Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite încheiată de România în 12/13 septembrie 1944. VIDEO

Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite din 12/13 septembrie 1944

 

Cu 74 de ani în urmă, în 1944 se semna, la Moscova, Convenţia de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite, reprezentate de URSS, care declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, urmând a fi achitate în decurs de şase ani în produse petrolifere, lemnoase etc.

A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României. Armata română urma să participe cu 12 divizii, alături de cea sovietică, la eliberarea Transilvaniei.

În cursul războiului din Est, armata română a suferit pierderi de 624.740 militari (din care 71.585 morţi, 243.622 răniţi şi bolnavi, 309.533 dispăruţi)

În esenta, un act militar, Conventia a transformat România în virtutea jocului sferelor de influenta, într-un stat ocupat, autorizând legal si international jaful sovietic practicat deja la scara întregii tari.

„S-a semnat foarte târziu. Ruşii nu au semnat decât când au fost stăpâni pe tot teritoriul. Ne-au infiltrat trupele ruseşti pe tot teritoriul. Când au fost siguri că armata română va trece de partea lor… atunci au semnat armistiţiul. A fost o negociere oribilă”, a povestit Constantin Bălăceanu-Stolnici.

 

 

 

 

Conventia de Armistitiu a fost mai degraba un dictat pe seama României decât un simplu act ce ar fi trebuit sa reglementeze raporturile militare dintre  sau mai multe puteri angrenate într-un conflict deschis.

Ea a fost semnata „din însarcinarea guvernului si Înaltului Comandament al României de Lucretiu  Patrascanu, gen. adj. Dumitru Damaceanu, Barbu  stirbei si  Ghita Pop, iar din însarcinarea guvernelor S.U.A, U.R.S.S. si Regatul  Unit al Marii Britanii de maresalul Uniunii Sovietice, Rodion  Malinovski.

O  succinta trecere în revista a celor 20 de articole  si 6 anexe ne edifica asupra caracterului supradimensionat în raport cu nota obisnuita a unui armistitiu, de act premergator unui tratat ce punea capat unui razboi.

Elementele pozitive ale actului în ceea ce priveste România sunt putine. Între ele remarcam art.1 prin care era acceptata ideea ca „de la 24 august 1944, ora 04,00 a.m. România  a încetat cu totul operatiunile militare împotriva U.R.S.S, pe toate teatrele de razboi, a iesit din razboiul Natiunilor Unite, a rupt relatiile cu Germania si satelitii sai.

În sens negativ, art. al treilea evidentia obligatia „guvernului si Înaltului Comandament al României de a asigura fortelor sovietice si ale celorlalti aliati înlesniri pentru libera lor miscare pe teritoriul  României,  în orice directie, daca este ceruta de situatia militara.

Guvernul si Înaltul Comandament al României vor acorda orice concurs posibil pentru astfel de miscare prin mijloacele lor si pe cheltuiala lor pe pamânt, pe apa si în aer”.

 Anexa  acestui articol preciza ca  prin „cooperare” se întelegea „punerea la dispozitia Înaltului  Comandament Aliat (Sovietic) pentru deplina folosinta cum va socoti de cuviinta pe durata armistitiului a tuturor constructiilor si instalatiilor românesti, militare, aeriene si navale, porturi, cheuri, cazarmi, magazii, câmpuri de  aviatie, mijloace de comunicatii, statiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în completa bunastare si cu personalul necesar pentru întretinerea lor”.

De altfel, articolele 2, 5, 10 sau 11 demonstreaza cu prisosinta capacitatea constrictiva a documentului, modul în care populatia si autoritatile României urmau sa sustina un efort material si financiar considerabil.

Articolul 11 obliga România la plata a 300000000 dolari platibili în decurs de 6 ani în marfuri (produse petroliere, cereale, vase maritime si fluviale, masini etc).

Prin art.18, lua fiinta o comisie aliata „de control” cu misiunea de a asigura pâna la încheierea pacii controlul executarii clauzelor Conventiei de Armistitiu „sub directivele generale si ordinele Înaltului Comandament Aliat Sovietic”.

Guvernul  României  se angaja sa îndeplineasca „toate instructiunile Comisiunii  Aliate de Control”. În plus, Comisiunea Aliata de Control (CALC -n.n.) putea sa aiba organe sau sectiuni speciale precum si „functionari în diferite parti ale României”.

CALC a functionat exclusiv sub supraveghere sovietica si pentru satisfacerea intereselor sovietice, ajungând în cele din urma, o autoritate absoluta în conducerea României.

Pentru a beneficia de un câmp cât mai larg de actiune atât gen-lt. V. P. Vinogradov cât si succesorul sau la conducerea CALC gen. col. Susaikov, au actionat în directia restrângerii influentei exercitate de reprezentantii SUA si Marii  Britanii în  România, care în buna masura, erau departe de cunoasterea  aranjamentelor procentuale prin care Uniunea Sovietica dobândise suprematia în „gestionarea” spatiului românesc.

Spre sfârsitul anului 1946, ei nu mai aveau decât o pozitie simbolică la Bucureşti.

Chiar  din primele luni ale functionarii CALC, pentru a nu irita Moscova, Churchill  a cerut reprezentantului  Marii  Britanii sa fie mai ponderat si sa actioneze doar în limitele intereselor engleze în România (…numai 10%), convenite cu  Stalin în octombrie 1944.

Aceasta pozitie avea sa duca la anularea initiativelor timide ale reprezentantului SUA (Schuyler prezent în Romania între 28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946) de sprijinire a autoritatilor române împotriva campaniei de sovietizare a tarii, declansata de Kremlin si pusa în aplicare prin intermediul CALC.

Initial subordonata mr. Rodion Malinovski, CAlC a dispus de un sediu central la Bucuresti pe strada Gogu Cantacuzino, nr.13 si de numeroase filiale în toata tara, reţinându-le aici pe cele dobrogene: Constanta, Cernavoda, Sulina si Tulcea.

Conventia continea si alte prevederi punctuale, între care am retine pe cea de la articolul 4 pentru totalul neadevar cu privire la restabilirea frontierei de stat dintre România si Uniunea Sovietica stabilita „prin conventiunea sovieto-româna din 28 iunie 1940” stiut fiind faptul ca atunci România cedase în baza unor note ultimative si nicidecum datorita unei „conventiuni”.

De mare importanta a fost articolul 16 prin care guvernul român acceptase obligatia ca „tiparirea, importul si raspândirea de publicatii periodice si neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru si a filmelor, functionarea statiilor TFF, posta, telegraf si telefon, executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Aceasta demostreaza controlul informational total din partea organismelor sovietice acceptat de catre statul român prin semnarea Conventiei. Însemna, totodata,  diminuarea deopotriva a prerogativelor suveranitatii statului român.  

Chiar si asa, statul român s-a straduit si a realizat un cadru legislativ care a permis „alinierea” la obiectivele si obligatiile prevazute în conventie.

În intervalul 2 septembrie 1944-30 octombrie 1947, au fost elaborate peste 60 de acte legislative, care prin transpunerea lor în practica au fixat cadru legal pentru efortul general de executie a prevederilor Conventiei de Armistitiu atât la nivel national cât si regional.

Mai mult, s-a înfiintat prin lege si o comisie româna pentru aplicarea armistitiului  care va suferi modificari de titulatura în perioada mentionata pastrându-si în esenta atributiunile initiale.

Din analiza documentelor vremii rezulta ca delegatii Comisiei Române pentru Aplicarea Armistitiului (CRAA) s-au straduit de multe ori cu folos sa reduca dimensiunile jafului practicat de sovietici  si gradul de subordonare fata de factorul sovietic.

Odata cu Legea nr.61 din 31 ianuarie 1945, s-au stabilit modalitatile concrete de ierarhizare a diferitelor organisme abilitate pentru punerea în aplicare, în România a Conventiei de Armistitiu.

În ce priveste marimea efortului financiar facut de statul român pentru aplicarea Conventiei de Armistitiu, s-a apreciat ca în intervalul 1 septembrie 1944-31 martie 1947, cheltuielile pentru Armistitiu au reprezentat 50% din cheltuielile totale ale statului. Cifra provizorie comunicata de Ministerul Finantelor referitoare la suma totala reprezentând efortul românesc de achitare a obligatilor decurgând din Armistitiu a fost de peste 1 miliard si jumatate dolari, în conditiile în care pretentiile sovietice cuprinse în textul Conventiei erau de numai 300.000.000 dolari SUA.

 

 

 

 

 

http://www.scritub.com/istorie/Conventia-de-Armistitiu-cu-Nat2425447.php

http://www.rador.ro/2018/09/12/calendarul-evenimentelor-12-septembrie-selectiuni-4/

Naţiunea şi Patria sunt noţiuni contradictorii pentru „moldovenişti”

 

 

 Motto:

„Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”

(Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919).

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor.

Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii.

Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.

 

 

 

De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România.

Harta R.Moldova azi

Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării, (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992.

Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.

În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm.

În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei.

Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general.

Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag.

S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockholm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare.

Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.

Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească.

„O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian  , un geopolitician de dincolo de Prut.

Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici, înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România.

Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.

Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison.

Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva.

Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare.

Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova.

Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil.

Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României 

(vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/).

 

 

Harta Moldovei dintre Prut si Nistru (Basarbia) rapita de Rusia in 1812.

 

 

Dar corifeii „moldovenismului” insistă până dincolo de limita ridicolului.

Argumentul lor este de-a dreptul hilar… De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei), erau doar un conglomerat de stătuleţe si  niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia.

Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române.

La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d.

Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa?

În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.

Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale.

Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti. În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri.

Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.

Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea    „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti.

Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg.

Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei.

Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale.

Cum zicea Eminescu in poezia „Doina”  : „De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu.

Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”? Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!

Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană?

Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul.

Dacă aceşti „moldovenişti” ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă.

În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc.

Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea.

Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. 

Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte:

„Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.

Unde sunt „moldoveniştii” care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu?

Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi.

Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.
Exemplific aici cu un scurt articol al lui Eminescu:

„Înaintarea Rusiei

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite.

Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare.

Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată. La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie. De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor.

Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare. Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri.

Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.”

Ziarul Timpul, 6 mai 1878

 Sursa: blogul Cristian Negrea, prin universulromanesc.com

Similarități intre planul rusesc de invadare al Ucrainei și răscoala de la Tatarbunar din 1924

 

 

 

Planul de invadare a Ucrainei, STRATEGIE SIMILARĂ exersată în România

Între planul de invadare al Ucrainei și răscoala de la Tatarbunar, din 1924, există numeroase similarități.

Nu este prima oară când rușii pun în practică aceeași metodă de cucerire a unui teritoriu. 

Răscoala de la Tatarbunar se referă la o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar din Bugeac, Basarabia de Sud.

Pe atunci, aceasta făcea parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina.

Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”.

Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă niciun grup etnic nu alcătuia o majoritate.

Autoritățile din România au considerat că acest incident reprezintă o acțiune teroristă inițiată și sprijinită de Uniunea Sovietică, al cărei scop era destabilizarea situației din țară și pregătea o incursiune a Armatei Roșii în România, cu scopul de a ocupa Basarabia.

Incidentul a fost pus în legătură cu planul Cominternului cu privire la România, conceput de Federația Comunistă Balcanică și liderul comunist bulgar Vasil Kolarov (secretar general al Cominternului în 1922-1924) la mijlocul anului 1924 — implicând o acțiune simultană a trupelor sovietice și a organizațiilor comuniste de pe teritoriul Basarabiei.

Așadar, la Tatarbunar a fost vorba despre o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R.

Obiective reale ale acțiunii au fost destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim.

În cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român, prin intervenția Armatei Roșii, ar fi reprezentat un obiectiv mediu.

De asemenea, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria era obiectivul maxim  din punct de vedere geopolitic.Într-o situație similară cu cea din 1924 se află și Ucraina, momentan, actorul principal pe această scenă istorică și politică fiind tot Rusia.

Pe teritoriul Ucrainei se desfășoară o acțiune armată începută odată cu intervenția armatei ruse în Ucraina din 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene, când trupe speciale rusești, fără însemne, au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea din Ucraina.

De asemenea, o altă asemănare între cele două momente istorice este dată de faptul că în Peninsula Crimeea a fost organizat un referendum pentru ca populația să decidă dacă dorește alipirea la Rusia. Un act asemănător putea fi desfășurat în 1924 în Basarabia, dar guvernul Brătianu s-a opus.

Referendumul din Crimeea cu privire la aderarea la Federația Rusă a avut loc în Republica Autonomă Crimeea pe 16 martie 2014. Pe fondul crizei din Crimeea, membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome au votat pe 6 martie ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă.

 Astfel, Peninsula Crimeea a fost anexată de către Rusia.

În acest context, Ucraina a acuzat Rusia în repetate rânduri de destabilizarea țării prin intermediul unor „militanți” pro-ruși pentru a căuta pretexte de invadare militară a restului teritoriului.

De asemenea, anumite surse, dar mai ales oficialități ucrainee șusțin că luptele din Ucraina sunt, de fapt, susținute cu oameni și armament din Rusia. Însă, Rusia nu recunoaște astfel d einformații.

De aici, apare și o dezinformare a Occidentului cu privire la situația reală din zonă.

Însă, dacă anumite „obiective” ale rușilor putem spune că au fost îndeplinite până în acest punct, crearea unei situații haotice pe întreg teritoriul Ucrainei reprezintă ultima mutare pe tabla de șah.

„A fost o încercare de infiltrare declanșată de sovietici și au vrut să destabilizeze țara. Din fericire, guvernul liberal a acționat foarte dur, iar replica militară a anihilat bandele de așa-ziși revoluționari sovietici până să reușească să își pună planul în aplicare și a descurajat o intervenție rusească. În acel moment, sub-secretar de stat la Interne era Gheorghe Tătărescu, el fiind responsabil de lichidarea bandelor.

Însă, în 1944, va ajunge «tovarăș de drum»”, a declarat Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, pentru DC News.În legătură cu această acțiune, Tătărescu declara în fața parlamentarilor:

„Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…

” Discursul publicat sub numele „Internaționala a III-a și Basarabia”, rostit în Adunarea Deputaților la 9 decembrie 1925, expunere amănunțită a chestiunii revoltei de la Tatar Bunar.

Pentru a înțelege modul în care cele două momente istorice sunt asemănătoare, vă prezentăm modul în care s-au desfășurat evenimentele din 1924 de la Tatarbunar. Astfel, veți putea trage singuri concluzii.

Context istoric

După primul război mondial, relațiile dintre România și URSS au devenit încordate, un motiv deosebit de important fiind acela că statul sovietic nu recunoștea unirea Basarabiei cu România. 

În martie 1924, au început la Viena negocieri diplomatice româno-sovietice pentru detensionarea relațiilor bilaterale. Statul român nu recunoștea URSS și nu avea relații diplomatice cu acest stat.

Discuțiile s-au axat pe faptul că Basarabia era un teritoriu care fusese anexat de Imperiul Țarist în 1812, transformat în gubernie, și care se unise în 1918 cu România.

Diplomatul sovietic Maxim Litvinov a prezentat guvernului român condus de Ion I.C. Brătianu un plan de desfășurare a unui plebiscit în Basarabia. Însă, răspunsul părții române a fost tranșant, delegația română a respins propunerea sovietică de a organiza un plebiscit în Basarabia și a întrerupt negocierile cu Uniunea Sovietică.

Răspunsul Moscovei a fost destul de clar: „Până la desfășurarea unui referendum, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”. 

În perioada imediat următoare, rușii au conceput un plan pentru declanșarea unei revoluții comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS.

Aceștia aveau în vedere nemulțumirile țăranilor basarabeni legate de politica agricolă a guvernului român, în special de reforma agrară din 1921.

 Desfășurarea evenimentelor

Pe 2 iunie 1924, mai multe persoane înarmate a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Conform rapoartelor grănicerilor români, grupul a fost somat să se oprească, dar respectivii au deschis focul, astfel că s-a răspuns în aceeași manieră.

Unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate.

Pentru înăbușirea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Româneși o unitate de marină.

Primele unități militare au ajuns în zonă și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit.În dimineața zilei de 17, luptele au continuat în jurul comunei toată ziua. În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul – centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie.

În urma luptelor, Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești.

S-au ascuns într-o porumbiște, dar Batișcev l-a părăsit pe Nenin în timp ce acesta dormea, luând cu el și cei 200.000 lei rămași din banii jefuiți de la oamenii din Tatarbunar.

A fost capturat ulterior de armată. După ce s-a trezit singur și a observat lipsa banilor, Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3.000) și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați) Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, iar revolta a fost înăbușită.

După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.UrmăriCa urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia, conducerea URSS a hotărât la 12 octombrie 1924 înființarea pe malul stâng al Nistrului a unui stat artificial denumit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala în orașul Balta.

Noua republică autonomă făcea parte din RSS Ucraineană și avea 210 km lungime și 95 km lățime.

Propagandă și dezinformare

Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern, autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna.

Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă”.

Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei.

Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine.

Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular:„Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia.

În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state”.

De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili”, au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R.”.

Concluzia este că acest tip de acțiune desfășurat pe teritoriul Ucrainei în acest moment nu este unic și cu siguranță nu îi este străin Rusiei, implicată direct, dovada fiind faptul că rușii au aplicat aceeași strategie și în trecut.

Surse: Wikipedia ; Istoria.md ;Mădălina Barbu