CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SOARTA UNOR PATRIOȚI BASARABENI TURNAȚI LA KGB DE SECURITATEA CEAUȘISTĂ PENTRU VINA CĂ IUBEAU ROMÂNIA

DOCUMENT cutremurător: În ‘69, Securitatea ceaușistă i-a turnat la KGB, direct lui Andropov, pe mai mulți patrioți basarabeni, care aveau să facă ani grei de pușcărie. Singura lor vină a fost că au iubit România prea mult și că au recunoscut asta în Ambasada RSR de la Moscova

DOCUMENT cutremurător: În69, Securitatea ceaușistă i-a turnat la KGB, direct lui Andropov, pe mai mulți patrioți basarabeni, care aveau să facă ani grei de pușcărie. Singura lor vină a fost că au iubit România prea mult și că au recunoscut asta în Ambasada RSR de la Moscova.

Moscova, 1969. Mai mulți patrioți basarabeni – printre care Mircea Druc, Alexandru Șoltuianu Gheorghe GhimpuValeriu Graur și Alexandru Usatiuc-Bulgăr  – își iau inima în dinți, mânați de dorul de casă, și se prezintă în câteva rânduri la Ambasada României de la Moscova, unde chiar îndrăznesc să se simtă ca acasă, vorbesc de rău URSS și, unii dintre ei, solicită ajutorul Ambasadei pentru a putea ajunge în România, consemnează publicația online https://podul.ro.

În cadrul discuțiilor, cu toții își exprimă speranța că, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, Basarabia va reveni unde îi e locul: între granițele firești ale României. 

Ce credeți că face Ambasada României comuniste de la Moscova, după aceste vizite ale fraților din stânga Prutului? 

Informează degrabă nu numai Ministerul de Externe al României (pe-atunci RSR), ci și Ministerul de Externe al URSS. 

Mai mult! Ministerul de Externe al României informează imediat Securitatea ceaușistă, iar șeful acestei instituții genocidare – pe atunci Ion Stănescu – dă în trap și-l informează personal, în scris, chiar pe șeful KGB, Iuri Vladimirovici Andropov!

Așa cum veți remarca, tonul delațiunii este de o obediență scabroasă, Stănescu atrăgând atenția KGB cu privire la pericolul elementelor naționaliste din Basarabia care au avut curajul să vorbească de funie în casa spânzuratului. 

Ion_Stănescu

De notat că Ion Stănescu (pe numele său adevărat Ion Silaghi / foto sus: sursa Wikipedia) a fost general comunist, îndeplinind funcțiile de membru al CC al PCR (1965-1979 și 1982-1989), ministru de Interne și președinte al Consiliului Securității Statului al RSR (1968-1972), ministru de Interne (1972-1973), ministru al Turismului (1984-1989), ocupând și alte funcții cu rang de ministru.

După 1990 nu l-a deranjat nimeni, a fost vicepreședinte al Partidului Socialist al Muncii și a sucombat liniștit, după o viață îndelungată și îmbelșugată, în 2010, în viloiul său de la Periș. 

Copia scrisorii trimisă de Ion Stănescu şefului KGB Iuri Andropov, în care relatează încercarea basarabeanului Usatiuc de a primi audienţă la Ceauşescu. Foto: https://mariusmioc.wordpress.com.

”Vă aduc la cunoștință aceste fapte, în conformitate cu acordul dintre organele de securitate ale statelor noastre, care prevede sesizarea reciprocă despre acțiunile ce pot prejudicia relațiile de bună vecinătate ale țărilor noastre”, punctează Ion Stănescu în delațiunea către Andropov. Da, asta era România acelor ani – un satelit al URSS. 

Urmarea acestui gest ”frățesc”?

KGB-ul i-a arestat cu brutalitate pe patrioții basarabeni care au fondat Frontul Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei. Printre aceștia s-au numărat Alexandru ȘoltoianuGheorghe GhimpuValeriu Graur și Alexandru Usatiuc-Bulgăr, care aveau să facă ani îndelungați de pușcărie politică pentru ”propagandă și agitație antisovietică, clevetirea puterii sovietice”.

Jurnalistul basarabean Gheorghe Mărzencu (stabilit în Germania) dezvăluie acest episod sinistru pe contul de Facebook al domniei sale, unde prezintă și raportul trimis de Ion Stănescu lui Andropov. În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă în integralitate relatarea domnului Gheorghe Mărzencu: 

Vizitele de la Ambasadă 

”Un document care spune totul despre cum Securitatea română ceaușistă percepea patriotismul românesc din Basarabia

Mă refer la un document istoric, la denunțul șefului Securității României, Ion Stănescu, adresat președintelui KGB al URSS, Andropov, cu privire la vizitele lui Mircea Druc, Alexandru Șoltuianu etc. la Ambasada României din Moscova, anul 1969.

În urma acestei pâre, patrioții basarabeni care au fondat Frontului Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost arestați. Dintre ei, Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Alexandru Usatiuc-Bulgăr au făcut pușcărie lungă pentru ‹propagandă și agitație antisovietică, clevetirea puterii sovietice›.

Patrioții basarabeni se prezentau la ambasada României la Moscova, crezând că vin ca acasă. Se plângeau de ‹raiul sovietic› și cereau de la București mai multă atenție pentru basarabeni, care să se încheie cu cererea de retrocedare a pământurilor pierdute în 1940.

Lanțul turnătoriilor 

Reacția României a fost cea mai neașteptată – i-au denunțat la KGB-ul sovietic, după care a început perioada de arestări și condamnări ale celor care s-au plâns la ambasadă.

După cum ne arată documentul, Ambasada de la Moscova informa mereu Ministerul de Externe de la București, iar acesta, la rândul său, transmitea totul la Securitatea Română. Temuta Securitate ceaușistă însă a hotărît să aducă la cunoștința KGB-ului despre dorul basarabenilor de țara lor, România, și despre acțiunile disperate ale tinerilor patrioți pentru a-și vedea Țara reunită. 

Documentul atașat este din dosarul penal instrumentat lui Alexandru Șoltoianu, de la care l-am primit personal, acum 10 ani. 

(O scurtă paranteză: după ispășirea pedepsei de 7 ani în penitenciar, patriotul a fost plasat în surghiun, în localitatea Ciyli, reg. Kyzyl-Orda, Kazahstan, unde s-a făcut prieten cu unchiul meu, Vasile Țârdea, deportat încolo din Tătărăști, la vârsta de 12 ani, la 13 iunie 1941, și a rămas pe pământul acela pentru totdeauna. În scurt timp după Chișinău, dl Șoltoianu, revenit la Moscova unde locuise practic tot timpul, a căzut bolnav la pat și am pierdut legătura cu el. La apelurile mele repetate, astăzi, la telefonul din Chișinău al feciorului său, Ovidiu, dar și la cel al fratelui său, Dionisie, nu mi-a răspuns nimeni).

273962030_1189118341619472_5262237947919022473_n

Denunțul 

Transcriu aici denunțul oficial al Securității României către KGB al URSS. Documentul constituie extrasul tradus din dosarul penal nr. 6651 de inculpare a lui Șoltoianu Alexandru Alexeevici, în delictele prevăzute de art. 67 pct 1 și 69 Cod Penal al RSS Moldovenești.

Deschis: 10 decembrie 1971

Finalizat: 12 iulie 1972.

Volumul 2, pag. 338.

De fapt, textul este o reproducerea inversă în română, de pe originalul traducerii rusești, efectuată de un traducător basarabean din KGB, și confirmată de cancelarista Elkina, din aceeași instituție, la 14 ianuarie 1972.

Nu știu de ce, zilele curente, îmi tot aduceam aminte de acest document…

Iată textul denunțului (structurat ușor):

„Strict SECRET

Exemplarul nr 1

Nr. 14/7054, 

din 05.02.1969

Moscova

Președintelui KGB pe lângă Consiliul Miniștrilor al URSS

Tovarășului Andropov Iu. Vl.

Stimate tovarășe Andropov!

Vă aducem la cunoștință că Ambasada R.S. Română la Moscova a informat de mai multe ori Ministerul Afacerilor Externe al R.S. România despre unii cetățeni sovietici, care, cu prilejul vizitelor la ambasada noastră, au avut manifestări și exprimări, pe care le considerăm necesar să Vi le aducem la cunoștință.

Dintre aceste persoane, îi menționăm pe cetățeanul COLESNIKOV I.A., care s-a prezentat redactor al revistei ‹Economia țițeiului› (în rusă, probabil ‹Экономика нефти›), Mircea DRUC, care a declarat că face aspirantura la Universitatea din Moscova, și Sașa ȘOLTOIAN, care a susținut că e colaborator al Secției (Relații?) Externe pe lângă Comitetul de Radio și TV din Moscova.

Cetățenii menționați mai sus s-au exprimat în mod tendențios și dușmănos despre politica internă și externă a URSS, iar ultimii doi solicitau cu insistență sprijinul pentru ieșirea lor nelegală în afara frontierei URSS. 

În cadrul discuțiilor cu diplomații români, în același mod s-a exprimat și ALEXEENCO Serghei Sergheevici, care a mai afirmat că și-ar face serviciul în forțele armate ale URSS, prezentând ca dovadă certificatul gradului de căpitan. 

În exprimările sale dușmănoase față de URSS, Alexeenco solicită ambasadei noastre să-i acorde sprijinul pentru transmiterea unei scrisori personale ambasadei Republicii Populare Chineze la Moscova 

Din conținutul informării prezentate de Ambasada Republicii Socialiste România la Moscova, reiese că diplomații români au reacționat adecvat față de cetățenii sovietici nominalizați, iar Ambasada RS Română la Moscova a informat corespunzător Ministerul de Externe al URSS, exprimând rugămintea ca (despre toate acestea) să fie informate instituțiile abilitate.

La rândul meu, Vă aduc la cunoștință aceste fapte, în conformitate cu acordul dintre organele de securitate ale statelor noastre, care prevede sesizarea reciprocă despre acțiunile ce pot prejudicia relațiile de bună vecinătate ale țărilor noastre.

Președintele Consiliului Securității Statului Republicii Socialiste România, 

Ion Stănescu”.

După revoluţia din 1989, Ion Stănescu a fost prezentat în unele mijloace de informare ca un mare patriot, fondator al „unităţii anti-KGB” din cadrul securităţii. După 1989 a fost vicepreşedinte al Partidului Socialist al Muncii şi al Partidului Acţiunea Socialistă. 

Împreună cu generalul Neagu Cosma a publicat la editura Paco cartea „Adevăruri” demontate în care face o istorie a securităţii, în care recunoaşte unele abuzuri ale securităţii, dar le atribuie perioadei de început a acestei instituţii „cînd Securitatea nu era românească şi nu servea interesele României, ci ale ocupantului sovietic”.

Într-un interviu (linc) povesteşte cum în 1968 era gata să-i primească pe ruşi cu foc de armă şi cum a cuminţit agenţii KGB din structurile statului. Mai povesteşte că în Cehoslovacia, în 1968, înaintea intervenţiei militare sovietice, „au apărut brusc “turiştii” sovietici care au ocupat apoi instituţiile, cînd s-a dat semnalul, ca şi la noi, în ’89”. O chestie pe care cehii nici acum n-au aflat-o, scrie https://mariusmioc.wordpress.com.

În zilele imediat următoare sînt arestaţi Alexandru Usatiuc-Bulgăre, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur şi Alexandru Şoltoianu.

Ei sînt anchetaţi în beciurile KGB-ului din Chişinău aproape doi ani de zile.

Procesul va avea loc la 13 iunie 1972.

Alexandru Usatiuc-Bulgăre e condamnat la 7 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani de deportare în Siberia;

Gheorghe Ghimpu – la 6 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever;

Valeriu Graur – la 4 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever;

Alexandru Şoltoianu – la 6 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani de deportare în Siberia.

Aceeaşi acuzare trece dintr-un rechizitoriu în altul: „pentru propagandă şi agitaţie antisovietică cu scopul de subminare şi slăbire a puterii sovietice”.

Usatiuc-Bulgăre e închis într-un lagăr din regiunea Perm din munţii Ural, iar Ghimpu, Graur şi Şoltoianu sînt întemniţaţi în lagărele din Mordovia, în vecinătatea Polului Nord.

Nu aveau dreptul la corespondenţă, nu aveau dreptul să primească colete, umblau mereu flămînzi, lagărele erau neîncălzite, mulţi dintre deţinuţi decedînd din cauza frigului.

„Aşteptam cu groază sosirea iernii”, avea să povestească Gheorghe Ghimpu.

Cînd vor ieşi din lagăr, Valeriu Graur va reuşi să obţină aprobare pentru a pleca în România, patria tovarăşului Ion Stănescu … ca să se mai încălzească, iar ceilalţi trei vor reveni în Basarabia.

La sfîrşitul anilor ’80 aceştia se încadrează cu trup şi suflet în Mişcarea de Eliberare Naţională, situîndu-se în primele ei rînduri.

Gheorghe Ghimpu va deveni deputat în Parlamentul R. Moldova. Va fi unul dintre puţinii parlamentari care aveau biografie. Este cel căruia i s-a încredinţat să arboreze, la 27 aprilie 1990, primul drapel tricolor pe sediul Parlamentului. Ulterior va fi ales preşedinte al Partidului Naţional Român.

Alexandru Usatiuc-Bulgăre e învestit preşedinte al Asociaţiei Victimelor Regimului Totalitar-Comunist şi a Veteranilor Armatei Române.

Dar călăii lor nu-i vor ierta nici acum.

Ion Stănescu, acest Ieremia Golia al Neamului Românesc, după decembrie 1989 revine în marea politică: va fi secretar al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeţ.

În loc să-şi ceară scuze de la victimele sale, „tovarăşul” declara în interviurile acordate generos publicaţiei „Ţara”, organ al PPCD, că cei patru au fost nişte „provocatori”, iar dînsul nu a făcut decît să-şi apere ţara.

Un alt „tovarăş”, Răduică, general al securităţii române, unul dintre coautorii pîrei către cel care s-a dovedit a fi şi stăpînul securităţii româneşti Iuri Andropov, avea şi el să-i batjocorească pe cei patru martiri basarabeni, învinuindu-i că ar fi fost îndemnaţi de KGB să-i scrie lui Ceauşescu.

15/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce în R.Moldova încă se mai suspină după URSS și se votează partidele pro-est ?

Imagini pentru propagandă pentru putin în  r moldova

 

 

 

Nu există o nedumerire mai mare pentru un vizitator din afară, legată de Republica Moldova, decât opțiunea pentru trecut a unei părți însemnate a locuitorilor ei.

De ce moldovenii continuă să voteze partidele pro-est, de ce mai suspină după URSS? Cel mai recent oaspete care a formulat această întrebare, la întâlnirile cu publicul basarabean, a fost scriitoarea Ana Blandiana, invitată de Radio Europa Liberă în cadrul proiectului „Antinostalgia – Privind spre viitor”.

Ana Blandiana, care a fondat împreună cu Romulus Rusan un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței, la Sighet – amenajat într-o fostă închisoare în care au pierit elitele României interbelice –, avea toate motivele să-și exprime această mirare, întrucât în România, devenită membru UE și NATO, cu toate obstacolele și ezitările tranziției, despărțirea de comunism este o realitate, chiar dacă mulți reproșează PSD-ului, care a dominat politica postdecembristă, că este „legatarul” fostului regim.

În România nostalgicii pro-comuniști declarați se rezumă la un grup de persoane în vârstă, care își convertesc frustrările în dorul după tiranul „ciuruit” la Târgoviște. Mai sunt și câteva voci stângiste care agită, destul de neîndemânatic, ideile lui Putin, prin FakeNews-urile de la Sputnik.

În Republica Moldova nostalgia pentru comunism, pentru Uniunea Sovietică, persistă de aproape trei decenii, poate cu excepția primilor ani de după declararea independenței, atunci când vechile structuri erau derutate, iar promisiunile viitorului încă nu reușiseră să decepționeze. Ulterior, partidele pro-ruse (agrarienii, social-democrații, comuniștii, socialiștii…) au condus în toate sondajele, fiind votate nu doar de rusofoni – minoritatea dominantă înainte –, dar și de mulți moldoveni, dând măsura deznaționalizării basarabenilor, dovada consecințelor comunismului în limba rusă, pe care românii de peste Prut, din fericire, nu le-au cunoscut.

Forțele pro-moscovite, anti-reformă, au menținut puterea, adâncind dependența economică a Moldovei față de Rusia, speculând pe seama imaginii URSS, care oferea „siguranța unui loc de muncă”, confortul unui salariu mediocru dar stabil, scutindu-i pe moldoveni de riscurile libertății, când trebuie să schimbi ceva în existența ta. Au exploatat și falsa, iraționala mândrie a dezmoșteniților de a fi făcut parte dintr-un mare imperiu.

Voronin, liderul PCRM, unul dintre profitorii tranziției, rămas în afara parlamentului după ultimele alegeri, recunoștea acum câțiva ani că termenul „comunist” din titulatura partidului său nu mai corespunde realității, dar că nu va renunța la el, pentru că aduce voturi: moldovenii continuă să voteze fantasme compensatorii.

Mai tânărul, mai cinicul și mai pragmaticul Igor Dodon nu mai mizează pe comunismul ideologic, ci pur și simplu pe Rusia, pe grandoarea țaristă și sovietică, și pe Biserica Pravoslavnică.

Și acest „socialism cu popi și țari” s-a dovedit pentru Dodon și PSRM o strategie de succes la o populație săracă și prost instruită. Electoratul pro-rusesc este ațâțat, de asemenea, cu slogane populiste gen „statalitate”, „limbă moldovenească”… Nu s-au erodat încă nici sperietoarea Unirii, nici spectrul imperialismului american și-al NATO.

Dintre toți politicienii vasali ai Moscovei, Dodon a mers cel mai departe cu obediența…

Dintre toți politicienii vasali ai Moscovei, Dodon a mers cel mai departe cu obediența – un panou electoral cu Putin îi asigura până nu de mult 40-45% din sufragii.

Același truc manipulator cu fotografia lui Putin și lozinca „Împreună cu Rusia! Pe veci cu Rusia!” l-au folosit în alegeri și bașcanii de la Comrat, deși nu Rusia învestește în autonomia găgăuză, ci Uniunea Europeană și România.

Dar cu toate nostalgiile moldovenilor după URSS, falanga pro-rusă n-ar reuși să se mențină fără banii Moscovei. A recunoscut-o chiar Dodon, în faimoasele sale „dialoguri televizate” cu Plahotniuc și Iaralov, că rușii îi dau pentru întreținerea PSRM aproape 700 000 de dolari lunar.

Apoi nu vom izbuti niciodată să minimalizăm rolul mass-media moscovite care domină în Basarabia. 80% din programele de cablu TV sunt rusești.

Nimic nu se poate schimba în Moldova fără stăvilirea acestui torent toxic, care lustruiește o Rusie totalitară și războinică, anti-europeană și anti-americană. Mai ales că aceste posturi TV retransmise în Moldova trec sub tăcere sumbrele realități interne din Federația Rusă, cenzurează vocile critice. Dacă vor mai ajunge să guverneze în Basarabia, partidele democratice vor trebui să zăgăzuiască propaganda rusă – o sursă de manipulare și poluare a creierilor.

Mai ales că Moscova caută să-și legitimeze pretențiile hegemonice printr-o nouă campanie agresivă de rescriere a istoriei contemporane după tipic stalinist. Tonul îl dă chiar Putin. Astfel, pentru a oculta Pactul Ribbentrop-Molotov și a combate o Rezoluție a Parlamentului European care denunță cârdășia sovieto-nazistă din 1939, Kremlinul încearcă să pună pe umerii Poloniei – pe umerii victimei! – răspunderea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. Delirul militarist va atinge apogeul de 9 mai, când Moscova va aniversa cu mare fast 75 de ani de la victoria asupra Germaniei hitleriste.

Primarul socialist al capitalei e și el preocupat de reconstituiri sovietice: vrea la Chișinău o filială a muzeului blocadei Leningradului…

Sincronizat perfect cu mesajul Kremlinului, Dodon a și anunțat că va contribui masiv la sărbătorirea evenimentului și planifică reparații de monumente sovietice, parade, ceremonii festive, sfidând sensibilitățile românești, istoria tragică a Basarabiei prinse în menghinea celei de-a doua conflagrații mondiale. Primarul socialist al capitalei e și el preocupat de reconstituiri sovietice: vrea la Chișinău o filială a muzeului blocadei Leningradului.

Trendul imprimat de prezidentul pro-moscovit este urmat și de „guvernul tehnocrat” al Moldovei, ai cărui miniștrii se întrec în slugărnicii față de Rusia și nu se feresc să insulte adevărul și suferința acestui popor.

Ultima „bombă” de acest fel a detonat-o ministrul de externe Aureliu Ciocoi, care a declarat că armata rusă a fost cea care, în bunăvoința ei dezinteresată, a oprit vărsările de sânge de la Nistru în vara lui 1992. Cu alte cuvinte, Armata a 14-a nu a fost agresorul, ci pacificatorul, exact cum spune și ministrul rus de externe Lavrov.

Afirmațiile lui Ciocoi au stârnit un val de indignare, proteste și manifestații de stradă ale veteranilor războiului din Transnistria. Foștii luptători moldoveni, partidele din opoziție au calificat declarațiile ministrului drept trădare de stat și i-au cerut demisia, iar Ciocoi, secondat de Dodon, ca să se apere, a pretins (cum altfel?) că vorbele i-au fost greșit interpretate.

Ministrul Ciocoi putea să-și aleagă o modalitate mai subtilă, mai puțin brutală de a-și arăta servilismul pro-rusesc. Întrucât adevărul este cunoscut și consfințit chiar în acordul de armistițiu între părțile beligerante – Federația Rusă și Republica Moldova –, semnat pe 21 iulie 1992 la Moscova între Elțîn și Snegur, dar și în sentința CEDO din 8 iulie 2004, care definește clar Rusia ca parte și instigator al războiului de pe Nistru.

Lupta pentru spirit critic și gândire independentă este esențială. Pentru că ceea ce avem în Republica Moldova – memoria distorsionată, criza de identitate – sunt forme ale ne-libertății, sinonime ale sclaviei.

Și cea mai clară dovadă a acestei realități sunt țările baltice: tocmai conștiința lor națională robustă a fost câștigătoare, le-a plasat ca nivel de prosperitate înaintea altor state din Uniunea Europeană, aflate și ele cândva în spatele Cortinei de Fier.

Abia când ne vom lepăda de comunism, când vom scoate miturile sovietice din mintea moldovenilor, vom putea spera la o schimbare de destin a acestei palme de pământ „așezate în calea tuturor relelor”.

 Vitalie Ciobanu

Ziarul Națiunea

17/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: