășești și Oituz, ofițerii români își amintesc de precizia tirurilor germane, direct asupra obiectivelor și căilor de aprovizionare, toate pe baza informațiilor și hărților vândute de ruși germanilor pe băutură în cursul acestor fraternizări. Prizonierii germani au confirmat bănuielile românilor.

Generalul Prezan, pe baza planurilor elaborate de Șeful său de Stat Major, maiorul Ion Antonescu, a luat măsurile preconizate.

În spatele fiecărei grupări de trupe rusești de pe front a dispus o trupă română, deși net inferioară numeric.

Sectoarelor românești de pe front li s-a cerut să fie gata în orice moment să-și extindă acoperirea și asupra celor rusești, în eventualitatea în care aceștia vor părăsi frontul, cum au făcut-o în nenumărate cazuri în timpul luptelor de la Mărășești.

Românii erau net inferiori numeric, dar compensau prin disciplină, ardoarea patriotică și ura față de fostul aliat care i-a trădat de nenumărate ori, iar acum s-a întors pe față împotriva lor.

Ordinele sunt clare, la fel ca și dispozițiile lui Serbaceev, care între timp a fost declarat de către Lenin dușman al poporului și pus în afara legii.

Niciun soldat rus nu părăsește frontul înarmat, dar rușii bolșevizați nu-l mai recunosc pe Serbaceev comandant.

Indiferent, zeci de mii de ruși hălăduie în spatele frontului jefuind totul.

Armata română începe să acționeze, arestând și dezarmând bandele fără căpătâi, apoi expediindu-i dincolo de Prut.

Dar dezertările în masă se înmulțesc, tot mai mulți fug de pe front îngroșând rândurile bandelor. Se ajunge ca regimente și divizii întregi să părăsească înarmate frontul.

Dar românii veghează și acționează la ordinele ofițerilor cărora le sunt dezlegate mâinile prin directivele generalului Prezan. Și o vor face hotărât și decisiv, salvând România din nou.

Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse, câteva regimente înfrângeau și dezarmau batalioane întregi. Generalul german von Morgen povestește că vorbind cu un general rus pe linia frontului, acesta i-a spus, arătându-i soldații ruși din jurul său: “cu câteva luni înainte încă erau lei, astăzi sunt curci fricoase, când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruși o rup la fugă”.

Deși în majoritatea cazurilor dezarmarea a decurs pașnic, au fost zone în care s-au dat adevărate bătălii, cu dueluri de artilerie și lupte la baionetă, cu nimic mai prejos decât luptele din războiul mondial.

Culmea, poate un caz unic în istorie, între aliați sau foști aliați, dar în fața frontului, sub privirile inamicului comun. Iată câteva puncte în care au avut loc astfel de lupte.

 

Bătălia pentru Galați

 

A fost cea mai grea și mai cumplită luptă din campania armatei române pentru scoaterea bolșevicilor din țară.

Efectivele angajate, disproporția forțelor, faptul că Galațiul era la un moment dat total înconjurat atât de trupele ruse ce încercau să treacă dinspre vest, dar și de cele care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, de asemenea elementele rusești aflate în oraș care au intrat în luptă, fac din această bătălie un punct crucial, o dovadă de necontestat a eroismului românesc, o luptă cu nimic mai prejos decât alte bătălii importante ale neamului nostru.

Este cu atât mai trist cu cât această bătălie este total necunoscută publicului larg, deși aici românii au luptat unul contra zece și au ieșit biruitori.

La fel ca și alte bătălii necunoscute și uitate, cum ar fi cele de la Șeragul și Kuitun din Siberia , românii s-au acoperit de glorie învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și obținând victoria acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă.

Dar românul s-a dovedit mai tare decât orice pronostic, a luptat și a învins.

Ca și exemplu a marii probleme ivite aici, o armată întreagă rusească (a VI-a) a părăsit frontul, rămâne pe loc o singură divizie românească care să ocupe o întindere de front înainte ocupată de șase divizii ruse. Regimentul 5 infanterie ocupă pozițiile diviziilor 30 și 40 ruse.

Două plutoane din regimentul 21 ocupă pozițiile deținute mai înainte de regimentul 136 rus. Pe lângă asta, asigurarea frontului, era necesară lupta împotriva fostului aliat devenit inamic, iar asta cerea trupe și forțe puternice, mitraliere și tunuri.

De unde, cum putea lupta armata română atât pe front cât și în interior împotriva fostului aliat? Pare imposibil, dar imposibilul a fost realizat atunci de armata română.

 

 

 

 

Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie 1918)

La Galați, comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu au reușit imposibilul, au apărat orașul contra unei armate ruse ce dorea să treacă spre est, ajutată de forțe bolșevice ce le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, concomitent, trupele române trebuiau să mențină un front părăsit de o armată rusă contra germanilor. Deznodământul, la fel ca și întreaga bătălie, este poate unic în analele războaielor.

O mână de oameni rămași pe poziție contraatacă la baionetă punând pe fugă forțe infinit superioare, forțând capitularea adversarilor, regimentrele 34 și 36, brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din divizia a 10-a siberiană și coloana statului major al diviziei și 60 de tunuri, toate capitulează în fața românilor.

Majoritatea regimentelor 33 și 35 au trecut linia frontului și s-au predat germanilor (peste 3000 de oameni), spre marea surpriză a acestora, cărora nu le venea să creadă la ce erau martori: în fața frontului, două armate aliate se bat pe viață și pe moarte și învinșii li se predau lor în masă.

În mod sigur, este ceva unic în analele războaielor. Și este o bătălie, poate singura din primul război mondial în România, în care românii au folosit trupele terestre, aviația și marina concomitent.

 

 

 

Monumentul eroilor marinari de la Galaţi, astăzi dispărut

 

 

Întreaga descriere a bătăliei pentru Galați este disponibilă laPrimele lupte cu bolşevicii și pe siteul Din şi despre Galaţi. Este mare păcat și o mare neglijență sau ignoranță faptul că nu a fost restabilită placa memorială din perioada interbelică care reamintea despre dramatismul acestor lupte.

Sau poate liderii politici nu sunt interesați de restabilirea adevărului istoric.

Dacă este așa, este rolul opiniei publice să le reamintească, iar asta depinde de fiecare cititor.

 

Lupta de la Pașcani

 

O altă localitate în care dezarmarea rușilor s-a soldat cu o adevărată bătălie a fost Pașcaniul. Armata a 4-a rusă părăsește în debandadă frontul din munții Neamțului și se apropie de linia Roman – Pașcani, păzită de divizia a 7-a română.

Cam acesta era în general raportul de forțe, o armată rusă contra unei divizii române. Ordinele românilor erau clare, sub nicio formă bolșevicii nu puteau trece spre Iași, ci trebuiau dezarmați și expediați peste Prut prin nord.

 

 

 

Teatrul luptelor între ruşi şi români în regiunea 

Roman – Paşcani – Fălticeni

 

 

 

Trupele corpului 2 rus, diviziile 26 și 84, vor să forțeze trecera pe la Pașcani și se adună între Moldova și Siret, cu intenția de a face joncțiunea cu corpul 18 rus din Bucovina și să pornească într-o acțiune concentrată spre Iași.

La Timișești, vânătorii de munte, trupă abia constituită în timpul retragerii din toamna lui 1916, dar care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917, îi atacă la baionetă și îi dezarmează pe rușii care amenințau să ocupe instalațiile de apă ale Iașiului.

Această armă nouă în armata română, vânătorii de munte, și-au dovedit vitejia încă din zorii existenței sale, iar viitorul o vor consacra ca și trupă de elită, în al doilea război mondial, sub ordinele unor generali de legendă ca și Mociulshi, Dumitrache sau Avramescu, în Bucovina, Crimeea, Caucaz sau munții Tatra. Și astăzi, trupele de vânători de munte reprezintă elita armatei române, lucru demonstrat inclusiv în Afghanistan.

Regimentul 16 Suceava ocupă poziții la Miroslăvești și Brătești, cu avanposturi la Soci, Moțca, Gâstești și Pașcani, cu rolul de a interzice trecerea rușilor spre Pașcani.

La 25 ianuarie 1918 o coloană rusească venind de la Cristești se apropie de Soci. Maiorul Butnariu, comandantul batalionului 2, le iese înainte pentru a-i convinge să depună armele, conform ordinului lui Scerbaceev. Pe când parlamenta este împușcat din spate.

Câtă ticăloșie din partea unor trupe până de curând aliate, trebuie să ne amintim că solii, parlamentarii, erau respectați în evul mediu chiar și de către tătari. Dar nu de rușii bolșevici în anul 1918.

În același timp, compania a 7-a din același batalion este atacată din spate cu focuri de armă și mitralieră. Trupele ruse trec la atac pe toată linia, la ora 1 p.m. intră în acțiune și artileria lor. Artileria română răspunde eficient și precis.

Trebuie menționate diferențele mari care au favorizat trupele noastre în decursul acestor lupte.

Deși net inferiori numeric și material, românii aveau avantajul moral, erau o trupă disciplinată, motivată puternic de faptul că militarii își apărau căminele și știau ce soartă îi aștepta pe părinții și frații lor dacă ei pierdeau.

Mai erau motivați și de ura puternică față de acești foști aliați și față de acțiunile lor de brigandaj, erau dornici să răzbune umilințele și trădările aliatului care de multe ori s-a purtat ca și cel mai feroce dușman.

Și erau experimentați după un an și jumătate de război, în care au ajuns să se bată de la egal la egal cu cei mai buni soldați din lume și să învingă. De cealaltă parte, revoluția topise orice urmă de disciplină.

Soldații nu respectau ordinele, se revoltau, erau ca o masă atavică care devenise conștientă de puterea ei după ce eliminase corpul ofițeresc cu experiență.

Noii comandanți erau ignoranți în toate domeniile inclusiv în cel militar, erau ridicați de soldați din rândurile lor, așa cum erau ridicați, tot așa erau dați jos, deci autoritatea lor era nulă, la fel și disciplina ce o puteau impune.

La fel în cazul artileriei, o armă de elită pe timpul țarului. Lipsită de vechii ofițeri, era acum deservită de mujici, iar cei ce comandau tragerea erau la fel de nepricepuți ca și cei ce mânuiau acum tunurile.

Cum ar putea să regleze tragerea cineva care este total ignorant la calcule matematice, tabele și alte lucruri cerute de pregătirea de artilerist? Gândiți-vă că în acele vremuri erau comisari bolșevici care nu ştiau să scrie şi să citească,responsabili de batalioane sau divizii!

În cealaltă parte, artileria română își căștigase experiența în tirurile de baraj de la Mărăști sau Mărășești, acolo unde au ajuns să tragă cu precizie la cincizeci de metri în fața tranșeelor românești secerând valuri după valuri de germani atacatori. Diferențele erau enorme, iar simpla superioritate numerică și tehnică inamică nu aveau cum să le estompeze.

Ca de atâtea ori în istorie, s-a dovedit că o trupă redusă numeric, dar pregătită și motivată puternic poate câștiga o bătălie, invers nu prea se cunosc cazuri.

Așa a fost și la Pașcani. Precizia tunurilor românești este desăvârșită, a celor rusești dezastruoasă. Trupele ruse de la sud-est de Soci sunt împrăștiate și fug în debandadă, în curând sunt încadrate bateriile ruse, care încetează tragerea, înhamă tunurile și fug spre Boureni urmărite de salvele noastre.

Încearcă să le pună pe poziție pe șoseaua Roman – Cristești, dar sunt prinse din nou sub focurile artileriei noastre, apoi fug la Cristești.

Între timp pornește la atac infanteria regimentului 16 român, batalionul 2 întărit cu o companie din batalionul 1 ocupă Soci, apoi Boureni și capturează o coloană de ruși care nu apucase să fugă, o pune sub pază la Boureni și continuă avansarea.

Batalionul 3 atacă trupele ruse din tranșee la Sodomeni, înconjoară satul și îi silește să capituleze. Rușii se retrag în dezordine spre nord, către Drăgășani, Ciumulești și Fălticeni, urmărite de românii care îi ajung și îi capturează.

În urma victoriei românești, încep să se prezinte pentru a fi dezarmate unități complete, regimentul 104 cu 5 mitraliere, regimentele 335 și 336. Divizia 26 rusă trimite o delegație la Timișești pentru a depune armele și să fie lăsați să plece în Rusia.

Niciunul dintre parlamentarii ruși nu a fost maltratat, deși ei l-au ucis pe maiorul Butnaru.

Doar au fost dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit spre nordul Basarabiei.

 

Lupta de la Spătărești

 

O parte a trupelor ce se retrag dinspre Cristești, împreună cu alte trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni.

Batalionul  iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

 

 

 

Foto: Tranşee pe front părăsite de ruşi

 

 

27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., o delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația.

Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române.

Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița.

Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul.

Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac.

Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român.

Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.

 

 

 

 

 

Foto: Monumentul comemorativ de la Fălticeni al luptei de la Spătăreşti, astăzi dispărut

 

 

O mică paranteză se impune aici. A fost universal recunoscut de către toți generalii și experții militari străini care au fost pe frontul românesc în primul război mondial, că soldatul român era un soldat bun, rezistent, deprins cu asprimile frontului, ascultător al ordinelor superiorilor, avea încredere în ei și îi urma în luptă, mai ales pe cei care se dovedeau demni de a-l conduce, care luptau cot la cot cu el.

Soldații români erau în marea majoritate țărani, oameni ai plugului, căliți în lupta cu natura și rezistenți prin constituția lor.

Aveau atuuri care s-au dovedit că erau decisive atunci când comandanții lor știau să le folosească.

De exemplu, erau foarte pricepuți la aruncarea cu greanada, reușeau să arunce grenadele cu precizie la distanțe apreciabile, puteau arunca o grenadă direct în tranșeele dușmane de la o distanță mult mai mare decât ar fi reușit alții.

Explicația era simplă, soldații țărani români erau obișnuiți să arunce cu pietre.

Iar atunci când li s-au dat grenade pe mână, le-au transformat în arme de temut.

Un alt aspect, aceiași soldați erau căliți în trânta voinicească, lupta corp la corp. Pentru ei a fost foarte ușor să adapteze această luptă în momentul în care li s-a dat în mână o pușcă care avea o baionetă la capăt. Astfel, au ajuns de temut în aceste lupte la baionetă, chiar generali occidentali spuneau că românii sunt imbatabili în lupta la baionetă.

Și așa și era, regimente austriece și germane s-au topit în lupta corp la corp cu trupele române, atunci când ajungeau față în față și artileria sau mitralierele nu-i mai puteau susține nici pe unii, nici pe alții, de teama de a nu trage în proprii oameni.

În momentul în care se ajungea la lupta corp la corp, chiar dacă românii erau inferiori numeric, deznodământul era clar, victoria era a noastră.

Nu degeaba românii preferau lupta împotriva regimentelor bavareze, elita Germaniei, motivând că acestea “aveau ambiț la baionetă”.

Din memoriile ofițerilor români desprind una singură, la Cireșoaia, în fața rețelelor de sârmă ghimpată ce protejau tranșeele inamice, soldații se rugau de ofițeri să transmită artileriei să taie o cale prin sârma ghimpată până la tranșee, chiar dacă nu vor face să tacă mitralierele, dar “noi să putem ajunge la tranșee, după aceea lăsați pe noi, dom locotenent!”.

Acesta era moralul și ardoarea soldatului român care prin lupta și jertfa lui va realiza România Mare!

Acum, la Spătărești, o mână din acești soldați lupta împotriva unui inamic net superior care ataca pe trei linii și pe care l-a respins și contraatacat de patru ori, punându-l pe fugă. Este de mirare?

Eu zic că nu. Întotdeauna în decursul istoriei noastre, cu spatele la zid, soldatul român a dat dovezi că este pe același nivel calitativ cu oricare din lume, nu degeaba României i se recunoaște de către toți factorii imparțiali înaltele tradiții și capabilități militare.

Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus.

Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției.

Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea.

Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor.

Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii.

Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei.

Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.

 

 

Lupta de la Mihăileni

 

 

Corpurile 18 și 40 din armata a 8-a rusă părăsesc în masă frontul bucovinean și se adună în jurul târgului Siret pentru a trece în Rusia prin județul Dorohoi, anunțâd că vor forța trecerea dacă se va încerca dezarmarea lor.

Comandantul diviziei a 9-a române încearcă să-i convingă să se supună dispozițiilor.

Dar rușii, conștienți de superioritatea lor, forțează trecerea peste linia Mamornița – Tereblecea, păzită de regimentul 34. Rușii aveau și un ascendent, ei capturînd o companie română cu 7 ofițeri și 215 soldați care negociau cu ei. Ulterior, aceștia vor fi eliberați de trupele din regimentul 40.

În consecință, comandantul diviziei române constituie două detașamente formate din trupe combinate, cu scopul de a-i opri și dezarma pe ruși.

Detașamentul Constantinescu Arghir, constituit din 2 batalioane din regimentul 35, un batalion din regimentul 9 vânători și o baterie de obuziere ocupă orășelul Mihăileni, în fața orașului Siret, unde e un mare centru de trupe ruse cu atitudine agresivă.

Rușii vin și cer cale liberă, românii ocupă poziții de luptă, cu centrul la Mihăileni și aripile la Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos, bateria de artilerie la podul peste Molnița, în fața Mihăilenilor.

 

 

 

 

 

Rușii apar la amiază și ocupă Gherbănuții, în fața Mihăilenilor, cu două regimente din divizia 23 și artilerie, alte 4 regimente din divizia 26 sunt la Siret.

Batalionul de vânători de la Sinăuții de Sus începe seara înaintarea spre Gherbănuți, dar e atacat din față și de pe flanc, de la Tereblecea, de forțe superioare și revine la punctul de plecare.

Aripa stângă, de la Sinăuții de Jos, este atacată și ea de forțe superioare în cursul nopții și silită să se retragă cu 2-300 de metri până primește întăriri.

A doua zi, la 4 dimineața, rușii atacă cu forțe masive linia Sinăuții de Sus – Tereblecea spre Mihăileni. Bateria română de obuziere și o baterie de tunuri proaspăt sosite trag asupra coiloanelor ce vin de la Siret spre Sinăuții de Sus, iar două batalioane române de infanterie atacă înălțimile deasupra Sinăuților de Sus unde apăruseră trupe rusești ce amenințau să învăluie flancul nostru drept. Începe să tragă și artileria rusească.

Pe la 9 dimineața, lupta devine deosebit de violentă, rușii luptând cu îndârjire. Dar tirul nostru de artilerie este foarte precis și contraatacul român la baionetă obține decizia, pe la 10.30 rușii cedează și se retrag spre Gherbăuți.

Românii nu slăbesc ritmul urmăririi, fuga rușilor se transformă în panică, unii se predau, retragerea se transformă în fugă dezordonată.

Am avut 14 morți și 57 de răniți dintre care 3 ofițeri, pierderile rușilor au fost enorme. S-a trecut la dezarmarea celor capturați, cu ajutorul unor elemente ucrainene aliate, credincioase lui Scerbaceev.

O parte din corpul al 18-lea rus, în frunte cu comandantul Sitin, a trecut frontul și s-a predat austriecilor.

Un medic român, transilvănean în armata austro-ungară din Bucovina, Dominic Stanca, povestește despre surprinderea sa la auzul bătăliei și tunurilor din spatele frontului român, apoi despre rușii disperați care veneau în masă să se predea austriecilor.

Astfel, la sfârșitul lui ianuarie, întreaga Moldovă până la Prut era curățată de cei peste un milion de ruși ce amenințau existența statului român.

Este cu atât mai remarcabilă acțiunea și reușita ei, cu cât trupele române, atâtea câte erau ele, mențineau și o linie de front, chiar dacă armistițiul era în vigoare, mai mult, o parte din trupele române trecuseră în Basarabia la chemarea Sfatului Țării pentru a salva provincia de pericolul bolșevic al bandelor fără căpătâi, pericol comun pe ambele maluri ale Prutului .

Rezultatul imediat al dezarmării rușilor a fost faptul că Lenin rupe relațiile diplomatice cu România, Troțki anunțând acest lucru la 26 ianuarie 1918, dar și confiscarea Tezaurului depus la Moscova și scoaterea în afara legii a dușmanului poporului, generalul Scerbaceev.

Consiliul comisarilor poporului ia asupra lui toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, a tezaurului, care va trebui remis în mâinile poporului român.

Oricum, odată cu victoria bolșevicilor, tezaurul nostru era pierdut, ca dovadă că nu ni s-a înapoiat niciodată, nici după 23 august 1944, când aveam și noi ceea ce se numea regim popular democratic în limba de lemn a politrucilor.

Tezaurul nostru a fost cheltuit de Lenin și Stalin pentru proiectele lor de răspândire a revoluției proletare mondiale.

Ca și o concluzie, de pe urma acestor evenimente din România și Basarabia, istoricii ar putea trage unele concluzii deosebit de interesante. De exemplu, ce s-ar fi ales din puterea bolșevică a lui Lenin dacă opozanții săi ar fi dispus de o singură divizie pregătită și disciplinată în fața capitalei și ar fi avut și tăria să o folosească?

Mai târziu, în Siberia, în decursul luptelor dintre bolșevici și rușii albi ai lui Kolceak, ofițerii ruși își exprimau admirația față de disciplina și curajul batalioanelor de ardeleni și bucovineni, spunând că dacă ar fi avut două astfel de divizii, ar fi fost deja la Moscova și regimul lui Lenin ar fi fost de domeniul trecutului.

Iar ce s-ar fi întâmplat dacă intervenția română în decembrie 1917 și ianuarie 1918 ar fi fost ezitantă și s-ar fi terminat nedecis?

Avem exemplul Finlandei, unde bolșevicii au apucat să se organizeze în 1918 (e adevărat, existau suficienți bolșevici finlandezi, nu numai ruși) și a fost nevoie de un sângeros război civil pentru ca Finlanda să existe ca și stat independent .

În concluzie, prin această mișcare și intervenție, statul român a fost salvat, dar practic a fost salvată întreaga Europă Centrală, soldații care i-au alungat pe bolșevicii ruși vor zdrobi anul următor bolșevismul maghiar și vor fi stavilă vestului, umăr la umăr cu Polonia și Finlanda, cordonul sanitar care a menținut comunismul în afara Europei întreaga perioadă interbelică.

Este greu de imaginat, dar am început războiul împotriva austro-ungarilor, l-am continuat și împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, pentru ca mai apoi să luptăm împotriva rușilor, foștii aliați, iar mai târziu împotriva ucrainenilor și ungurilor.

Nu degeaba i s-a spus Marele Război, al tuturor împotriva tuturor, pentru că pentru noi așa a fost. 

 

 

Bibliografie:

 

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), ediţia a doua, 1934
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000         

     

Publicat de Negrea Cristian  

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din nou despre Marea Unire a românilor de la 1 decembrie 1918

 

 

 

 

Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost momentul astral in care, pentru prima oară în istorie, s-a incheiat procesul indelungat in urma caruia majoritatea vorbitorilor de limbă română din provinciile stravechi romanesti Basarabia, Bucovina, Transilvania, precum si o mare parte a Banatului și a teritoriului istoric Partium (Arad, Maramureș, Sălaj, Timiș, Bihor, Satu Mare), s-au unit cu vechiul Regat al României, rezultat din Unirea de la 1859 a principatelor Munteniei si Moldovei si in 1878 si 1913 a tinutului Dobrogei. 

Tara noastra  a devenit atunci cel mai mare și mai puternic stat din această parte a Europei.

 

Marea Unire asa cum NU o stim

 

 Pentru a fi posibilă Unirea Transilvaniei cu România, implinită simbolic prin Marea Adunare de la 1 decembrie 1918, Vechiul Regat a subvenţionat şi sprijinit, decenii la rând, începând din secolul al XIX-lea, mişcarea naţională a compatrioţilor de peste arcul carpatic.

Datorită politicii regilor Carol I şi Ferdinand şi a unor politicieni, în special a familiei Brătianu, românii care au luptat pentru emancipare şi pentru drepturile naţiunii în Transilvania sub dominaţia austro-ungară au reuşit să ţină piept presiunilor exercitate de autorităţile maghiare.

Din fondurile secrete ale guvernului român s-au construit, printre altele, şcoli şi biserici româneşti, s-a finanţat mişcarea pentru drepturile românilor, s-au plătit amenzile dictate de Budapesta şi avocaţii care i-au apărat pe fruntaşii români judecaţi în tribunalele maghiare.

 Adunarea de la Alba Iulia s-a organizat în timp ce asupra românilor se exercita, de către autorităţile maghiare, o campanie de intimidare.

Sute de patrioţi romani au fost asasinaţi în numeroase oraşe transilvane de către unguri pentru că susţineau unirea cu  România.În unele cazuri s-au comis masacre în masă, torturi şi atrocităţi greu de imaginat, cu fruntaşi ardeleni schingiuiţi, mutilaţi şi apoi îngropaţi de vii.

 În ciuda hotărârii consemnate la Alba Iulia, unirea n-ar fi fost posibilă fără intervenţia trupelor române. Conform păcii de la Buftea cu Puterile Centrale, din 5 martie 1918, România se angajase, printre altele, să-şi reducă drastic puterea militară.

Astfel că reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918, a găsit statul român într-o situaţie militară foarte delicată. În Est, bandele bolşevice şi naţionaliştii ucraineni ameninţau graniţa pe Nistru şi Bucovina.

În interiorul ţării, agitatorii socialişti duceau o campanie puternică pentru a provoca o revoluţie roşie. Sub arme se aflau doar patru contingente.

Cu toate acestea, Diviziile VI şi VII Infanterie şi I şi II Vânători au intrat în Transilvania şi au ocupatlinia Mureşului convenită cu aliaţii. Ungaria a reacţionat violent, lobby-ul pe lângă puterile occidentale a avut efect şi o perioadă trupele române n-au fost lăsate să mai înainteze, deşi înţelegerea din 1916, când României i s-a cerut de către Antantă să intre în război, stabilise linia frontierei în apropierea Tisei.

Trupele maghiare şi cele de secui au declanşat atacuri asupra zonei preluate de români. Au existat numeroase victime.

În paralel, românii rămaşi dincolo de linia de demarcaţie au fost supuşi unei campanii de intimidari si  teroare.

 

 

Hungarian-Romanian_War.de

Unirea Transilvaniei cu România a fost înfăptuită, în primul rand pe câmpul de luptă, în urma războiului româno-maghiar , declanşat de guvernul Ungariei şi încheiat doar după ce trupele române au zdrobit armata statului vecin şi au ocupat Budapesta.

 În perioada 1919-1921, armatele română şi poloneză au stopat răspândirea bolşevismului în Europa anarhică şi ruinată de război. Propaganda bolşevică n-a găsit aderenţă în ţara noastră, iar atacurile forţelor sovietice au fost stopate pe graniţa de est, în timp ce armata română a eliberat Ungaria după ce în această ţară venise la putere guvernul comunist condus de Bela Kuhn.

In paralel, trupele conduse de generalul Pilsudski au repurtat victorii decisive într-un război foarte greu cu Armata Roşie care încerca să invadeze tanarul stat recent reînfiinţat al Poloniei.

Liderul romanilor ardeleni Iuliu Maniu a militat în acea perioadă, pentru o Transilvanie independentă. Date din arhiva serviciilor secrete româneşti arată că Iuliu Maniu, avocat care profesa la Budapesta, a fost agent plătit de guvernul de la Bucureşti pentru activitatea de dinainte de 1918.

La Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1918, acolo unde 100.000 de emisari reprezentând Transilvania au votat unirea cu Regatul României, oamenii au ajuns cu trenul, trăsura sau sania si chiar pe jos.

Foto: Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Mulțimile venite la Marea Adunare Națională. Una din cele cinci fotografii realizate de Samoilă Mârza. Sursa: Wikipedia

În ajunul Unirii, au circulat trenuri speciale spre Alba Iulia. Cei mai avuți dintre români au plecat cu trăsura. „Părinții mei, ca atâția alții, au plecat cu sania, trecând pe la poalele muntelui Vulcan, iar de acolo cu Mocănița, un tren pe linie îngustă până la Alba Iulia”, își amintește clujeanul Ștefan Hărăguș, în aceeași carte. Mulți români și-au luat cu ei și copiii.

Câteva trenuri spre Alba Iulia au fost atacate de gardiștii unguri

Îmbrăcați în uniforme roșii (pantaloni, tunici și capele), ungurii erau înarmați cu baionete. Atunci când trenul oprea în stație, gardiștii îi atacau pe călători. „Trenul gemea de lume, dar nimeni nu avea o singură armă de apărare.

Lumea pornise la drum, crezând că guvernul maghiar a pus la dispoziție trenurile necesare și a asigurat siguranța circulației”, consemnează un alt participant, Gheorghe Maier.

Din zone precum Valea Jiului sau din salinele Ocnei Mureș, detașamentele de mineri au sosit la  Alba Iulia. Aveau două semne distincte: lămpile minerești, purtate în mâini, și fanfarele care-i însoțeau în trenuri. Erau disciplinați și entuziasmați, așa îi descriu martorii.

A existat o mișcare feministă, care s-a născut după revoluția pașoptistă.

În 1850 a avut loc prima reuniune a femeilor române în Transilvania. Scopul mișcării nu a fost, însă, de a obține drepturi egale cu cele ale bărbaților, precum se întâmpla în Europa, ci de a lupta pentru libertate și unitate națională.

„Numai femeia este capabilă să păstreze tezaurului naționalității”, era convinsă Maria Baiulescu, președinta Uniunii femeilor române din Ungaria. Se considera că „emanciparea reală a femeii poate fi realizată numai după emanciparea deplină a națiunii”.

Maghiarii nu au votat, dar asta nu anulează legitimitatea actului Marii Uniri desavarsite la Alba Iulia. Cei care nu l-au recunoscut au avut opțiunea de a pleca în Ungaria și au facut-o, fiind despăgubiți de statul român. Au votat însă germanii, iar atitudinea lor este fără echivoc în sensul recunoașterii unirii Transilvaniei cu România.

După normele din epocă, referendumul a fost validat. Faptul că a fost recunoscut la nivel internațional spune totul. De asemenea, Sistemul de tratate încheiat după primul război a validat Unirea.

 

 

Recunoaşterea Unirii a fost condiţionată de Aliaţi de o serie de concesii economice ale României, între care modificarea Legii Minelor astfel încât resursele de petrol să poată fi exploatate de companii precum Standard Oil (trustul lui Rockefeller).

Inca de acum o suta de ani marile puteri pentru “ajutorul” dat ne- au pus conditii economice pentru a ne spolia resursele. Nimic nu s-a schimbat pana azi.

In prezent, fiindca ne-au primit in UE si in NATO, ne-au distrus economia, ne-au acaparat cu neobrazare resursele si ne predau lectii de democratie si morala pe care in tarile lor le ignora.

Atata ipocrizie este de neacceptat. Deja incepe sa se auda “maraitul” tarilor mai mici care nu sunt “si bête comme on pense”(atat de proaste precum se crede).

Daca marile puteri vor face greseala sa incerce edificarea unei Europe cu doua viteze, atunci aceasta constructie nu va avea un viitor. Vor aparea tot mai multe forte centrifuge care vor desira aceasta uniune.

Pentru a înțelege evenimentele din 1918, trebuie să ținem cont de două lucruri.

Unirea n-ar fi fost posibilă fără să existe dorința românilor de a realiza România Mare, dar nici fără apariția unui moment internațional favorabil. Este vorba despre războiul mondial și despre sistemul de tratate care se pune în practică la sfârșitul acestuia.

Subiectul trezește sensibilități și este abordat în cheie emoțională.

Cred că a trecut suficient timp pentru o analiză detașată, mai ales după integrarea în Uniunea Europeană, care aduce societatea modernă în faza post-națională, scrie conf. dr. Alin Ciupală, de la secția de Istorie Modernă a Universității din București. 

O scurtă privire aruncată asupra hărții României anului 2018 și a celei din 1918 ne arată că bucuria Centenarul Marii Uniri nu poate fi deplină. România nu mai arată ca acum 100 de ani, după Marea Unire.

În 28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost  sfâșiată,  și a pierdut Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței. Umbra acelei zile, tragice pentru România, este încă resimțită de întreaga suflare românească.

Asadar, la 100 de ani de la Marea Unire, trebuie să știm că, România nu este întreagă fără Basarabia și fără nordul Bucovinei!

Comemorarea Centenarului României, pe lângă o sărbătoare plină de bucurie, trebuie să fie și un motiv de reflecție, dar mai ales de conștientizare că e de datoria noastră să refacem ceea ce au pus în operă românii în ziua de grație 1 decembrie, a anului 1918.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/24/ziua-de-24-noiembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/24/o-istorie-a-zilei-de-24-noiembrie-video/

 

 

Surse:

https://www.dcnews.ro/marea-unire-din-1918-controverse-necunoscute-despre-constituirea-romaniei-mari_443077.html

https://mateiudrea.wordpress.com/2014/12/01/marea-unire-de-la-1-decembrie-1918-lucruri-decisive-trecute-sub-tacere-si-altele-celebre-dar-fara-corespondent-in-realitate/

https://www.vice.com/ro/article/7xw9pz/zece-lucruri-marea-unire-de-la-alba-iulia-romania

https://www.libertatea.ro/stiri/multi-romani-nu-stiu-ce-insemnat-marea-unire-psihologia-patriotismului-paradelor-militare-si-petrecerilor-de-strada-2059750

 

 

24/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 16 aprilie 1919, în timpul Războiului româno-ungar, începea Bătălia din Munţii Apuseni

 

 

 

General Traian Moşoiu (n.1865-d.1932), amrata română

General Traian Moşoiu (n.1865 – d.1932) 

La 16 aprilie 1919, în timpul Războiului româno-ungar, începea Bătălia din Munţii Apuseni. Armata regală română, a respins atacul  ungar şi a preluat ofensiva, atingând Tisa la 1 mai 1919.

 Ungaria condusă de comuniştii lui Kun Bela, care încheiase o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, urmărea să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat al ungurilor dinspre vest, prin Transilvania, şi al ruşilor dinspre est, prin Basarabia.

Cele două armate comuniste ar fi urmat să-şi dea mâna pe crestele Carpaţilor Orientali, care urmau să devină graniţa între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care a distrus regimul bolşevic din  Ungaria, dar şi datorită rezistenţei româneşti contra bandelor bolşevice de pe Nistru,  însă nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei, care a dat răgazul forţelor armate române să se concentreze spre vest, pentru a stopa ameninţarea Ungariei bolşevice.

Generalul Traian Moşoiu a condus Comandamentul Trupelor din Transilvania până la 11 aprilie 1919, când conducerea trupelor a fost  preluată de generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu trecând la comanda grupului de armate „Nord „.

 

 

 

Foto: Învinsă de trupele române, armata  ungară se retrage demoralizată.  

Generalul Mărdărescu a condus contraofensiva victorioasă a armatei române, încheiată cu ocuparea Budapestei în ziua de 4 august 1919.

Conducerea comunistă a Ungariei a fugit în Austria şi apoi  în Rusia sovietică.

Primele subunităţi ale armatei române care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

La bariera de est a oraşului, în seara zilei de 3 august, pe o ploaie torenţială, forţele române au fost întâmpinate de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a respins cererile reprezentanţilor maghiari ordonând ca tunurile să fie puse în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea trupelor pe care le comanda, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele sale au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef” din Budapesta.

 

Fişier: RomanianCavalryBudapest.png
 

Foto: Cavalerişti români pe străzile Budapestei

 

 

In ziua de  4 august 1919, generalul Mărdărescu a primit în capitala Ungariei defilarea trupelor române victorioase.

El a devenit comandantul garnizoanei române din Budapesta, apoi guvernatorul militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa.

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta) pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

Foto: Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta), pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

 

 În ziua de 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial, a fost semnat Tratatul de la Trianon.

 Tratatul stabilea frontierele noului stat independent Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

16/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: