2 decembrie 1917, Chişinău: DECLARAȚIA Sfatului Ţării prin care Basarabia este proclamată Republică Democratică Moldovenească.

”Moldoveni şi noroade înfrăţite ale Basarabiei!

Republica rusească se află în mare primejdie. Lipsa de stăpânire la centru şi neocârmuiala în toată ţara, care este istovită prin lupta cu duşmanul de din afară, duce la pieire întreaga republică.

În această clipă îngrozitoare singura cale de izbăvire pentru republica democratică rusească este ca noroadele ei să se unească şi să-şi ieie soarta în mâinile lor, alcătuindu-şi stăpâniri naţionale, în hotarele ţărilor unde locuiesc.

În puterea temeiului acesta şi având în vedere aşezarea rânduielii obşteşti şi întărirea drepturilor câştigate prin revoluţie, Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea republicei federative democratice ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi.

Până la chemarea adunării poporane a Republicei Moldoveneşti, care va fi aleasă de tot norodul prin glăsuirea de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită, după sistemul proporţional, cea mai înaltă ocârmuire a Republicei Democratice Moldoveneşti este Sfatul Ţării, alcătuit din împuterniciţii tuturor organizaţiilor democraţiei revoluţionare ale deosebitelor noroade şi din împuterniciţii zemstvelor şi târgurilor.

Puterea împlinitoare în Republica Democratică Moldovenească o are Sfatul Directorilor Generali, cari sunt răspunzători numai înaintea Sfatului Ţării.

Înfăţişând voinţa noroadelor trăitoare pe pământul Republicei Moldoveneşti, Sfatul Ţării are în vedere:

1. Să cheme în timpul cel mai scurt adunarea poporană a Republicei Moldoveneşti, aleasă prin glăsuire obştească, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită după sistemul proporţional.

2. Să împartă norodului muncitor tot pământul fară plată, pe temeiul folosirei drepte.

Până la alcătuirea unei legi despre trecerea pământului la norodul muncitor, ca să nu fie neorânduială şi irosire a bogăţiilor ţării, tot pământul, care nu se lucrează cu braţele stăpânului lui, împreună cu vitele şi stromenturile gospodăriei va trece în sama comitetelor pământeşti, alese din nou pe temeiul democratic.

Sfatul Ţării va întocmi porunci amănunţite despre felul cum trebuie să treacă pământul în seama comitetelor şi cum acestea trebuie să orânduiască treaba pământului.

Pădurile, apele, bogăţiile de sub pământ, câmpurile de încercare, răsadniţele, ogoarele pentru sfeclă, precum şi viile şi livezile boiereşti şi mănăstireşti, bisericeşti şi ale udelurilor şi în sfârşit toate curţile boiereşti, fiind avere obştească a norodului, vor trece în seama comitetului pământesc general al Republicei Moldoveneşti.

3. Să orânduiască treaba îndestulării norodului cu hrănile şi mărfurile de întâia trebuinţă; să orânduiască munca lucrătorilor, urcând plata ei şi aşezând în toate întreprinderile ziua de muncă de 8 ceasuri, şi să întocmească controlul ţării asupra fabricilor şi a veniturilor pe tot pământul Republicei Moldoveneşti.

Sfatul Ţării are în vedere să lucreze un plan de măsuri în legătură cu demobilizarea oastei şi a fabricilor.

Ca să înlăture grozăviile foametei şi a urmărilor ei, Sfatul Ţării va lua toate măsurile, ca să fie arate şi sămănate toate câmpiile slobode ale Basarabiei.

4. Să orânduiască alegerile drepte în aşezământurile locale de sineocârmuire, care încă n-au fost alese pe temeiul glăsuirei obşteşti, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuite, după sistemul proporţional, şi să chezăşluiască pe deplin bunul mers al acestor aşezământuri.

5. Să apere toate slobozeniile, câştigate prin revoluţie, precum: slobozenia cuvântului, tiparului, credinţei, cugetului, unirilor, adunărilor şi grevelor, să chezăşluiască neatingerea persoanei şi a locuinţei şi să aşeze judecată dreaptă pentru tot norodul.

6. Să desfiinţeze pedeapsa de moarte pentru totdeauna pe pământul Republicei Moldoveneşti.

7. Să chezăşluiască pe deplin drepturi deopotrivă pentru toate noroadele ce trăiesc pe pământul Republicei Moldoveneşti, dându-le autonomia culturală-naţională-personală.

8. Să orânduiască treaba învăţământului pe temeiul autonomiei şi al naţionalizării pentru toate popoarele Republicei Moldoveneşti.

9. Să întocmească îndată polcuri naţionale din ostaşi născuţi pe pământul Basarabiei pentru apărarea bogăţiei ţării de jaf în vremea demobilizării oastei şi pentru izbăvirea ţării de cea mai straşnică anarhie.

10. Să ieie măsuri pentru ca îndată să se încheie pace fără răpiri de pământuri străine şi fără despăgubiri de război, dându-se noroadelor dreptul de a-şi hotărî soarta; pacea trebuie să fie încheiată în înţelegere cu întovărăşiţii şi cu toate noroadele republicei democratice federative ruseşti.

Moldoveni şi noroade înfrăţite ale Republicei Moldoveneşti!

În clipa aceasta grozavă, când stăm la marginea prăpastiei, anarhiei, vărsării de sânge frăţesc, sărăciei, foametei şi a frigului — Sfatul înalt al Țării vă cheamă împrejurul său, să puneţi toate puterile voastre pentru lupta hotărâtoare împreună cu toate noroadele Republicei Moldoveneşti ca să sprijinească din răsputeri şi să apere adunarea întemeietoare rusească.

Sfatul Ţării cheamă pe moldoveni şi pe toate noroadele înfrăţite ale Basarabiei să se apuce harnic de lucru obştesc, clădind viaţa nouă pe temelia slobozeniei, dreptăţii şi a frăţiei!

Numai astfel vom scăpa noi ţara noastră şi vom feri-o de pieire pe maica noastră a tuturor — marea republică democratică rusească!

Primită de Sfatul Ţării, la 2 decembrie, anul 1917.”

Publicat de http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3486 după: ziarul „Cuvântul Moldovenesc”, nr. 100, 6 decembrie 1917

Apărarea Marii Uniri din 1918

 

 

 

Foto: 1918: Regele Ferdinand şi trgina Maria trecând în revistă militari români 

 

 

 

 

Făurirea României Mari nu ar fi fost  posibilă fără eroismul armatei, fără curajul şi sacrificiul militarilor români.

În Marele Război, Armata României a reuşit să scrie una dintre cele mai glorioase pagini din istoria românilor.

Operaţiunile militare la care a participat Armata României pentru apărarea Marii Uniri, includ totalitatea acţiunilor militare întreprinse în perioada de la declararea celei de-a doua mobilizări, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 şi demobilizarea armatei, la 20 martie 1920.

  Aceste acţiuni militare pot fi grupate în trei operaţii importante: alungarea forţelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat; apărarea frontierei de est şi nord-est ameninţată de trupele sovietice ruse; dezarmarea trupelor austro-ungare din Bucovina, Transilvania, Crişana şi Maramureş şi înfrângerea trupelor sovietice maghiare care au iniţiat operaţii militare împotriva României la data de 15 aprilie 1919.

În paralel, conducerea superioară a armatei, a contribuit la desfăşurarea negocierilor dintre România şi Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcaţie” cu Ungaria în 1918-1919 şi la retragerea trupelor aliate din Banat şi Dobrogea ( Wikipedia.ro)

Contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918

Marea Unire din 1918 a fost rodul acțiunii tuturor forțelor naționale, din cadrul cărora se distinge armata română.

Este bine cunoscut entuziasmul cu care militarii români au pornit în august 1916 la eliberarea fraților din Transilvania, precum și eroismul cu care ei au luptat la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara anului 1917.

Mai puțin cunoscută este contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918.

Prima provincie istorică apărată de armata română a fost Basarabia. 

În contextul revoluției ruse, declanșate în februarie 1917, popoarele asuprite de țarism au acționat pentru autodeterminarea lor națională, proclamându-și mai întâi autonomia și apoi independența.

O asemenea cale a fost urmată și de românii din Basarabia, care și-au ales un organism politic propriu, reprezentativ, numit Sfatul Țării, care la 2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă. Pentru conducerea treburilor curente a fost ales Sfatul (Consiliul) Directorilor Generali.

Situația din Basarabia s-a complicat, ca urmare a faptului că militarii ruși care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf și violență împotriva populației și chiar la omoruri.

Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolșevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia, pentru a o anexa Rusiei sovietice.

Neavând o forță militară care să asigure viața și bunurile locuitorilor, Sfatul Țării a cerut sprijinul guvernului de la Iași.

În acel moment – decembrie 1917 – România se afla într-o situație extrem de grea: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruși care abandonau frontul reprezentau un adevărat pericol pentru viața și avutul cetățenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceștia refuzând și opunând rezistență; conducerea Rusiei, în frunte cu V.I. Lenin și Leon Troțki, puseseră la cale extinderea revoluției bolșevice în România și chiar a trimis la Iași un comando condus de Simion Roșal cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și pe alți lideri politici (a fost descoperit în ultimul moment de oficialitățile române); Germania și Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, capitularea în fața Puterilor Centrale.

Cu toate aceste condiții dramatice, regele Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri – Ion I.C. Brătianu, generalul Constantin Presan – șeful Marelui Cartier General al armatei române, dând dovadă de un autentic patriotism, și-au asumat misiunea și riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chișinău.

În ziua de 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broșteanu au trecut Prutul, iar la 10 ianuarie au intrat în Chișinău, punându-se la dispoziția Sfatului Țării.

Considerând că Basarabia aparținea Rusiei, guvernul bolșevic a rupt relațiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Să nu uităm nici faptul că adunarea de la Kiev decretase Basarabia parte a Ucrainei.

Armata Română a intervenit la cererea Sfatului ţării din Republica Moldovenească în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruseşti şi ucrainene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru.  

Armata română a acționat energic pentru instaurarea ordinei publice în Basarabia, în această luptă pierzând 3 ofițeri și 300 ostași, care au fost uciși, iar 12 ofițeri și 309 soldați au fost răniți. La mijlocul lunii februarie, grupările bolșevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru.

În ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Armata română a fost nevoită să apere în continuare Basarabia amenințată de agresiunea Rusiei, care a creat Comitetul Executiv al Sovietelor de pe Frontul Românesc (RUMCEROD), cu sediul la Odesa, având misiunea de „a alunga forțele contrarevoluționare din Basarabia și a provoca o mișcare revoluționară în România”.

Armata română a reușit să curețe teritoriul dintre Prut și Nistru de grupările bolșevice și anarhice, asigurând desfășurarea în liniște și siguranță a lucrărilor Sfatului Țării, care la 27 martie 1918, a votat Declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești ( Basarabia) „cu mama sa România”.

 

 

 

 

 

 

Rusia a declarat imediat că nu recunoaște acest act, obținut prin „votul moșierilor basarabeni, dușmani înverșunați ai poporului basarabean”.

Ca urmare, pe parcursul anilor 1918-1919, armata română a trebuit să apere unirea Basarabiei, luptând cu grupările bolșevice ruse și ucrainene.

Cele mai sângeroase confruntări au avut loc în zona Hotin, unde și-a pierdut viața generalul Stan Poteaș, la 7 ianuarie 1919.

După lupte, alte lupte.

Din toamna anului 1919, armata română a reușit să stabilizeze granița României pe Nistru, fapt ce a permis dezvoltarea Basarabiei în cadrul statului român din care făcea parte.

La 27 octombrie 1918, „reprezentanții poporului român” din Bucovina au organizat Adunarea Constituantă, care a ales Consiliul Național Român și Comitetul Executiv al acestuia.

Pe de altă parte, Ucraina a trimis în Bucovina grupări înarmate, formate din militari și civili, care au început să-i terorizeze pe români.

La 2 noiembrie acestea au ocupat garnizoana militară din Cernăuți, iar în ziua de 6 noiembrie Comitetul regional ucrainean a anunțat trecerea Bucovinei sub autoritatea Ucrainei.

Acesta a procedat la dizolvarea Consiliilor Naționale Române și instalarea prin forță a autorităților ucrainene.

Grupuri înarmate, puse la dispoziția acestor autorități, străbăteau satele și orașele Bucovinei, jefuind, maltratând și împușcând populația românească.

În aceste condiții, Consiliul Național Român a cerut ajutorul guvernului de la Iași.

Deși situația României era în continuare critică, regele Ferdinand, generalul Constantin Coandă – noul președinte al Consiliului de Miniștri, și generalul Constatin Presan au decis să acorde sprijinul cerut.

La 8 noiembrie, Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik a trecut granița, iar la 11 noiembrie a intrat în Cernăuți.

În circa două săptămâni, trupele române au reușit să curețe Bucovina de bandele ucrainene.

La 28 noiembrie, Congresul general, întrunit la Cernăuți, a votat Declarația care prevedea „Unirea necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu România.

În perioada următoare armata română a trebuit să facă față repetatelor incursiuni ale unor grupări înarmate ucrainene (bolșevice și naționaliste).

Abia din septembrie 1919, când la granița de nord România se învecina cu Polonia, situația a devenit calmă.

De la începutul lunii noiembrie 1918, în Transilvania (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) ordinea a fost asigurată de Gărzile Naționale Române înființate de Consiliul Național Român Central.

Situația a devenit gravă după ce Antanta – prin convenția militară din 13 noiembrie încheiată cu Ungaria – a permis instalarea în dreapta Mureșului a autorităților administrative și militare ale Budapestei. Din teritoriul ocupat au fost alungate Gărzile Naționale Române și Consiliile Naționale Române, iar armata maghiară și gărzile secuiești au recurs pe o scară largă la violențe împotriva românilor, în multe localități înregistrându-se un adevărat genocid.

Ca urmare, Consiliul Dirigent a cerut intervenția armatei române pentru eliberarea teritoriului național.

La 26 februarie 1919, Consiliul Militar Interaliat a stabilit o nouă linie de demarcație, iar Consiliul Suprem a cerut ca în 48 de ore armata ungară să se retragă dincolo de orașele Satu Mare – Carei – Oradea – Arad.

În ziua de 21 martie, la Budapesta s-a constituit guvernul Gábanyi Șandor, în care rolul principal revenea ministrului de externe Kun Béla, conducătorul Partidului Comunist Ungar.

În aceeași zi a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit armata roșie ungară, lansându-se o chemare către „proletariatul din întreaga lume” să sprijine revoluția. Se miza pe ajutorul guvernului sovietic și colaborarea celor două armate roșii împotriva României.

În noaptea de 15/16 aprilie 1919, armata ungară a atacat trupele române, care au ripostat, declanșând o contraofensivă, care s-a oprit pe Tisa.

Consiliul Suprem a comunicat la 11 iunie 1919, hotărârea sa privind granițele Ungariei. Neîmpăcându-se cu această decizie, Kun Béla a ordonat la 17 iulie ca armata roșie ungară să treacă la ofensivă împotriva românilor.

S-a desfășurat un adevărat război româno-ungar, cu lupte grele, inclusiv la baionetă, și pierderi importante în ambele tabere.

De această dată, contraofensiva română s-a încheiat la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

În lupta pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România s-au jertfit 188 de ofițeri și 11,478 soldați (morți, răniți și dispăruți).

În ziua de 6 august 1919, fruntașul ardelean Alexandru Vaida-Voevod declara: „Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, sunt învinșii noștri de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”.

Din păcate, guvernanții de la Budapesta au continuat să fie obsedați de fantoma Ungariei Mari.

Din această succintă prezentare, se poate conchide că, prin lupta și jertfa sa, armata română a asigurat basarabenilor și bucovinenilor posibilitatea de a se exprima liber, votând unirea cu România.

În lunile următoare, până în toamna anului 1919, trupele române au luptat pentru apărarea acestor teritorii românești și stabilizarea graniței de Est și de Nord a României.

Pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 decembrie 1918, armata română a purtat lupte grele și a dat numeroase jertfe.

Tratatele de pace, semnate în 1919-1920, au recunoscut actele de unire votate de organisme democratice – Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General din Bucovina, Adunarea Națională din Transilvania – și apărate de armata română.

Cei care s-au angajat în această luptă erau conștienți că jertfa lor avea o dimensiune istorică.

Grăitor este faptul că în ranița unui soldat, mort pe câmpul de luptă, s-a găsit o poezie scrisă de el în tranșee:

„Nu plânge maică Românie! Că am să mor neîmpărtășit/ Un glonț pornit spre pieptul tău/ Cu pieptul meu eu l-am oprit […] Nu plânge maică Românie/ Adună tot ce ai sub soare/ Ne cheamă și pe noi la praznic/ Când România va fi Mare!” (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)

Un interviu cu românul basarabean Anton Crihan, unul dintre ctitorii Marii Uniri a Basarabiei cu Țara Mama – România. VIDEO

 

 

 

 Un interviu exclusiv realizat de jurnalistul Justin Liuba (Dan Vîlceanu, la Europa Libera) cu avocatul, economistul, politicianul, profesorul şi publicistul român basarabean Anton Crihan.

 

 

 

 

Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Republica Moldova; d. 9 ianuarie 1993, Saint-Louis, SUA) a fost un avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean.

Și-a făcut studiile la Liceul de Băieți din Bălți și la Universitatea din Odessa, Facultatea de Economie.

Fiind deputat în Sfatul Țării a votat Actul Unirii, a fost deputat în Parlamentul României și a fost conducător al Comisiei agrare și a instituției de stat Casa noastră, care a înfăptuit reforma agrară în Basarabia.

A predat la Universitatea din Iași și la Facultatea de Agronomie a universității ieșene, cu sediul la Chișinău. A fost numit de două ori subsecretar de stat. Își susține teza de doctorat în economie la Universitatea Sorbona din Paris în 1934.

În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris și se stabilește în Statele Unite. A decedat în străinătate dar, la dorința sa testamentară, a fost înmormântat în Chișinău.

Printre operele științifice ale lui Crihan se numără Capitalul străin în Rusia (1915), Chestiunea agrară în Basarabia (1917) ș.a.