A comis România la 22 iunie 1941 o agresiune împotriva Uniunii Sovietice ? VIDEO

În Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, este susţinută până în ziua de azi o variantă a istoriei în care România este portretizată a fi fost un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, respectiv Uniunea Sovietică, asociindu-se în acest sens cu odioasa Germanie nazistă, până mai ieri tovarăşa de rele a aceleiaşi Uniuni Sovietice, în baza Pactului Rbbentrop- Molotov, încheiat în 1939.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941, drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia noastră a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.

 

 

 

Aşadar, care este adevărul? A fost România un stat agresor prin actul de la 22 iunie 1941?

Pentru a ne lămuri în privința acestui aspect foarte important, este cât se poate de folositor un fragment din volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998, redat de https://www.activenews.ro/ din care redăm următorul pasaj:

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate.

Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.

Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”.

Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice.

Către 27 iunie 1940, Uniunea Sovietică a încheiat desfăşurarea forţelor militare destinate de Stalin începerii unui război împotriva României.

Armata Roşie urma să atace ţara noastră în   dimineaţa zilei de 28 iunie, scrie pe blogul său http://blog.nistru-prut.info/?istoricul Veaceslav Stavila, anexând şi harta planului de atac sovietic asupra României în 1940.

 Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rând, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.

Cu consimțamîntul Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie  – și al Italiei, la 26 iunie,Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia; să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”  , așteptînd răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.

În ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români – regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie.

Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României.

Carol al II-lea notează referitor la aceasta:

„Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România /..”

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.

 În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.

De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei.

Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte.

In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise.

Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2 750 900 803 lei  lei și sechestrând trenurile de evacuare.

Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”. 

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.  Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”.  

Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României   – guvernul sovietic a precizat că„nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.

În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii  importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941: Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la 1 mai 1943:

„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor.

Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.

In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia:

„Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.

În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul.

Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului.

Agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune.

De altfel, României i s-a declarat război de către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933.

România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul și la 17 februarie 1934, al doilea.

Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3:

„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona:

„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: /…/

2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.

Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.

B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.

În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum.

Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir.

Este momentul să mentionăm aici că între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R. Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. 

Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:

„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de sovietici.

în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca.

Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.

Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare” . Dar chiar documentele sovietice tratează

ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit.

Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta.

Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, | U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!în privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:

„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționată”.

Rusia era parte semnatară a acestei convenții.

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina.

În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

 

 VIDEO:

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/11/ziua-de-11-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/11/o-istorie-a-zilei-de-11-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

VIDEO: CE SPUN FOSTI PRIM MINISTRI AI ROMÂNIEI DESPRE UNIREA CU R.MOLDOVA

 

 

 

Fostul premier al României, Adrian Năstase : „Nici un om politic responsabil nu va fi împotriva unirii Republicii Moldova cu România, dar trebuie să vedem ce este realizabil şi în ce interval de timp”.

 

Fostul prim ministru Victor Ciorbea: „Nu trebuie să lăsăm să adoarmă această luptă şi acţiune permanentă pentru consolidarea ideii de unitate naţională şi a ideii de acţiune efectivă pentru refacerea unităţii naţionale”.

 

Fostul prim-ministrul român, Radu Vasile : „Dacă s-ar produce o legătură mai strânsă în plan economic între Moldova şi România, procesul ar fi simplu”.

Gurile Dunării și Basarabia. Lectii pentru Basarabia

 

Delta Dunarii- Fotografie din satelit

Delta Dunarii, Romania, vazuta din satelit

Dunărea își adună apele depe suprafața unui basin imens, (…) însă, România stăpânește cea mai mare întindere (…) din basmul dunărean.

Tot România deține și cea mai mare porțiune (1 100 km) din cursul navigabil al marelui fluviu, și – ceace este de o deosebită însemnătate – gurele Dunării și trunchiul pe care se face și navigație „maritimă” se află în întregime pe teritoriu românesc.

Evident, nici un stat dunărean nu va fi așa de interesat de buna funcționare a marei artere de navigație ca România, ale cărei interese vitale sânt indisolubil legate de ea, în timp ce în viața economică a celorlalte țări dunărene marele fluviu joacă un rol secundar (Bulgaria s’a îndreptat definitiv spre Marea Neagră, iar Jugoslavia – spre Marea Adriatică).

Cât de mare este rolul Dunărei în viața economică a României se poate judeca după următorul fapt: peste 80% din produsele tarei se exportă pe calea apei; din această cantitate insă numai 1/3 se scurge prin Constanța, pe când celelalte 2/3 se scurg pe calea Dunării.

Reese din aceasta un adevăr cu aparențe de paradox, că Dunărea are pentru România o importanță „marină” mai mare decât însăși Marea Neagră! Iar învățământul folositor pe care trebue să-1 tragem din aceste lucruri e că noi, Românii, mai mult și mai bine decât oricare alt popor trebue să cunoaștem Dunărea și marea ei însemnătate economică pentru țara noastră.

Cunoașterea marelui nostru fluviu trebue să ocupe un loc de samă în tot învățământul nostru, dela școala primară până la cea superioară. (…)

Cel mai mare interes practic pentru Români în general și pentru basarabeni în special, îl prezintă, incontestabil, Delta Dunărei, de care natura însăși a legat pământul și, ca atare, și interesele economice ale Basarabiei.

Intre orașele Ismail și Tulcea, la punctul numit „Ceatalul Ismailului”, Dunărea se desface în 2 brațe.

Unul apucă spre Nord dealungul pământului basarabean, trece pe lângă Ismail și Chilia și se varsă în mare la răsărit de Vâlcov: este „brațul Chiliei”. (…)

El apare astfel ca brațul cel mai bogat în apă al deltei, fiind totodată și cel mai adânc, și cel mai puțin cotit, cu toate că formează în cursul său trei despletiri de numeroase brațe și gârle secundare.

Al doilea braț (…) pleacă dela „Ceatalul Ismailului” spre Tulcea și la răsărit de acest oraș, la punctul numit „Ceatalul Sf. Gheorghe”, se ramifică, la rândul lui, în alte 2 brațe: „brațul Sf. Gheorghe” (…) și „brațul Sulinei”, care (…) este cel mai neînsemnat dintre cele 3 brațe principale ale Deltei dunărene. (…)

Dar Dunărea-i „apă tulbure”; ea duce spre mare nu numai apă curată, ci și o mulțime de aluviuni (…). (…) Insă, cu toată gravitatea fenomenului împotmolirei gurelor, Dunărea din cele mai vechi timpuri – dela intrarea basinului ei inferior în istorie – se constată că a fost o cale de navigație și comerț de mare însemnătate.

Si după cum era și firesc să fie, brațul cel mai important pentru activitatea omenească din trecut, brațul care se identifica cu însuși Dunărea,  n-a fost nici Sulina și nici Sf. Gheorghe, ci Brațul Chiliei.

Intr- adevăr, acest braț, cu numele de „Peuce” figurează în istorie deja pe timpul lui Darius Histaspe. Comerțul și navigația activă a Grecilor antici dela gurele Dunării – și în special comerțul înfloritoarei colonii grecești a Histriei – se făceau tot pe brațul Peuce – Chilia.

Aici, pe brațul Chiliei, pe locul actualei Chilii basarabene, se afla Helis – centrul puterei Geților depe timpul regelui Dromichaetes, cu 3 secole înainte de Hristos.

Pe acest braț, principal și pe atunci ca și azi, Macedonenii sub Filip II, Alexandru cel Mare și Lysimac, au căutat de mai multe ori să pue mâna, pentru a putea prin el stăpâni întreaga Dunăre.

Iar atunci când, după o lungă periodă de întuneric medieval, gurele Dunării reintră în istorie în sec. XII, viață istorică și activitate economică găsim tot aici, pe brațul Chiliei, unde vechea Helis a lui Dromichaetes reapare sub numele bizantinului „Chele”.

Pe acesta au desfășurat o mare activitate economică în sec. XIII, XIV și XV, marii negustori medievali, Genovezii, ai căror centru comercial principal era la Chilia.

Alungarea tătarilor de către Munteni și Unguri în sec. XIV și întinderea stăpânirii „basarabești” în Sudul Bugeacului actuale, urmăreau de fapt stăpânirea brațului Chiliei.

Atunci când Moldovenii, în sec. XV, ajung stăpâni pe acest braț cu cetatea Chiliei, ei apar în ochii lumii ca deținători ai „cheii” strategice și comerciale a Dunării.

Insfârșit, turcii după ce scapă din mâini, împreună cu Basarabia, brațul Chiliei, își dau sama, că au perdut prin aceasta întreg rostul stăpânirei lor la Dunăre și foarte curând după aceasta (1829) părăsesc cu indiferență întreaga Deltă în manele rușilor.

Acesta-i un adevăr pe care trebue să ni-l fixăm în minte pentru a înțelege cele ce urmează și, principalul, pentru a putea trage toate concluziile practice și logice în acelaș timp, pe care ni le impune însăși natura lucrurilor dela gurele Dunării.

In prima jumătate a sec. XIX, Marea Britanie și-a transformat sistemul său economic, trecând dela o gospodărie națională cu bază mai ales agricolă, la alta, nouă, întemeiată pe marea industrie și comerț.

Lipsa pâinii proprii de aci înainte a forțat Anglia să caute anumite „grânare” peste hotar.

Intinsa campanie de cercetări făcute în acest scop de către Englezi i-a convins, că regiunea cea mai indicată în privința aceasta este basinul Dunării și în special principatele române.

Pe de altă parte, în urma tratatului dela Adrianopol (1829), care înlăturasă stăpânirea teritorială turcească din stânga Dunării românești (raielele), și mai înlăturasă totodată și lâncezirea seculară economică pe care o creiaseră Turcii la Dunăre, în principatele române începe o fază de activă colonizare și exploatare agricolă a întinselor câmpii roditoare, până atunci aproape despopulate și lăsate în cea mai mare parte în paragină.

Câmpiile românești devin astfel „grânarul” căutat de îndepărtata Anglie, care organizează un intens comerț de cereale românești.

Alte state, și în special Austria, încep deasemenea să desfășoare o energică activitate economică la gurile și prin gurile Dunării.

Toate acesta erau privite cu ochi răi de ruși, deoarece creiau o concurență serioasă comerțului lor de cereale și amenințau prosperitatea economică a marelui lor port, Odessa.

Ca urmare, rușii au desfășurat o întreagă campanie de șicanare a navigației și comerțului dunărean.

Astfel, Brațele Deltei au fost facute adesea improprii pentru navigație din cauza  scufundării unor epave sau vase vechi; gurile Dunarii erau lăsate fără nici o îngrijire; poliția aproape nu exista pe brațe; vasele straine erau veșnic duse la Odessa și ținute acolo în carantine îndelungate pe motiv de epidemii etc., etc.

Sabotarea  comerțului și navigației dunărene de către ruși a fost fără îndoială una din cauzele serioase, care au dus la războiul Crimeei.

Ca dovadă, stă faptul că unul din principalele puncte ale tratatului de Paris (1856) a fost cel referitor reglementarea navigației  la Gurile Dunării.Tratatul a hotărît libertatea completă a navigației la gurile fluviului, iar pentru supravegherea acestei libertăți, precum și pentru ameliorarea navigației pe porțiunea maritimă a Dunării, s-a decis  crearea unui organism format din reprezentanții statelor cu interese economice pe fluviu, organism cunoscut sub numele de „Comisiunea Europeana a Dunărei” (C. E. D.).

Contrar unei tradiții economice multiseculare, care consacrase ca arteră principală de navigație și comerț la gurile Dunărei brațul Chiliei, „C. E. D.” s-a oprit în alegerea canalului navigabil nu asupra acestui braț care și pe atunci ducea 67%-70% din debitul fluviului, ci asupra brațului Sulinei, care pe atunci era și mai neînsemnat decât azi, căci nu cuprindea decât 5% din debit.Neglijarea aceasta a unei tradiții economice străvechi, din motive de oportunitate momentană, s’a dovedit și se dovedește din ce în ce tot mai mult, după cum vom vedea, cât se poate de primejdioasă pentru economia generală a țărilor dela Dunăre, dar mai ales pentru acea a țărei, noastre.(…) Brațul Sulinei cu debitul lui mic de apă era singurul canal dunărean pe care se simțea în stare „C. E. D.”, cu mijloacele technice depe atunci, să-l stăpânească și să-1 amenajeze.

De altfel, pentru tonajul vaselor marine de atunci (2-300 tone) nici nu se prea simția nevoia unui canal mai larg și mai adânc decât Sulina.

Alegerea acestui braț s’a impus, printre altele, și din cauză că la gura lui se află satul Sulina, unde se puteau înfiripa serviciile „C. E. D.”.

Trebue să recunoaștem că opera „C. E. D.” pe brațul Sulinei a fost în trecut, până la un punct, foarte importantă. (…) Cerințele economice ale țărilor cu interese la gurele Dunărei – ale României în special – și evoluția mijloacelor de transport maritim au impus desfășurarea treptată a acestor lucrări de amenajare și îmbunătățire a brațului și gurei Sulina.

Rezultatele au fost pentru navigație dintre cele mai favorabile. Intr’adevăr unde până la 1857 vasele cele mai mari depe Sulina n’aveau decât 300 tone, la începutul sec. al XX-lea pe canal puteau intra vase de 5-6 000 tone. (…)

Dar mijloacele de navigație marină, în evoluția lor, nu s’au oprit la tonajul de 5-6 000 tone – maximul pe care-1 poate primi brațul Sulina.

Transportul mărfurilor pe vase mici cum sunt considerate azi vasele până la 6 000 tone costă prea scump.

Transport maritim ieftin azi se poate face numai pe vase de cel puțin 10 000 tone.

Mărfurile noastre, grele prin natura lor (cereale, petrol, lemn) au în special nevoie de un transport ieftin, pe vase de tonaj mare. Vasele mari însă pentru a putea veni la noi prin gurele Dunării, au neapărată nevoe de o adâncime cel puțin de 10 m și de o lărgime a canalului navigabil cu mult mai mare decât acea a Sulinei.

Or, asemenea condițiuni de navigație „Sulina nu le va putea oferi niciodată, ori câte lucrări am mai întreprinde, orice sforțări am face și orice cheltueli am sacrifica” (Vidrașcu).

Prin urmare, din punct de vedere economic se impune cu orice preț înlocuirea drumului maritim al Sulinei prin altul, care să ne ofere posibilitatea unui transport ieftin al mărfurilor noastre.

Dar înafară de acest motiv serios, înlocuirea Sulinei azi o impune însăși desfășurarea fenomenelor geografice dela gurele Dunării.

Inaintarea rapidă a „Deltei secundare a Chiliei” spre răsărit îndepărtează tot mai mult curentul litoral de gura Sulinei, ale cărei aluviuni – în urma părăsirei din timpul răsboiulut mondial – ajunseseră să nu mai fie spălate de acel curent. (…)

Impotmolirea gurii Sulinei pe această cale devine o problemă de un număr mic de ani.

Poarta economică a României, chiar așa, mică și strâmtă cum este, e amenințată într’un viitor foarte apropiat să fie închisă cu totul.

Iminența acestei primejdii a fost de mult timp și de repetate ori prezisă și semnalată, mai ales de oamenii de știință Români: dr. Gr. Antipa, renumit ichtiolog și unul dintre cei mai de samă cunoscători a problemelor dunărene, încă dela 1894 a semnalat neîncetat până azi pericolul; inginerul Vidrașcu timp de mai bine de 20 ani, în valoroasele sale lucrări hydrologice, economice și cartografice asupra Dunărei atrage mereu atenția asupra aceleiaș primejdii și indică soluții înțelepte, întemeiate pe o adâncă cunoaștere a fenomenelor fizice care au loc la gurele fluviului. (…)

„Comisiunea Europeană a Dunărei” a rămas tot la „soluția Sulinei”, cu toată situația economică și fizică creiată. (…)Dar chiar dacă am admite că printr’o minune oarecare soluția „C.E.D.” ar reuși, problema căii navigabile dunărene tot nu capătă o rezolvare satisfăcătoare pentru noi.

Lărgirea și adâncirea brațului fiind imposibile, am fi nevoiți și mai departe să ne folosim tot numai de vase de tonaj mic pentru mărfurile noastre, iar aceasta, după cum am văzut, are pentru noi inconveniente economice foarte supărătoare.

Se înțelege, că soluția „C. E. D.” cu tot costul ei enorm (…) nu-i mulțumitoare pentru interesele economice ale României.In asemenea situație cu drept cuvânt s’a putut spune că „schimbarea drumului navigabil maritim al Dunărei depe Sulina a devenit o axiomă”.

Iar soluția adevărata a problemei constă într-o părăsire cat mai grabnică a brațului Sulinei si într’o înlocuire a lui prin brațul Chiliei, indicat pentru aceasta de însăși natură și de o tradiție istorică și economică cu mult mai veche decât cea creiată de „Comisiunea Europeană a Dunărei”. (…)

Este foarte adevărat că brațul Chiliei n’are numai calități, ci și elemente negative pentru navigație, iar printre acestea aluvionarea puternică la guri trebue avută în vedere în primul rând.Dar în acelaș timp și curentul litoral binefăcător, la gurele Chiliei, lovește în plin aceste aluviuni și le mână spre Sud, depunându-le, după cum am văzut la gura Sulinei, în timp ce nici-o altă sursa de aluviuni nu amenința însăși gurele Chiliei. (…)

Părăsirea portului Sulinei, firește, este o problemă foarte grea: în acest port s’au pus capitaluri mari, creindu-se instituțiile „C. E. D.”.

Totuși părăsirea portului este fatală, dată fiind pe deoparte conspirația factorilor naturali îndreptată împotriva lui, iar pe de altă parte – faptul că organul pe care-l deservește portul – brațul Sulina – nu mai poate satisface cerințele navigației actuale.

Toate lucrările ce se fac și se vor mai face pe Sulina sânt „baloane de oxigen” menite numai să prelungeasă agonia muribundului; mai curând sau mai târziu, Sulina tot va trebui să fie părăsită. (…)

Astfel, interesele economice ale României și jocul forțelor naturale dela gurele Dunărei impun, în chip fatal strămutarea arterei navigabile marine depe brațul Sulinei pe brațul Chiliei.

Această „fatalitate” este însă plină de perspective îmbucurătoare pentru întreaga Românie: produsele țărei prin această strămutare ar căpăta posibilitatea unui transport ieftin pe marea arteră a Chiliei.

Dintre toate ținuturile românești însă Basarabia ar fi aceia care ar obține cele mai mari avantagii pentru valorificarea produselor ei; micile porturi basarabene dela Dunăre – Renii, Ismailul, Chilia și Vâlcovul – vor trebui să devie în chip firesc „terminusuri” ale unor căi menite să scurgă produsele Basarabiei spre calea largă a Chiliei.

Dacă, din cauza unei seculare neglijări, sub ruși, a Dunărei, problema importanței economice a marelui fluviu azi aproape de loc nu preocupă opinia publică basarabeană, apoi pe viitor atitudinea față de această problemă trebue să se schimbe radical.

Toată lumea basarabeană trebue să înțeleagă, că interesele economice cele mai vitale ale provinciei – ca și ale întregii Românii dealtfel – sânt strâns legate de brațul Chilian al Dunării.

Prin manifestărele ei opinia publică basarabeană – ca și întreaga opinie publică românească – trebue să contribue la strămutarea cât mai grabnică a căii maritime dunărene depe brațul Sulinei pe brațul Chiliei.

Cu atât mai mult se impune o contribuție serioasă la rezolvarea acestei prombleme din partea factorilor responsabili de conducerea politică și economică a Basarabiei.

Acești factori vor trebui în special, să înțeleagă un lucru de o mare importanță: că toată politica drumurilor basarabene va reuși să-și atingă scopul numai atunci, când trasarea acestor drumuri va urmări scurgerea produselor basarabene spre calea naturală a Dunării.Gh. I. Nastase.NOTA (de autor).

Articolul de față este textul unei conferințe, ținute de autor în ziua de 6 Martie 1932  la Chișinău.

Scopul – și al conferinței și al publicărei articolului – a fost dorința de-a provoca interesul, foarte slab in cercurile basarabene, față de o problemă atât de importantă pentru noi, cum e aceea a gurelor Dunărei. (…)

(Revista «Viața Basarabiei», Martie 1932) (Notă: Este pastrat limbajul textului din revista «Viața Basarabiei», Martie 1932.)

Articol: „Lecții pentru Basarabia: Gurile Dunării și Basarabia„

 Aneta Șoimu