CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi întâmplat cu Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România și nu ar fi beneficiat de protecția acesteia ?

 

 

Imagini pentru basarabia 1918 map

Harta Republicii Democrate Moldoveneşti (Basarabia)

24 noiembrie 1918 – Proclamarea independenţei faţă de Rusia

9 aprilie 1918 – Unirea cu România

Ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă începând cu anul 1918 nu s-ar fi aflat între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

 

După Primul Război Mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice, Basarabia care la 24 noiembrie 1918 se proclamase independentă faţă de Rusia, nu ar fi avut cum să-şi apere independenţa, dacă armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului şi nu ar fi acţionat direct pentru nimicirea bandelor de dezertori ruşi bolşevizaţi.

Fără îndoială, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia şi alte teritorii locuite de popoare neruse, între granițele URSS.

Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei, nu numai în timpul Holodomorului (marea foamete din 1932-1933), dar şi în urma  evenimentelor mult mai apropiate de 1918, rămase practic necunoscute, petrecute în anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat.

Foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum rămăsese ea după 1917, iar dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, ar fi suferit şi ea aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în vecinătatea apropiată a acesteia, imediat dincolo de Nistru.

 

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate de foame, aprilie 1922

Basarabia fără Unirea cu România

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial, sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor criminale ale conducerii bolşevice în frunte cu Lenin.

Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tuturor intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, când 90% din marile întreprinderi deveniseră proprietate de stat în 1919 în  orşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale.

În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

„Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine.

Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine”, îi ordona Vladimir Ilici Lenin,  Comisarului Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca  „duşmani ai poporului”.

A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori.

Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, cunoscută sub denumirea de Holodomor, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

 

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roşie

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată „Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti”.

În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale, înăbuşite în sânge de Armata Roşie.

Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie care scotoceau satele şi confiscau toate alimentele ascunse.

Într-un sat din regiunea Samara, unde un detaşament de rechiziţii  a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai săi şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment.

Trei săptămâni mai târziu, satul a fost bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie.

În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii.

Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria.

Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de evenimente similare în stânga Prutului.

În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Comitetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, oameni înarmaţi au pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite,  răpindu-l şi ucigându-l pe preşedintele acesteia.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, şi nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor din acea perioadă.

În primăvara anului 1922, procentul populaţiei afectate de foamete în Transnistria se încadra în limita 20-40% (Buletinul Comitetului Nansen nr. 26/1922, Arhiva MAE).

Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, arătau că în localităţile de pe malul Nistrului procentele păreau destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente.

Cu toate acestea, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame era de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului).

Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Copii înfometaţi într-un spital din Zaporojie (Buletinul Comitetului Nansen nr. 22 din 30 aprilie 1922, Arhiva MAE).

 

Numărul victimelor foametei din Rusia anilor 1919-1923 este imposibil de stabilit

Oficiosul Pravdaal Partidului Comunist (b) din Rusia admitea în 1921, că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete.

Scopul a fost acela de a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune multe despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea.

Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, a făcut şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

„Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!”

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000.

La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

O notă Poliţiei şi Siguranţei generale a României din 5 octombrie 1922 includea o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis care a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port.

În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.”

 

Doneţk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice.

Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, deoarece regimul comunist nu putea admite o cifră mai apropiată de adevăr.

După 1923 situaţia s-a mai ameliorat (deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire a foametei în 1925), în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui.

La asta s-a adaugat şi ajutorul internaţional care a reuşit să salveze o parte din populaţia ţării care altfel ar fi fost condamnată.

Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP ( Noua Politică Economică),  care va fi anulat  de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori.

Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor.

Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului.

După un timp şi reprezentanţi ai guvernului bolşevic  încep să ceară ajutor străin. Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei,  vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările „imperialiste”, astfel încât la nivelul guvernelor şi  al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia urgentă pentru ajutorarea victimelor foametei.

Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord şi un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere.

S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922.

Nansen a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare în mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei.

Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

„Samara, decembrie 1921 

Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.”  

 

Foametea în Rusia: copii şi femei cu pruncii în braţe aşteptând
împărţirea unui codru de pâine (foto publicaţie română, 1921).

 

Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:

Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:

Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk.

A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921.

Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise.

În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

Morţi de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:

Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete.

Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia.

„Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară”.

Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci.

Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi.

Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul.

Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre.

Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine.

Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate.

Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi  mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor.

Primele vizate erau, desigur, România şi Polonia…

Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia vorbeau despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România.

La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, a fost pus în circulaţie zvonul că foametea îi va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România era declarată zonă de război, concentrările de trupe masae pe graniţă , fiind uneori chiar şi de 50000 de soldaţi  (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie).

Sovieticii au pus la cale şi  numeroase acţiuni  teroriste prin agenţi infiltraţi care atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie.

Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecutarea populaţiei româneşti au provocat un val de refugiaţi  care au trecut cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români transnistreni, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru.  

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar.

Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici.

Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:

„Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii.”

Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940.

Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

„Moldoveniştii” din zilele noastre care îşi manifestă zgomotos antiromânismul imbecil, au uitat se pare că, după înghiţirea Basarbiei de către Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii au fericit imediat populaţia în anii 1946-1947-1948, cu o foamete nemaivăzută pe acele meleaguri, poate tocmai fiindcă bieţii basarabeni  pierduseră episoadele atroce din 1919-1923 şi 1931-1933! 

În urma diabolicului plan de înfometare, urzit la Moscova, bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi.

Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu.

“Zonele din sudul Basarabiei au fost cele mai afectate.

Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă.

Erau situaţii, când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne – pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis – mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu.

La luau şi ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu.

În privinţa asta, culegerile de documente ale domnului Valeriu Păsat aproape că vorbesc de la sine”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, Şeful Catedrei de Bioetică şi Filosofie a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Scenariul de înfometare pus la punct de sovietici a lovit cel mai crunt în zonele din sudul Basarabiei. Rămaşi fără nimic în poduri şi cămări, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi pisici, câini, şoareci, cai morţi.
Foamea era atât de mare, încât ajunseseră într-o cumplită stare de degradare psihică şi fizică. 

De aici şi până la actele de canibalism, o pagină neagră din istoria Basarabiei, n-a mai fost decât un pas.

Documentele din Arhivele de Stat de la Chişinău, desecretizate după anii 1990, arată că actele de canibalism nu au fost cazuri izolate, ci au constituit un fenomen de amploare.

O dramă cu profunde implicaţii, ce a produs dezumanizare şi frică.

“În sud totul era ca în palmă. Acolo s-au înregistrat şi acte de canibalism. Iar lucrurile acestea sunt autentice, au fost relatate în presă.

Vreau să vă spun că şi în Chişinău, nu departe de gara feroviară, după război s-a descoperit  o secţie de producere a mezelurilor din carne de om. Şocant!”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan.

Urmările foametei

Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor undeva la 400.000.

Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare şi de un dramatism copleşitor.

Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi.

În cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat.

În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie.

Basarabenii nu avuseseră parte de ororile primelor două valuri de foamete, tocmai fiindcă trăiseră în statul  român, care i-a ocrotit şi apărat! 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/18/dosare-istorice-foametea-sovietica-din-1947-din-basarabia-ocupata-studiata-de-cambridge-journal-of-economics-video/

Surse:

02/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DOSARE ISTORICE : FOAMETEA SOVIETICĂ din 1947, studiata de Cambridge Journal of Economics. Video

In ultimii 20 de ani a fost acordată o deosebita atentie aspectelor economice ale foametei.

Renumitul economist indian, Amartya Kumar Sen, a abordat această problemă dintr-o nouă perspectivă, numită „entitlement approach”, ceea ce a trezit un interes major și a constituit o considerabilă inovație intelectuală.

Economistul consideră că foametea este cauzată de eșecul de a transforma resursele (pământ, echipament, viețuitoare, cunoștințe) în bunuri și servicii. […]

Această manieră de a ancora problema foametei a fost preluată dintr-un studiu de caz realizat de Sen privind foametea bengaleză din 1943.

Un aspect important al muncii lui Sen era să explice că reducerea hranei disponibile nu este singura cauză a foametei și foametea se poate petrece chiar și atunci când sunt suficiente alimente.

Publicarea unor documente secrete de arhivă,au scos la iveală o foamete necunoscută anterior, foametea sovietică din 1947.

Până nu demult, foametea sovietică din 1947 a fost pe larg dezmințită atât în literatura de specialitate, cât și în istoria demografică a Uniunii Sovietice.

Foametea sovietică din 1947 a fost un eveniment tragic și important, iar acest studiu de caz își propune să găsească un răspuns la întrebarea: a fost sau nu această foamete cauzată de insuficiența hranei.

 

Date istorice

 

Foametea sovietică din 1947 a avut loc după un devastator război în care URSS a pierdut 24-27 milioane de oameni. Aceasta a avut loc într-o țară în care se întâmplaseră deja trei fenomene similare în secolul XX (1917-1922, 1931-1934 și 1941-1945), guvernată de un tiran ce-și considera populația o masă de dușmani învinși, obligați să plătească tribut conducătorului. Foametea a fost precedată de o secetă ce a redus în mod incomparabil cantitatea de grâne recoltată (Tabelul 1).

În 1946 s-a înregistrat o scădere semnificativă a producției de grâne, cauzată de secetă, scădere ce se producea de la un nivel deja coborât. Povara a căzut pe spatele fermierilor, întrucât o mai mică parte a producției a rămas la dispoziția fermelor și a populației rurale.

 

 

 



Pentru a vedea ce s-a întâmplat cu grânele în mâinile statului, este necesar să analizăm balanța grânelor pentru anii 1945-1948, reflectată în tabelul 2.

Se poate observa că în 1946 exportul de grâne constituia un milion de tone, în timp ce cantitatea de 0.4 tone a fost vărsată în rezerva de stat și 2.4 mln. tone au fost destinate fermelor colective și de stat în calitate de împrumut (adică, grânele se utilizează drept sămânță și este returnat statului după recoltare).

În 1947, exportul de grâne a căzut la 0.3 mln. tone, iar cantitățile destinate rezervelor de stat și împrumuturilor au crescut până la 3.1 milioane de tone.

Această sporire a împrumuturilor sub formă de sămânță denotă dependența statului de o producție agricolă continuă. Declinul brusc al exporturilor din 1947 a fost un răspuns al guvernului la foamete.

În vederea înțelegerii dacă foametea sovietică din 1947 a fost una cauzată de lipsa hranei sau nu, este important să urmărim datele privind stocurile din acea perioadă.

Acest fapt se datorează URSS, care a avut o economie de stat, pentru care stocurile de grâne erau de o mare importanță și unde agențiile de stat păstrau minuțios înregistrările tuturor tranzacțiilor. Datele disponibile sunt redate în tabelele 3 și 4.

În primul rând, în anii 1947-1953, guvernul sovietic a reușit să obțină ceea ce părea de neatins în 1929-1933 – o majoră creștere a rezervelor de grâne. Acest spor a început cu recolta anului 1947. Care a fost scopul? Potrivit decretului secret (soverșenno secretno), din 11 iulie 1947 al Consiliului miniștrilor din Ucraina și al Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei privind planul de aprovizionare cu grâne din recolta anului 1947, obiectivele au fost împărțite.

Acestea își propuneau să continue producerea agricolă, în pofida secetei din anul precedent (prin garantarea unei cantități adecvate de sămânță și hrană pentru cei angajați în semănatul de primăvară și recolta ulterioară), să colecteze grâne de la fermieri cu justificarea că statul are nevoie să facă rezerve pentru a-i ajuta mai târziu, să permită sfârșirea raționalizării și pentru a garanta securitatea națională.

Nu există niciun dubiu că, odată cu deteriorarea situației internaționale după 1947, ultimul motiv a devenit deosebit de important.

Necesitatea unor stocuri de grâne substanțiale a apărut pentru prima dată în 1936-1937, când o recoltă proastă nu a dus la foamete, dar s-au înregistrat câțiva morți.

O cauză pentru asta a constituit o singură recoltă scăzută (foametea dezastruoasă a anului 1933, precedată de două recolte succesive proaste, în 1931 și 1932, iar foametea anului 1947 a fost precedată nu doar de recolta rea atât din 1946, cât și 1945).

Un alt lucru ce merită să fie luat în considerare sunt stocurile substanțiale de grâne deținute de stat la 1 iulie 1936, folosite în 1936-1937, pentru a susține consumul.

În anii agricoli 1946-1947, rezervele statale de grâne s-au diminuat (cu 1.3 mln. tone), la fel cum au făcut stocurile de secară, furaj și grâne minore (cu 2.4 mln. tone), așa cum se poate aștepta în condiții extreme de lipsă a hranei.

Cu toate acestea, se înregistrau cu 1.3 mln. tone mai mult decât la sfârșitul anului agricol 1932-1933 (ultimul an pașnic de foamete). Această cantitate, de 1.3 mln. tone, era de ajuns să hrănească 4 mln. de oameni pe parcursul unui an.

Și această cantitate determinată conform stocurilor la 1 iulie 1947 nu este sigură, dar o estimare rezonabilă permite să crească această cantitate până la 2.8 mln. tone.

Asta înseamnă că surplusul putea fi folosit pentru a aproviziona populația cu o porție bună de pâine și puteau alimenta oamenii în caz de urgență.

 

 



Câte victime au fost?

 

Numărul morților este aproximat la „nu mai puțin de două milioane”. Acest număr se explică printr-un milion de morți, cauzat de foamete, și un număr copleșitor de decese cauzate de boli ce însoțesc foametea.

Cercetătorul Popov a ajuns la concluzia că Rusia a numărat peste un milion de morți cauzat de foamete în anii 1946-1948, pe când rata de natalitate a scăzut cu aproape două milioane în comparație cu situația de dinainte de foamete, când soldații demobilizați se întorceau la familiile lor.

Astfel, pierderea demografică totală a Rusiei a adunat aproape trei milioane. Veselova a estimat pierderile Ucrainei plasate între un milion și un milion și jumătate de morți, iar cercetătorii Țăran și Șișcanu au aproximat numărul morților moldoveni la 150-200 mii.

Foametea a început în a doua jumătate a anului 1946, după proasta recoltă din același an și colectivizările de către stat. Ce lună poate fi considerată începutul foametei? Corespondența oficială publicată recent arată că ministerele Securității de Stat ale Moldovei și Ucrainei au raportat deja morți în octombrie 1946.

Dacă vom compara datele despre populația Uniunii Sovietice din anul 1945 cu cele din 1946, vom descoperi că cele din perioada ianuarie – iunie 1946 sunt mai ridicate decât ale anului precedent, respectiv este rațional să considerăm luna iulie drept începutul foametei.

Și totuși care a fost numărul înregistrat de morți în a doua jumătate a anului 1946? Aici ne ciocnim cu o estimare crudă, care ignoră, de exemplu, faptul că declinul mortalității este și din cauza deceselor acelor oameni răniți în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu toate acestea, în a doua jumătate a anului 1946 se înregistrează cu 99 mii de morți mai mult decât în aceeași perioadă în 1945. Iar în 1947, numărul morților a crescut cu 790 mii de decese în comparație cu anul precedent.

Se știe că foametea a continuat în 1948, acest fapt este consemnat în mărturiile supraviețuitorilor și în rapoartele oficiale contemporane.

În 1948 numărul deceselor înregistrate și cauzate de foamete ajunge la 181 mii.

Așadar, se poate remarca rata mortalității în anii 1946-1948 din cauza foametei ce însumează 1.2 milioane de morți.

Dintre aceștia, majoritatea – aproximativ 76% – au avut loc în anul 1947.

Punctul culminant al foametei a fost atins în intervalul februarie-august 1947.

Date relevante în acest sens pot fi urmărite în tabelele 5 și 6.

 

 


În 1947, decesele înregistrate în URSS au fost cu 790 mii mai numeroase decât în 1946. Dacă estimăm rata mortalității pentru cele trei republici începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1946, anul 1947 și 1948, obținem 606 mii de morți în Rusia sau circa 0.6% din totalul populației, 350 mii în Ucraina (sau circa 1% din populație) și 123 mii ce poate fi estimat ca 5% din populație. […]

Oficialitățile refuzau să înregistreze morți ce în mod normal le-ar fi înregistrat, asta deoarece oamenii plecau de acasă în căutare de hrană și mureau în alte părți. De cele mai multe ori, cum se stipula într-un raport al Ministerului Securității de Stat, corpurile lor neînsuflețite erau găsite pe marginile drumurilor sau pe câmpuri.

Este improbabil că toate aceste cadavre au fost identificate și introduse în statisticile oficiale asupra populației. Mai mult decât atât, multe dintre acestea au intrat în putrefacție și nu au fost găsite pentru o perioadă lungă de timp.

Aceste argumente susțin ideea că statisticile oficiale minimalizează creșterea mortalității, în special rurale, cauzate de foamete.

O modalitate pentru a determina care ar fi rata morților neînregistrate este să considerăm diferența dintre înregistrările în zonele rurale și urbane.

Conform tabelului 6, mortalitatea urbană înregistrată în URSS, în 1947 a crescut până la 49.5%, pe când mortalitatea rurală a crescut cu doar 37.9%. Acest fapt este dubios, întrucât conform rapoartelor oficiale și mărturiilor celor ce-au supraviețuit, foametea a afectat în mare parte localitățile rurale. […]

Un fenomen răspândit în timpul foametei este o proporție mare a copiilor în rândurile victimelor. 30% dintre decesele înregistrate în 1946-1947 au fost copii cu vârsta până la un an.

O altă importantă categorie de victime o constituie familiile numeroase, unde tatăl a fost omorât în timpul războiului și nu mai poate furniza hrană pentru copii. Foamea a împins oamenii la acte de canibalism.

Există rapoarte conform cărora cadavrele proaspete ale oamenilor ce au murit în mod natural erau folosite pentru hrană sau acte de omor pentru carne de om.

Largi aprovizionări cu hrană ca modalitate de a reduce foametea.

Sen a considerat că printre metodele luptei cu foametea cea mai importantă e aprovizionarea masivă cu hrană, indiferent de cauza ce-a declanșat foametea.

Această politică de acumulare a stocurilor de alimente și grâne a fost cu succes implementată și a salvat multe vieți în condițiile când foametea amenința viețile oamenilor. Printre exemple se numără Anglia secolului XVII și URSS din anii 1936-1937.

Cu toate acestea, metoda nu este universal aplicabilă. Însuși Sen sprijină mai multe strategii de susținere, printre care crearea locurilor de muncă. El este conștient că un sistem de porționare ce se limitează la populația urbană nu va putea stopa foametea din zonele rurale, ce o poate, din contra, înrăutăți.

El a descris cum în Bengal în 1943, populația din Calcutta avea posibilitatea de a obține hrană prin intermediul porționării hranei și magazinelor „controlate”, pe când aproximativ 3 mln. de lucrători agricoli, fermieri, pescari și alți locuitori ai satelor, cei care au fost excluși din sistemul de porționare, au murit din cauza înfometării sau a bolilor.

Recomandarea unei masive aprovizionări cu hrană presupune ca autoritățile să privească foametea drept o prioritate. Prioritățile sovietice în anii 1946-1948 erau totuși diferite.

Prioritatea de top a politicii sovietice referitoare la alimentație era să faciliteze sistemul de porționare ca acesta să funcționeze eficient și să salveze vieți.

Cea de-a doua prioritate consista în a acumula stocuri de grâne după măsura posibilităților.

Politica sovietică practicată în 1946-1947 corespundea cu cele întrebuințate anterior. De exemplu, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, puterea URSS obișnuia să hrănească forțele armate și să livreze hrană populației urbane, în special pentru Moscova.

Porționarea hranei nu era extinsă asupra populației rurale, nevoite să reziste fără ajutor. În mod asemănător, o reacție a autorităților sovietice în fața dificultăților alimentare a fost de a interzice comercializarea cu făină și pâine în localitățile rurale în anii 1939-1940.

Puterea sovietică avea mari probleme de susținere alimentară a localităților urbane, cu atât mai puțin cele rurale. De exemplu, în anii 1928-1933 și anii războiului civil, țăranii au fost în totalitate excluși din programul porționării hranei.

Ei au fost lăsați să se descurce de sine stătător.

Totuși, în condițiile existente în URSS în anii 1946-1947, masiva cantitate de hrană aflată în mâinile statului este considerată de istoricii de astăzi una dintre cauzele foametei.

În acele condiții, aprovizionarea cu hrană nu ajuta la stoparea foametei.

De ce? Deoarece stocurile aflate în posesia statului reprezentau o cerință obligatorie pentru toți țăranii, siliți să-și predea proviziile.

În cel de-al doilea rând, statul folosea aceste cantități de hrană pentru a le exporta, în pofida foametei din interiorul Uniunii. Iar cei mai săraci, care aveau o mare nevoie de a obține hrană, erau excluși din sistemul de porționare.

Din alt punct de vedere, o mare cantitate de hrană, provenită în mare parte din zonele rurale, era transportată spre centrele urbane și o parte a acesteia se pierdea pe parcursul deplasării sau depozitării.

Trebuie menționat, totuși, că autoritățile sovietice au slăbit ușor foametea din 1946-1947.

Au redus colectivizarea grânelor în 1946 pentru câteva regiuni teribil de afectate, cum a fost Moldova.

Au împrumutat semințe câtorva regiuni ce trebuiau să fie întoarse cu dobândă după recolta anului viitor.

Autoritățile au asigurat distribuirea unor supe de pui în spitale, grădinițe și fermelor colective ca acestea să poată asigura recolta anului 1947.

O parte a acestui ajutor a fost ineficient, întrucât a fost întors odată cu procesul de colectivizare forțată sau deturnat înainte de a ajunge la beneficiari.

Ajutor a venit și din partea organizațiilor străine. Organizația Națiunilor Unite pentru Reabilitare Administrativă (UNRRA) a livrat ajutor substanțial Ucrainei și Republicii Belarus – 250 milioane de dolari, o parte din această sumă fiind alimente și ajutor pentru reconstrucția de după război.

Organizația Crucea Roșie și Organizația de caritate „Russian Relief” a transmis ajutoare Uniunii Sovietice în valoare de 31 de milioane de dolari. Fără acest ajutor, rata mortalității ar fi fost și mai înaltă.

Cu toate acestea, eforturile au fost inadecvate și nu au reușit să prevină mortalitatea substanțială.

 

Clasificarea foametei

 

Astăzi, istorici din Rusia, Ucraina și Moldova, ca Popov, Veselova, Țăran și Șișcanu învinuiesc autoritățile sovietice și politica de alimentare din acea perioadă pentru foametea din 1947.

Dacă taxele erau mai joase, colectivizarea mai puțin agresivă, dacă nu se exporta în asemenea cantități, dacă importurile erau mai substanțiale, dacă puterea folosea stocurile de grâne pentru a potoli foametea, dacă autoritățile nu acumulau grâne în perioada de maximă foamete, când oamenii mureau de înfometare, atunci probabil nu erau atâția morți.

Totuși, este la fel de adevărat, că punctul culminant al foametei a fost în 1947 după o recoltă proastă din 1946.

Dacă e să admitem că vremea reprezintă un factor invariabil, iar politicile sovietice de alimentație – în stare de a fi schimbate, foametea a fost cauzată de politicile greșite.

Dacă se consideră politicile ca pe niște elemente invariabile, iar condițiile meteorologice ca pe un fapt dat, atunci foametea a fost cauzată de vremea proastă a acelui an.

În viziunea autorului de față, în anii 1945-1953, politicile erau stabilite și factorul care determina dacă va fi sau nu foamete în acel an… era vremea.

Acesta este adevărul conducerii țariste.

 

 

 

Dacă cineva vrea să știe de ce a fost foamete în anii 1947, atunci răspunsul este seceta anului 1946 care a dus la recoltă proastă și, respectiv, deficit acut de hrană pe parcursul anului agricol 1946-1947.

Pe de altă parte, dacă cineva vrea să știe de ce Uniunea Sovietică era vulnerabilă în fața foametei în anii 1945-1953, atunci răspunsul este diferit și rezultă din combinația a șase factori.

Primul – din motive geografice și meteorologice, unele dintre cele mai importante arii agricole erau predispuse unor secete severe.

Aceasta este o problemă binecunoscută a agriculturii rusești, ce datează înainte de formarea Uniunii Sovietice și este relevantă și după prăbușirea acesteia (cum ar fi seceta din 1998).

Un alt motiv ar fi taxele ridicate și colectivizarea forțată, ceea ce lipsea populația de posibilitatea de a-și furniza hrană. Standardele de trai ale populației erau joase, iar rezervele insuficiente pentru a le asigura supraviețuirea unui an cu o recoltă proastă.

Un alt factor decisiv au constituit restricțiile impuse de puterea sovietică ce interziceau proprietatea privată. La fel de important este nivelul producției agricole, care a fost deosebit de scăzut.

În perioada anilor 1953-1991, secetele recurente nu cauzau foamete, deoarece liderii post-staliniști au abandonat colectivizarea forțată, au urmat o politică bazată pe o relativă egalitate, au importat grâne în cantități mari și au stabilit drept prioritate menținerea și îmbunătățirea standardelor de viață.

Astăzi, merită să menționăm că după foametea din 1947 a urmat o cădere drastică a producției.

Din acest punct de vedere, ea diferă colosal de acele fenomene de foamete ce s-au întâmplat fără o scădere bruscă a disponibilității hranei. Foametea din 1947 poate fi clasată într-o categorie alternativă asociată cu un declin acut al producției domestice de alimente.

Totuși, pentru precizie, e bine să facem diferența dintre cele două tipuri de perioade de foamete.

Primul tip de foamete se întâmplă atunci când nu există o realizabilă împărțire a hranei disponibile ce ar putea preveni foametea.

Cel de-al doilea tip de foamete este atunci când în pofida declinului disponibilității de hrană există politici care ar fi putut preveni catastrofa.

Foametea din 1947 se clasează în cea de-a doua categorie.

Totuși, acest mod de abordare a problemei ne ajută să înțelegem foamea din 1947 în câteva feluri. În primul rând, cei care au murit nu au avut „dreptul la hrană”, cum ar fi zonele rurale.

Cei care au avut acces la alimente – în mare parte aglomerațiile urbane, angajatorii ce beneficiau de porțiile oferite de stat – au supraviețuit.

Decesele din cauza foametei nu au fost o consecință a unui dezastru natural, ci au fost mediate de către sistemul sovietic de guvernare.

Dacă politicile puterii erau să fie diferite, foametea putea fi evitată în ciuda secetei acelui an.

 



Traducere de Victoria Colesnic a unui articol din Cambridge Journal of Economics, preluat  de Timpul md.

18/08/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: