CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 iunie 1941 și cea mai mare mistificare a istoriografiei ruse

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei  , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei?

Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924?

Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie.

Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

 

 

Cea mai mare mistificare din istorie

 

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv.

Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

 

 

 

Imagini pentru 22 iunie 1941 photos

 

 

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică?

Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941!

Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

 

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.  

 

 

Imagine similară

 

 

 

 Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce?

Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

 

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 

 

Sursa:

http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/06/minciuna-22-iunie-1941.html

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici. 
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea onlineaici. 
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

23/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România, românii şi cutremurele geopolitice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cutremurul este un fenomen natural, în majoritatea cazurilor, deşi pot exista şi cutremure antropice, create de mâna omului, de mai mică intensitate, cum ar fi cazul exploziilor subterane sau prăbuşirii unor galerii de mină. Dar în cea mai mare parte sunt fenomene naturale cu un mare potenţial de distrugere.

Cauza acestora este acumularea de tensiuni la nivelul scoarţei terestre, în plăcile tectonice care se freacă una de alta, tensiuni care în momentul eliberării bruşte transmit o undă de energie în sol care frământă suprafaţa pământului, începând cu epicentrul (punctul de suprafaţă de deasupra hipocentrului, punctul de la adâncime) până când energia acumulată se eliberează. În cazul unui cutremur submarin, descătuşarea de energie are ca rezultat formarea de valuri tsunami, care pot fi devastatoroare.

La fel se întâmplă şi în cazul cutremurelor geopolitice, atâta doar că în loc de plăci tectonice, trebuie puse mase de oameni, fie că vorbim de state, naţiuni, popoare, religii şi civilizaţii. Iar un astfel de cutremur este tot rezultatul unor tensiuni acumulate în timp şi dezlănţuite brusc, cu efect devastator. Ca şi cutremurul clasic, care se petrece în câteva secunde sau minute, un cutremur geopolitic se petrece într-un timp relativ scurt la scară istorică, răstimpul câtorva ani.

Iar după un astfel de cutremur geopolitic, situaţia devine de nerecunoscut, în sensul că se petrec schimbări geopolitice de aşa natură încât nimeni nu şi-le-ar fi putut închipui înaintea acestui cutremur, ca şi cum nimeni nu putea şti cum va arăta Japonia după cutremurul şi tsunamiul din 11 martie 2011, inclusiv centrala nucleară de la Fukushima fiind afectată. Rezultatele unui cutremur geopolitic sunt la fel de imprevizibile ca şi în cazul unui cutremur clasic. În astfel de cazuri, poţi doar încerca să prevezi unele schimbări, dar nu ai cum să le prevezi pe toate, deoarece de multe ori nici nu-ţi dai seama că un cutremur geopolitic se petrece sub ochii tăi decât atunci când este prea târziu.

Deci cutremurele geopolitice implică schimbarea bruscă a situaţiei geopolitice, o schimbare într-un timp relativ scurt care afectează mai mult sau mai puţin pe toată lumea. Aceste cutremure geopolitice pot fi majore, cu efecte pe întreg globul, sau minore, regionale, de multe ori ca şi replici ale celor majore.

 Ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.

 

Cutremurele geopolitice ale secolului XX

Primul cutremur geopolitic al secolului XX s-a petrecut între anii 1914 – 1918, de fapt anul 1918 este recunoscut ca şi an crucial, de vârf, unii şi identifică acest cutremur geopolitic doar cu anul 1918. De fapt aşa şi este, punctul culminant a fost 1918, sfârşitul primului război mondial. Acest cutremur geopolitic putea începe mai devreme sau mai târziu, dar era inevitabil în urma tensiunilor deja acumulate. Putea începe în 1905, în timpul crizei Marocului, şi atunci omenirea a fost la un pas de declanşarea unui război între cele două blocuri militare. Dacă arhiducele Franz Ferdinand nu ar fi fost ucis la Sarajevo la 28 iunie 1914, un alt eveniment ulterior ar fi dus la declanşarea măcelului. Cert este că acest cutremur geopolitic s-a petrecut şi întâmplarea a făcut ca să fie în 1918. Patru imperii s-au prăbuşit, cel german, austro-ungar, rus şi turc.

Au apărut noi state naţionale, totul s-a schimbat din temelii, o lume nouă s-a clădit pe ruinele celei vechi. Ca să vedeţi profunzimea modificărilor, priviţi o hartă a Europei la 1914 şi una la 1919. Războaiele locale sau regionale care au urmat au fost doar replici şi consecinţe ale acestui cataclism geopolitic major.

Al doilea cutremur geopolitic major, 1939 – 1945, cu vârful, desigur în 1945. Unii susţin că începutul acestui seism a fost în 1938, odată cu anexarea Austriei de către Germania, sau în 1939, cu pactul de la Munchen, dar toate indiciile duc spre 1939, primul semn fiind pactul Ribbentrop – Molotov, când întreaga arhitectură de securitate europeană, ce a mai rămas din ea, s-a prăbuşit. O săptămână mai târziu începea al doilea război mondial.

Anul 1945 aduce un nou context geopolitic, de nerecunoscut faţă de cel interbelic. Două blocuri ideologice faţă în faţă, lumea devenise peste noapte bipolară. Mare parte din conflictele postbelice sunt de fapt replici sau tensiuni între cele două blocuri, replici sau consecinţe directe ale seismului geopolitic major din 1945.

Al treilea cutremur geopolitic al secolului trecut a avut loc în anii 1989 – 1991, cu vârful în 1991, disoluţia Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin. Deşi unii susţin că începutul a fost în 1986, politicile de glasnost şi perestroika ale lui Mihail Gorbaciov, totuşi, anul 1989, cel al revoluţiilor esteuropene rămâne punctul de început al seismului. La fel, harta lumii era total schimbată în 1991 faţă de 1988, iar mare parte din conflictele din anii imediat următori au fost replici, fie că vorbim de Iugoslavia, Tadjikistan, Cecenia sau Georgia.

Iar acum, cu regret, trebuie să-i informez pe cei naivi care cred sau credeau că totul e frumos în lume, suntem deja în plin cutremur geopolitic, primul cutremur geopolitic al secolului XXI.

 

Noul cutremur geopolitic

 

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens.

De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit. Pentru asta liderii politici, negociatorii, organismele internaţionale, serviciile de informaţii, think tankurile, toţi încearcă să monitorizeze situaţia globală pentru a prinde vreo mişcare care ar putea marca semnele începutului unui nou cutremur geopolitic, la fel cum staţiile de ascultare, seismografele, încearcă să monitorizeze mişcarea scoarţei Pământului.

Un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918?

Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva.

Vestea proastă este că acest cutremur geopolitic, primul din secolul XXI, a şi început. Când a început, nu s-a ştiut, nimeni nu avea de unde să prevadă că este cu adevărat vorba de un cutremur geopolitic. Frământări pe plan internaţional au mai fost şi vor mai fi, dar nu toate duc spre acest deznodământ. Astăzi, privind retrospectiv, putem concluziona, noul cutremur geopolitic a început în 2008 şi astăzi suntem deja în plină dezvoltare a lui. Peste ani, analiştii vor putea să vorbească despre cum a început şi cum s-a desfăşurat primul cutremur geopolitic, la fel cum noi vorbim despre anii 1914 – 1918, 1939 – 1945 sau 1989 – 1991.

Nu toate războaiele sunt la fel, la fel cum nu toate cutremurele geopolitice se petrec la fel. Un cutremur geopolitic poate fi însoţit de un război sau consecinţa unui război care l-a declanşat, dar nu este obligatoriu ca un cutremur geopolitic major să fie consecinţa unui război, cum nu este obligatoriu ca un război să fie în urma unui cutremur geopolitic. Este adevărat că de multe ori, cutremurele geopolitice sunt însoţite de război.

Cazurile din istorie sunt relevante, cele două cutremure geopolitice majore din secolul XX au apărut strâns legate de cele două războaie mondiale, dar al treilea nu. Nu un război mondial. În 1989, toate revoluţiile est-europene au fost paşnice, cu o excepţie, România. Prăbuşirea Uniunii Sovietice s-a petrecut paşnic, fără vreun război mondial, dar au fost războaie, în Georgia, Tadjikistan, Moldova şi ca o consecinţă, Cecenia şi Caucazul de Nord. Un sistem poate să cadă oarecum paşnic sau violent, dar de cele mai multe ori o face violent.

Dar avertismentele în acest sens sunt clare, chiar liderii europeni au spus că prăbuşirea Uniunii Europene va fi urmată în zece ani de un război, dar după viteza cu care merge lumea în ziua de astăzi, va fi vorba de mai puţin. Revenind, cutremurul geopolitic pe care îl trăim a început în 2008 odată cu declanşarea crizei economice mondiale. Dacă criza ar fi fost depăşită într-un an sau doi, am fi putut răsufla uşuraţi. Dar nu numai că nu a fost depăşită, ci se adânceşte, ajungând la nivelul statelor.

Băncile au fost salvate, cele care au putut fi salvate, de către state, dar au ieşit slăbite. Problema este că aceleaşi bănci sunt creditoarele altor state şi nu mai pot susţine creditarea lor în continuare. Grecia este un caz, dar mai sunt şi altele, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, o ieşire a Greciei din zona euro ar antrena şi restul ţărilor cu probleme, iar moneda euro s-ar prăbuşi şi ar dispărea în scurtă vreme. Iar ţările menţionate revenind la monedele proprii ar fi lovite de o inflaţie astronomică şi o criză fără precedent.

În foarte scurt timp, lideri naţionalişti ar accede la putere, iar existenţa UE s-ar măsura în zile din acest moment. După prăbuşirea UE, în cât timp se va prăbuşi şi NATO? Nu mai mult de şase luni. Iar de aici, vom reveni nu în secolul XX, ci în secolul XVI, fiecare pentru el. În cât timp va izbucni următorul război în Europa? Celor care susţin că un război în Europa este imposibil, le-aş reaminti că dintre toate continentele din lume, Europa a fost teatrul celor mai cumplite războaie, celor mai cumplite masacre, în Europa s-a inventat termenul de genocid.

SUA sunt şi ele în criză, au preocupările lor. Încep să se repoziţioneze pe plan global, era logic şi normal să o facă, din moment ce războaiele din Afghanistan şi Irak le-au direcţionat atenţia şi resursele primordial spre aceste zone şi teatre de operaţiuni. Dar cu Osama bin Laden mort, este clar că islamiştii radicali nu au cum să atace din nou teritoriul american la fel ca şi la 11 septembrie 2001. Au trecut mai bine de zece ani de atunci şi nu s-a mai petrecut niciun atac islamist pe teritoriul american, de aceea, odată cu moartea lui bin Laden, priorităţile politicii externe americane se vor schimba, iar centrul de convergenţă nu va fi Europa, ci Pacificul.

Ultimul cutremur geopolitic major, cel din 1989 – 1991, a definit o lume, lumea post Război Rece. Atunci s-a prăbuşit imperiul sovietic, dar tot atunci a devenit clar sfârşitul miracolului economic japonez, tot atunci au fost împuşcaţi tinerii chinezi în piaţa Tienanmen, care a definit clar viitorul Chinei de economie de piaţă, dar tot sub oblăduirea comuniştilor, şi tot atunci s-a semnat tratatul de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene.

Acum, în zilele noastre, asistăm la punerea sub semnul întrebării a Uniunii Europene, iar faptul că economia Chinei îşi încetineşte creşterea şi în curând se va opri ne duce cu gândul la comparaţia cu miracolul japonez. Dar implicaţiile geopolitice sunt mult mai vaste şi mai grave. Economia şi creşterea economică chineză se bazează pe forţa de muncă ieftină a unei populaţii de miliard şi trei sute de milioane de locuitori, din care majoritatea trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O forţă de muncă extrem de ieftină care face ca exporturile chinezeşti să fie atât de competitive. Dar criza din SUA şi din UE a lovit şi aici, cererea  a scăzut proporţional, la fel ca şi încasările Chinei. Iar chinezii vor începe să nu se mai mulţumească cu atât cât primesc, din moment ce au beneficiat timp de 20 de ani de încasările din exporturi, mai mult sau mai puţin.

Ca să facem o comparaţie, să ne amintim de anii 90 de la noi din ţară. Pe atunci eram croitorii Europei, pretutindeni îşi desfăşurau activitatea fabrici de textile care lucrau în sistemul lohn. Materia primă venea din străinătate, designul, totul, la noi se făcea manopera şi apoi produsul finit era exportat pe pieţele occidentale. Era logic, produse cu valoare adăugată mică, avantajul competitiv era forţa de muncă ieftină, un muncitor era plătit cu o sută de dolari pe lună. Dar pe măsură ce România creştea economic, şi a crescut, aceste fabrici deschise de investitori italieni în cea mai mare parte, s-au mutat spre est, către Moldova şi Ucraina.

Era normal, încercaţi în România de astăzi să angajaţi vreo textilistă pentru o sută de dolari pe lună, că nu vine nimeni. Creşterea economică, creşterea veniturilor şi-a spus cuvântul. Acelaşi fenomen se petrece şi în China în ziua de astăzi, dar problema lor este că nu au soluţii, creşterea veniturilor aduce cu ea şi creşterea pretenţiilor, de asemenea scăderea avantajelor competitive ale economiei chinezeşti. Iar acest lucru aduce nemulţumire, care este îndreptată asupra conducerii reprezentată de partidul comunist unic.

De aici poate urma o mişcare de contestare a monopolului puterii acestui partid. Scăderea cererii pe pieţele internaţionale în urma crizei va fi doar catalizatorul nemulţumirilor. Adăugaţi aici şi problemele naţionaliste, chestiunea Tibetului fiind marcată inclusiv cu prilejul jocurilor olimpice de la Beijing, precum şi problema provinciei Xingjiang, majoritar musulmană, ca să obţineţi un vulcan gata să erupă.

Samuel Huntington este cunoscut mai mult datorită studiului său despre Ciocnirea civilizaţiilor, în urma unui articol din Foreign Affairs din 1996. Dar prea puţini cunosc un alt studiu al său mai vechi, din 1968, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, în care arată că societăţile sunt predispuse la tulburări  nu atunci când sunt sărace sau sunt bogate, ci atunci când acumulează bogăţie, după perioade de câţiva ani de creştere economică. China este tocmai coaptă pentru aşa ceva, iar încetinirea creşterii economice inevitabil va pune la îndoială capacitatea de conducere unică a Partidului Comunist.

Şi mişcările de contestare politică ar putea face autorităţile să acţioneze cum au mai făcut-o în 1989, în Piaţa Tienanmen, dar s-ar putea de data asta să nu reuşească, şi de aici China ar putea intra într-o perioadă din care ar putea ieşi şifonată serios, dacă nu chiar ruptă.

În cadrul cutremurelor geopolitice anterioare, principalul catalizator al modificărilor strategice a fost războiul, în cazul ultimului, cel rece, dar tot un fel de război poate fi numit. În cazul cutremurului actual, criza este catalizatorul, dar reaşezările s-ar putea să fie făcute tot prin război.

Sunt puncte mai predispuse să devină epicentre ale unui cutremur geopolitic, la fel cum sunt puncte sau regiuni predispuse unor cutremure propriu-zise. Centura de Foc a Pacificului, de fapt puncte de contact ale faliilor tectonice, este o astfel de regiune care include Japonia şi Indonezia. Orientul Mijlociu, din cauza mixajului de popoare şi religii, a istoriei încărcate, este o astfel de regiune probabilă pentru a deveni epicentrul unui cutremur geopolitic. În articolul de la începutul anului, Transnistria şi anul geopolitic 2012, am menţionat potenţialele pericole din zona Orientului Mijlociu pentru acest an.

Dar şi zona fostei Uniuni Sovietice are un potenţial ridicat de a se califica ca şi un epicentru al unui cutremur geopolitic. Chiar dacă mutaţiile geopolitice nu vor începe din Orientul Mijlociu sau fosta URSS, în mod sigur se vor răsfrânge şi vor produce schimbări majore în aceste regiuni, ţinând cont de caracteristicile lor.

De exemplu Ucraina, care este deja în pragul falimentului economic şi politic, se mai poate aştepta la o salvare numai din partea Rusiei, dar care va negocia dur şi va lua tot ce se mai poate lua pentru nişte bani care nu vor face altceva decât să amâne scadenţa, deoarece fără schimbări economice şi politice profunde, Ucraina nu are cum să iasă la liman. Un faliment economic va pune în discuţie inevitabil şi viitorul politic al ţării, viitorul Ucrainei ca ţară. Estul va dori să meargă cu Rusia pentru o oarecare siguranţă economică, în sensul că le pot fi garantate salariile şi pensiile atât cât sunt, decât deloc, în ideea că Rusia mai are petrol şi gaze, în schimb partea vestică doreşte o apropiere de UE.

O astfel de tendinţă divergentă majoră şi adânc structurată în societatea ucraineană nu are cum să menţină statul întreg, mai ales când vorbim de criză şi faliment. Problema este cum se va face disoluţia ucraineană, paşnic, ca şi în cazul Cehoslovaciei, sau violent ca şi în cazul Iugoslaviei (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări).

Caucazul de Nord, o rană pe harta Rusiei, poate oricând să ridice nivelul gherilei de joasă intensitate, şi o va face imediat ce va simţi o cât de mică slăbiciune în Rusia.

Pe cei care încă nu sunt convinşi că trăim deja mişcările unui nou cutremur geopolitic, îi invit să privească la statele din nordul Africii, în mai puţin de un an şi-au schimbat nu numai conducerea, ci şi forma de guvernământ, de la dictaturi la regimuri cu orientări mai democratice.

S-ar putea ca prin vot liber să ajungă islamiştii la putere, aşa cum s-a întâmplat în Gaza, dar nu ai ce face, vor trebui să înveţe democraţia pe pielea lor, şi nu este sigur că vor reuşi. Şi noi am făcut-o din 1990 încoace şi am reuşit.

Dar cutremurul geopolitic este în plină desfăşurare şi multe evenimente se vor petrece într-un timp scurt, de câţiva ani.

Legile naturii sunt universal valabile, că ne place sau nu. Poate nu ne place că ploaia cade de sus în jos, dar nu avem ce face. La fel, nu trebuie să fim de acord cu faptul că se petrec cutremure, dar acestea se petrec indiferent de voinţa sau dorinţa noastră. La fel şi cu legile geopoliticii, ele se aplică, cutremure geopolitice au fost şi vor fi, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu.

 

Noi şi cutremurele geopolitice

 

Toate cutremurele geopolitice majore ne-au afectat direct şi indirect, este normal, deoarece geografic suntem într-o zonă de confluenţă şi tranziţie între Est şi Vest, Nord şi Sud. Istoria ne-a fost făcută de geografie, fiind în calea tuturor răutăţilor, după cum spuneau marii noştri cărturari. Toate cutremurele geopolitice ale secolului trecut ne-au lovit fără cruţare.

Cel din 1918 ne-a lovit, dar am realizat România Mare, profitând de prăbuşirea imperiilor din jur. Atunci ne-am bătut cu toţi vecinii, am pornit lupta împotriva Austro-Ungariei, am continuat împotriva germanilor, bulgarilor şi turcilor, ca apoi să luptăm împotriva ruşilor bolşevizaţi, de asemenea împotriva ucrainenilor. Aliaţi ai Antantei, eram prea departe de Anglia şi Franţa, iar Rusia ne-a lovit pe la spate, comportându-se ulterior ca şi un duşman, cei mai apropiaţi aliaţi ai noştri fiind sârbii, dar şi ei scoşi din ţara lor şi siliţi să lupte pe un front depărtat, la Salonic.

În 1919, am fost aliaţi cu cehoslovacii şi polonezii, împotriva bolşevicilor unguri şi a celor ruşi. Am ieşit victorioşi la final, dar cu preţul dezastrului economic şi umanitar, unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau dispărut, populaţia civilă răvăşită de foamete, tifos şi gripă spaniolă.

Al doilea ne-a izbit mai tare şi ne-a lăsat fără România Mare, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor fiind pierdute de atunci. Totuşi, am luptat şi am sângerat cu un preţ enorm, am reocupat Basarabia şi Bucovina de Nord şi apoi le-am pierdut, am reocupat Ardealul de Nord. Am fost învingători, sfârşitul războiului ne-a prins cu arma în mână, dar efectele cutremurului geopolitic ne-a aruncat sub robia bolşevică, din care ne-am revenit atunci când al treilea cutremur geopolitic a scuturat lumea şi comunismul a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei. Totuşi, noi am plătit cu sânge şi în acest cutremur geopolitic, atât în decembrie 1989, cât şi pe linia Nistrului, războiul din Transnistria.

Ar trebui, ca păţiţi, să fim măcar o dată pregătiţi. Suntem? Nici poveste, ignoranţa şi miopia strategică a elitelor politice este devastatoare. La fel ne vom trezi din nou, ca şi în 1916, fără artilerie pe un front mai lung decât întregul front de est sau de vest, sau ca şi în 1940, cu o armată insuficient pregătită şi înzestrată cu tancuri şi artilerie pentru necesităţile unui război de asemenea anvergură. Gândiţi-vă că astăzi nu avem nici măcar avioane de luptă! Iar politicienii noştri se bat acum pe guvernare, fără să bage de seamă pe ce vulcan stă lumea întreagă.

Din toată pleiada de politicieni cu funcţii, am auzit un singur avertisment, şi acela destul de palid, din partea omului care ar trebui să fie cel mai bine informat din ţară, preşedintele, care a spus ceva de genul că „după criza asta nimic nu va mai fi cum a fost”.

A înţeles cineva la ce se referea? Poate şi la reaşezarea lumii.

Niciun indiciu nu arată cum că România ar putea fi cruţată de efectele unui nou cutremur geopolitic, ba dimpotrivă. Prea le stăm la toţi în gât. Putin chiar ne-a ameninţat direct în 2008, pe chestiunea transilvană. Este normal ca ungurii să încerce să profite oricând de vreo dificultate a României, aşa au făcut şi în 1940 şi de câte ori au avut ocazia. Chestia asta cu autonomia ţinutului secuiesc prea vine la anumite momente. Sârbii nu ne iubesc nici ei din cale afară, nu-i iubesc nici pe românii care trăiesc pe teritoriul lor, dovadă că trag cu armele în casele lor.

Au luat o treime din Banat, dar ţinând cont că au ajuns de la Iugoslavia la Serbia, apoi au pierdut şi Muntenegru şi Kosovo, s-ar putea să nu le displacă reajustări favorabile în Banat. Tocmai acum au mai dat o lovitură minorităţii române prin recunoaşterea naţiunii şi limbii vlahe de către Consiliul Europei, astfel că românii au rămas divizaţi între români şi vlahi, pierzând dreptul de reprezentare în politica sârbă.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru geopolitica romaniei photos

 

 

 

 

 

 

Astfel, pe lângă poporul şi limba moldovenească, ne-am trezit şi cu poporul şi limba vlahă. Cu Ucraina, ce să mai vorbim. Dacă ar putea, ar pretinde întreaga Bucovină, Maramureşul şi Delta Dunării, iar confruntată cu propria tendinţă separatistă internă în urma falimentului, s-ar putea să încerce inventarea unui conflict de graniţă care să distragă atenţia de pe plan intern, iar cea mai favorabilă zonă ar fi tocmai mult disputatul canal Bâstroe. Şi gândiţi-vă că nu avem avioane de luptă.

Încurajată de lipsa de reacţie sau de reacţia neadecvată, Ucraina ar putea face un pas mai departe, spre un conflict limitat. Ori, avioanele ucrainene Mig-29 ar putea străbate adânc în teritoriul nostru, Mig-urile 21 Lancer nefiind prea în măsură să le stea în cale. Un scenariu probabil, dar devenit posibil în condiţiile unui cutremur geopolitic major, în care noi din nou ne găsim nepregătiţi şi neatenţi, preocupaţi doar de ciorovăiala noastră internă. Cât timp va trebui să ne bazăm apărarea noastră pe ideea că piloţii lor sunt mai slabi decât ai noştri?

Fiindcă deja suntem în mijlocul unui cutremur geopolitic major, primul din secolul XXI, iar efectele sale vor fi devastatoare, mutaţiile geopolitice de neimaginat. Liderii importanţi ai lumii ştiu deja asta, se negociază în draci, liderii europeni între ei, cei occidentali cu cei ruşi, toţi încearcă să ţină lucrurile sub control, germanii negociază cu ruşii inclusiv pe tema Transnistriei, în premieră, dar la un moment dat ceva se va rupe şi va deveni fiecare pentru el.

Dar pentru noi, cine, din moment ce nici noi nu suntem pentru noi, prinşi în păruiala politică internă? (http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/02/noul-cutremur-geopolitic.)

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/16/o-istorie-a-zilei-de-16-ianuarie-video-3/

16/01/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Justificarea ocupării, jefuirii, înrobirii popoarelor de către sovietici şi „minciuna 22 iunie 1941”

Victor Suvorov - Spărgătorul de gheaţă

Operatiunea „Barbarossa”, intre mit si realitate

Cu totii am invata la scoala ca Germania a atacat neprovocata pasnica Uniune Sovietica si a reusit uluitoarea performanta sa maseze 160 de divizii langa granita rusilor fara ca acestia sa se prinda.

Explicatia data de rusii, este insa ca de fapt ei stiau totul dar idiotul de Stalin nu a avut incredere in serviciile sale de informatii si astfel s-a petrecut cea mai mare catastrofa militara din intreaga istoria a omenirii, catastrofa comparabila cu abolut nimic in istoria militara!

Asadar Rusia a sustinut tot timpul ca nemtii au atacat-o fara ca sovieticii sa planuiasca ceva. Dupa 1991 si caderea URSS, in fata dovezilor coplesitoare care aratu ca intreaga Armata Rosie era masata la granita de vest pe pozitii ofensive, rusii au acceptat cam cu jumatate de gura ca intradevar se pregateau sa “elibereze” intreaga Europa, dar ca nu puteau face acest lucru decat in 1942.

Realitatea este insa alta, iar pretentia germanilor cum ca luptau de fapt pentru apararea Europei de hoardele rosii este absolut reala. De fapt Germania nu avea de gand sa atace URSS, dar a facut-o pana la urma doar in urma dovezilor foarte clare ca sovieticii pregateau un atac masiv impotriva sa si atunci a lovit preventiv.

Orice om cat de cat citit, care priveste dispunerea pe harta a unitatilor sovietice in iunie 1941, poate observa foarte clar nu numai ca acestea erau pe pozitii ofensive, cu trupele masate la granite, cu rezervele aduse in fata, cu trupele de genisti langa granite, cu depozitele aduse si ele inainte, dar prin amplasarea si forta acestor unitati, ipoteza ca Stalin se pregatea sa loveasca abia in vara lui 1942, este pur si simplu aiuritoare. In momentul in care germanii au atacat, truple de graniceri ale NKVD-ului erau deja retrase in spatele frontului, toate podurile erau deminate, toate lucrarile defensive erau dezafectate.

 

 

 

 

 

892074971_orig

 

Cel mai probabil Hitler l-a devansat pe Stalin cu maxim-maximorum 2-3 saptamani. Daca Armata Rosie ar fi atacat prima, la superioritatea URSS in capacitate industriala, in mod sigur in mai putin de 2 ani rusii erau la Atlantic.

Oricum daca rusii atacau primii, se pare ca directia de atac principala ar fi fost prin Romania si cea secundara prin nordul Poloniei, asa ca este cat se poate de necesar sa cunoastem macar acum adevarul despre …

 

 

 

 

Minciuna sovietică de la 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care „fasciştii români”, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la 75 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar U.R.S.S. era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

 

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, „crima noastră de neiertat”, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare. Pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei, pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi U.R.S.S. erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce U.R.S.S. era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26-28 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924?

Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau U.R.S.S. n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti „Matrioşca”, au început să apară primele fisuri. In interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent G.R.U. sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar fi lucrat şi pe la arhivele G.R.U., din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

 

 

 

 

 

 

Foto: 1939 – Generalul german Guderian şi generalul rus Krivoşein la parada comuna sovieto-germană de la Brest, în Polonia ocupată de armatele celor doua ţari.

 

 

 

 

 

 

 

Cea mai mare mistificare din istorie

 

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că U.R.S.S. era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul Ţările Baltice.

Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa Al Doilea Război Rondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii.

Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare. Tot pentru a se apăra, în 1941, U.R.S.S. avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv.

Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord.

Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

 

 

 

 

 

 

M.Solonin-Butoiul si cercurile

Germania a început războiul împotriva U.R.S.S. cu circa 3.500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, U.R.S.S., doar pe linia de front avea circa 10.000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, S.U.A. aveau în 1940 circa patru sute de tancuri.

De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva U.R.S.S. se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică?

Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941!

Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o.

Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă. Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

 

 

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941.

Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru ?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin).

Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova.

Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii.

Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate „General Antonescu”.

Am citat din romanul „Sânge pe Nistru”, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică.

Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică.

De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin. Un mic exemplu.

La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania.

Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor O.N.U. (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv.

Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

Bibliografie (Surse):

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online: http://www.scritub.com/…/VICTOR-SUVOROVSpargatorul-de-g1432
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/Victor-SuvorovUltima-Republica6310…
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/Victor-SuvorovEpurarea422024318.php
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/…/Victor-SuvorovZiua-M205514911.php
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.
http://cristiannegrea.blogspot.ro/…/minciuna-22-iunie-1941….

6. http://cristiannegrea.blogspot.ro/ minciuna-22-iunie-1941;

7. http://www.art-emis.ro/istorie/-minciuna-22-iunie-1941

09/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: