CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Domnitorul Basarab I întemeietorul Țarii Românești

 

Basarab I (1310-1352) – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș

 

Basarab I (cunoscut în documentele medievale si ca Bassaraba şi Bazarad), supranumit în  zilele noastre Basarab Întemeietorul, a  domnit între anii ~1310 – 1352  si este voievodul de care se leagă unificarea formatiunilor politice dintre Dunăre si Carpați si fondarea  statului liber al Tarii Românești.

 
Stăpân mai întâi pe ținutul Câmpulungului si Argeșului, Basarab si-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudali locali, procesul de constituire a statului incheindu-se în primul sfert al secolului al XIV-lea.

In acea perioada, regatul maghiar trecea printr-o perioada de criza politica, determinata de luptele interne care au urmat  stingerii dinastiei arpadiene (1301), fapt care a slabit exercitarea suzeranitati Ungariei  asupra formatiunilor politice de la sud de Carpați.

La aceasta se adauga si scaderea presiunii tatarilor (de la Nordul Marii Negre) asupra acestor teritorii, ca urmare a conflictelor pe care acestia le aveau cu cnezatele rusesti si Lituania, creindu-se astfel  conditiile externe favorabile unificarii statelor de la sud  si est de Carpați.

În lipsa unor elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximaţie în 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă .

Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranţă încă din 1317 , când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei.

Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Țara Românească.

Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei.

Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni.

Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Cert este ca in 1324 Carol Robert de Anjou il recunoaste pe Basarab (urmasul al lui Seneslau si Tihomir), ca domn sub suzeranitatea sa.

Autoritatea lui Basarab se intindea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei si a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunarii (intregul teritorul dintre Nistru si Prut a primit mai tarziu, numele de Basarabia).

Recunoasterea lui Basarab ca domn, poate fi pusa în legatura si cu intentile regelui maghiar de a inlatura dominatia tatarilor din regiunea Dunarii.

Raporturile dintre voievodul roman si Carol Robert se vor inrautati in scurt timp, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin.

Dorinta de neatarnare a domnului Țării Românești  s-a lovit de opozitia Ungariei, care-și vedea stânjenite planurile de expansiune teritorială la sud de Carpați.

 

Regele Carol Robert de Anjou, a pornit o expeditie in Tara Romaneasca ca sa-l alunge pe Basarab, iar armata sa trecand  muntii pe la Severin in luna septembrie din anul 1330, ia  in stapanire cu acest prilej, teritoriul aflat in disputa.

 

 

 

 

 

      Solia valahă la Carol Robert de Anjou (Cronica  Pictata de la Viena)

 

 

Pentru evitarea razboiului, domnitorul roman a trimis soli la curtea maghiara, oferind o mare despagubire de razboi (7.000 de marci de argint), neacceptata insa de regele maghiar, care, neluand in seama avertismentul lui Basarab ca, de va mai avansa „inlauntrul tarii, primejdia nicidecum nu o va putea inlatura”, si-a continuat inaintarea.

Dupa o straveche tactica de lupta, Basarab a pustiit locurile din calea dusmanului, astfel incat oastea maghiara a inceput ,sa sufere de „foamea cea mare” si ajunsa fara izbanda pana prin partile Argesului si fara a avea o confruntare decisiva cu valahii,  este nevoita sa faca drumul de intoarcere, probabil prin valea Oltului.

Aici, intr-un loc numit Posada (loc de trecere), pe care romanii il inchisesera la capete cu valuri de pamant si santuri, oastea maghiara este atacata si in lupta care are loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou este infrant.

Regele maghiar a scapat cu viata numai prin fuga de pe campul de lupta si  a scăpat cu viață, îmbrăcându-se în hainele unuia din fidelii săi.

Trebuie mentionat si faptul ca Posada nu a fost identificata cu exactitate.

Denumirea s-a pastrat datorita faptului ca „posada’ inseamna loc intarit natural, trecatoare ingusta in munti, iar cercetarile realizate de istorici i-au facut pe acestia sa considere ca locul bataliei s-ar fi aflat undeva in Tara Lovistei.

”Chronicon Pictum Vindobonense ”sau „Cronica pictata de la Viena”, spune ca regele ungur, a pornit o expeditie “in tara voievodului vlahilor Basarab…ca sa alunge din tara aceasta pe Basarab…sa o dea unuia dintre sfatuitorii sai”, si descrie dezastrul oastei maghiare astfel :

https://i0.wp.com/romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2015/11/Lupta_de_la_Posada.jpg

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.

…Si valahii au dus multi prinsi cu sine,atat raniti cat si nevatamati,si au luat multe arme si hainele pretioase ale tuturor celor cazuti, si bani in aur si argint si vase pretioase si cingatori de sabie si multe pungi cu grosite late (cu bani) si multi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab voievod. „

In  urma  luptei de la Posada (9-12 noiembrie 1330), Tara Romaneasca se afirma ca stat de sine statator, inlaturand suzeranitatea maghiara, iar Basarab Intemeitorul a ramas „singur stapanitor”, cum va fi numit si urmasul lui, Nicolae Alexandru.

Se incheie astfel o etapa importanta a constituirii acestui stat  medieval  romanesc, dar nu intregul proces.

Mai ramanea constituirea institutiilor interne specifice  care  va r fi un proces mai indelungat.

Marele act istoric al intemeirii, infaptuit de Basarab I, il asaza pe acest domnitor printre cei mai de seama eroi ai neamului nostru.

Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici.

În 1321 geograful arab Abulfeda nota faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab.

Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 – 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Prima alipire completa a Dobrogei la Țara Românească a avut loc în 1388-1389,  tot pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân.

Traditia  istorica si lucrarile cronicarilor munteni si moldoveni din secolele XVII-XVIII,  considera  ca evenimentul care a contribuit la formarea Tarii Romanesti a fost „descalecatul lui Negru Voda din Fagaras”, care,  venind   la sud de Carpati si-ar fi intins autoritatea asupra intregului teritoriu de aici, pe la 1290.

Multi istorici au considerat acest eveniment ca real, explicandu-l prin contributia pe care voievozii romani din Transilvania, nemultumiti de politica regelui maghiar, au avut-o la  unificarea cnezatelor si voievodatelor dintre Carpati si Dunare.

Dupa traditie, Manastirea Negru Voda ctitorita in anul 1215, de Radu Negru Voievod, a fost rezidita de Basarab I si fiul sau Nicolae Alexandru Basarab. Biserica a fost inaltata  din piatra cioplita, in forma dreptunghiulara sau patrata.

Cu aceleasi pietre s-au reconstruit ulterior cele doua biserici ridicate pe locul primeia.

Sub domnia lui Basarab I scaunul domnesc a fost stabilit la Campulung.

 
Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352, odata cu trecerea sa la cele vesnice.

Potrivit tradiţiei, singurele biserici atribuite cu siguranţă domnului Basarab I sunt cea domnească din Curtea de Argeş şi cea de pe locul bătăliei „de la Posada”.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire şi pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu…”.

Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Pe lângă acestea, istoricii consideră că şi biserica mănăstirii Negru Vodă şi cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice .

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Pe peretele încă netencuit al bisericii domneşti din Curtea de Argeş stă scris:

„În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”.

Tradiţia consemnează că tot acolo a fost şi îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ştefan Cantacuzino.

Acesta, vorbind despre Basarab I  şi Nicolae Alexandru, fiul sau, spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”.

Mormântul lui Basarab I nu se mai știe astăzi.

 

 

 

 

 

 

 

Meritele lui Basarab I sunt nemasurabile:

– a fost intemeietorul Tarii Romanesti;

– i-a extins granitele pâna la Nistru ( Basarabia era zona cuprinsa intre nordul Deltei Dunarii, Prut si Nistru si a fost denumita astfel după numele lui).

– a fondat dinastia Basarabilor ce a condus Tara Româneasca trei sute de ani.

 

I-a urmat  pe tronul țării,fiul şi asociatul său la domnie, Nicolae Alexandru (1352 – 1364).

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 1. http://enciclopediaromaniei.ro

 2. http://www.referat.ro

 3.  http://www.scritube.com

 4. http://www.ziarulevenimentul.ro

 

12/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

Chronicon pictum Vindobonense (Cronica pictată de la Viena,1358). BATALIA DE LA POSADA si alte miniaturi.

Prima pagină din Chronicon pictum Vindobonense

 

Cronica pictată de la Viena a  fost scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei  și descrie istoria maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină.

Cuprinde informații despre poporul român și, în special despre conflictul din anul 1330 dintre domnul muntean Basarab și Carol Robert, regele Ungariei, care a marcat emanciparea Tarii Românesti de sub tutela coroanei maghiare.

Batalia a fost mentionata in mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum si alte lucrari ungare, poloneze si germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc in principiu relatarea cronicii vieneze.

Are 146 de pagini și 147 de picturi.

Începând din secolul al XVI-lea Cronica pictată a fost depozitată la Biblioteca Imperială din Viena si, in baza acordului cultural de la Venetia  din 1932, documentul a a fost transferat în anul 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Domnul Tarii Romanesti, Basarab I, se afla sub suzeranitatea regatului ungar condus de  Carol Robert de Anjou, cand  in 1327 a refuzat să mai plătească tributul de vasal, fapt care  l-a determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab   pornind din Timisoara  în luna septembrie  a anului 1330, în fruntea unei armate însemnate.

A ocupat Banatul de Severin si cetatea Severinului , după care a inceput inaintarea spre Curtea de Arges prin Oltenia.

Dupa stravechea tactica romaneasca, Basarab s-a retras pustiind totul in urma lui, astfel ca în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea .

Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui.

În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Istoricul A.D.Xenopol  se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa hotarasca retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise.

In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.

In Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, se arată că oastea maghiara  a fost atrasa într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, împrejmuită de ambele părţi de râpe foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse.unde a suferit o înfrângere umilitoare.

Au existat două atacuri, primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar urma celui de-al doilea armata lui Carol Robert a fost distrusa.

Regele ungur s-a  salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si a scapat   dupa ce si-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime”.

Cronica ne spune ca :

 

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 133o, regele maghiar  Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut.

S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui.

O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui:

„Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre.

Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul.

Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt.

Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. (…)”

 

Secta flagelanților

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Steagul de jos, din imagine, este însemnul regilor Ungariei, iar cel de sus este blazonul familiei de Anjou, rezultat prin combinarea motivelor blazoanelor Franței și Ungariei.

 

Bătălia de la Posada (1330)

 

Manuscrisul original în format pdf

Cronica pictată de la Viena (text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, 1937, pdf)

 Sursa: Tiparituri Romanesti wordpress.com

Bătălia de la Posada și alte miniaturi din Cronica pictată de la Viena, 1358

14/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: