CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mici povestiri despre oameni mari. VIDEO

 

 

 

 

Mici povestiri despre oameni mari

                      

– Eu am un mare cult pentru Cuza-Vodă – mi-a spus pictorul Honoriu Creţulescu, la un pahar cu vin roşu, într-una din serile noastre de taină – pentru toate reformele lui şi bunăvoinţa arătată unui înaintaş de-al meu, care nu era, totuşi, moldovean, ca marele domnitor şi ca mine!

– Şi eu am acelaşi mare cult atît pentru el şi reformele lui, cît şi pentru grija arătată învăţămîntului public, dar admiraţia asta n-o am numai ca dascăl, ci şi ca fost elev, am spus, la rîndul meu.

– Ei, cum aşa? Mă faci curios!, se arătă interesat Creţulescu, care, în tinereţe, fusese învăţător, iar, mai tîrziu, la maturitate, profesor universitar la Şcoala de belle arte, din Iaşi.

– Foarte bine! Puţini ştiu că marele nostru domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost şi un mare protector al şcolilor. Să-ţi dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, 3 aspecte.

Chiar în primul său an de domnie, 1859, a dat un decret, în care hotăra ca vechea şi vestita Şcoală „Sfîntul Sava“ – unde predase Gheorghe Lazăr şi se luminaseră atîţia mari români – care avea 8 clase, să poarte numele de „Gimnaziul Sfîntului Sava“.

Totodată – şi acest fapt e mai important – el înfiinţează, în Bucureşti, încă două gimnazii, cu cîte 4 clase, şi anume „Gimnaziul lui Lazăr“ şi „Gimnaziul lui Matei Basarab“, care s-au deschis în anul şcolar 1860/1861.

Or, eu, care am fost, timp de 8 ani încheiaţi, un elev fidel al Liceului „Gheorghe Lazăr“, îi port adîncă recunoştinţă lui Cuza-Vodă, cel care i-a dat fiinţă!

– Da…, ai dreptate!, încuviinţă pictorul Creţulescu.

– Dar eu te-am întrerupt, iubite maestre; mi se pare că ai fi dorit să-mi povesteşti ceva despre un înaintaş de-al dumitale – deci tot pictor, dacă nu mă înşel -, în legătură cu Cuza-Vodă!

– Întocmai! Am să-ţi povestesc o întîmplare semnificativă despre Cuza-Vodă, nu prea cunoscută de biografii lui, romanţaţi sau nu, pe care o ştiu de la maestrul meu, Arthur Verona, şi care, pe mine, ca tînăr pictor, m-a impresionat foarte mult. La „Gimnaziul lui Lazăr“, de care ai pomenit, cum i se spunea pe vremuri, a învăţat, în primii ani, şi un băiat pe nume Petru Verussi.

Era fiul unei văduve fără prea mare dare de mînă, dar care făcuse ce făcuse şi încropise ceva bani ca să-şi poată ţine copilul la Gimnaziul Lazăr, unde taxele erau destul de mari, ca la mai toate şcolile, de altfel!

Acest Petru Verussi era un elev deosebit de talentat la desen, era chiar cel mai tare din gimnaziu, şi profesorul lui, un tînăr, de asemenea talentat şi foarte binevoitor, anume Petre Alexandrescu, l-a remarcat repede şi a început să se ocupe de el mai îndeaproape.

Îi era tare drag băiatul, nu numai pentru marele lui talent, dar şi pentru că era sîrguincios la toate materiile… şi, pe deasupra, o să zîmbeşti… pentru că îl chema Petru… Era, deci, tizul lui.

Şi iată că, pe la sfîrşitul ultimului an de gimnaziu, Petrică Verussi, probabil, sfătuit de către iubitul său maestru, desenă, în „conté a Paris“ (creion pastel), un tablou mare, care-l reprezenta pe Cuza-Vodă călare.

Îl ambală astfel încît să nu sufere nici o stricăciune şi, la îndemnul stăruitor al profesorului Alexandrescu, care rămăsese uimit de o asemenea realizare artistică, se duse în audienţă la domnitor, ca să-i ofere acel portret, într-adevăr, magnific.

Cuza rămase încîntat la culme de tablou, mai ales cînd îl văzu pe tînărul creator. Nu-i venea să creadă; îl întrebă pe flăcău cum îl cheamă, unde învaţă şi cîţi ani are, după care, surîzînd, zise, cu blîndeţea lui dintotdeauna:

– Şi cum?… L-ai făcut chiar mata… singur-singurel, fără să te-ajute nimeni, nimeni… măcar cu o trăsătură de cărbune, fătul meu? Te afli în faţa domnitorului ţării, care le poartă de grijă tuturor, fiindu-le, deci, asemenea unui părinte! Prin urmare, nu te sfii, fătul meu, şi spune-mi drept: tu singur ai făcut această minunăţie?

Petru Verussi îşi îndreptă trupul şi spuse mîndru:

– Eu singur, măria-ta, cu mîna asta, şi îşi întinse dreapta, ca şi cum ar fi vrut să apuce un cărbune şi să deseneze chiar în clipa aceea. Mă jur pe memoria tatălui meu!

– Ah, se-ncruntă domnul, cu tristeţe, eşti orfan de tată? Ei, bine, fiul meu, eu îţi voi purta de grijă de aici înainte! Iată, drept răsplată pentru frumoasa ta operă, te rog primeşte 20 de napoleoni, să faci ce vrei cu dînşii – bineînţeles, lucruri bune.

Te vei sfătui şi cu maică-ta. Şi, în afară de aceasta, am să-ţi dau o bursă pe 4 ani, pentru studii în străinătate, în Franţa, sau în Italia, unde vei alege tu să pleci!

Şi Cuza-Vodă îi întinse tînărului artist mîna, pe care acesta o sărută cu dragoste, udînd-o cu lacrimile care curgeau izvor din ochii lui frumoşi.

Domnitorul îl îmbrăţişă, apoi îl mîngîie pe cap şi-i spuse:

– Acum, fiul meu, pleacă liniştit; vei primi acasă tot ce-ţi trebuie… şi timp de 4 ani de azi înainte, vei putea să-ţi desăvîrşeşti arta căreia te-ai dedicat. Să cauţi, din răsputeri, să fii corect, să nu te-nhăitezi cu aventurieri, că sînt cu duiumul în străinătate, să fii serios şi să-ţi vezi numai şi numai de munca ta.

Să-mi scrii, din cînd în cînd, ca să ştiu de tine şi, după ce ai să-ţi termini studiile, să vii din nou la mine, ca să vedem ce mai avem de făcut! Du-te sănătos şi cu bine, dragul meu!

Petre Verussi strigă din toţi rărunchii, de zăngăniră geamurile palatului:

– Aşa am să fac! Să trăieşti, măria-ta!, după care plecă radios, cu faţa scăldată de lumina aurie a biruinţei.

Cuza-Vodă s-a ţinut de cuvînt, aşa cum îi era obiceiul.

Tînărul Petru Verussi a plecat la studii, la Roma, colindînd, bineînţeles, toate oraşele italiene de artă, care aveau pinacoteci şi muzee celebre, acele cetăţi străvechi, încărcate de cultură, care erau, prin ele însele, veritabile muzee.

Dar, după 4 ani, s-a întors, culmea, bolnav de piept, tocmai din Italia, unde alţii se duc ca să se vindece.

Nimeni nu ştie ce viaţă o fi dus el pe acele meleaguri! Revenit în ţară, a fost numit profesor la Şcoala de belle-arte din Iaşi, unde a predat pînă la sfîrşitul vieţii.

Printre alte tablouri, a pictat şi un portret al lui Napoleon al IlI-lea, fără îndoială, ştiind că împăratul Franţei îi arătase multă prietenie lui Cuza-Vodă.

 

 

 

Imagine similară

Foto: Petru Verussi (n. 17 iunie 1847, Mărunţişu, în prezent în judeţul Dâmboviţa – 29 ianuarie 1886, Bucureşti) a fost un pictor şi publicist român, profesor la Şcoala de arte frumoase din Iaşi, membru al Societăţii Junimea şi deputat liberal (1885-1886).

 

Cei care i-au văzut operele spun că, de nu s-ar fi prăpădit la 39 de ani, Verussi ar fi fost un pictor de talia celorlalţi doi mari artişti, contemporani ai săi: Andreescu şi Grigorescu.

Asta a fost una din multele binefaceri pe care le-a înfăptuit Cuza-Vodă, fără surle şi trîmbiţe, în scurta lui domnie, de 7 ani.

– Interesantă poveste, maestre Creţulescu, …dar tristă. Însă, după cîte am auzit, se cunosc multe întîmplări vesele din viaţa lui Cuza-Vodă. Nu ştii să-mi spui vreuna, care să ne mai înveselească puţin atmosfera?

– Mai toate pe care le ştiu eu sînt arhicunoscute… şi multe dintre ele sînt deja trecute în cărţi! Dar, una tot am să-ţi spun: aceea cu postul lui Cuza-Vodă… Să nu te ducă gîndul, cumva, la vreun post de mărire… Nu, e vorba doar de post… de mîncare!

– S-auzim!

– Ei, Cuza-Vodă nu era un bigot. El respecta posturile, din două motive: mai întîi, că îl ţinea din scurt Elena Doamna, să nu calce posturile sfintelor sărbători ale anului, şi, al doilea, pentru că îşi dădea seama că e sănătos pentru organism ca, din cînd în cînd, să lase la o parte: carnea, grăsimile, brînzeturile grele… şi aşa mai departe.

Numai vinul n-avea rost să-l lase, fiindcă acesta nu era de dulce! Aşa că respecta toate posturile, cum se spune, cu sfinţenie.

Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă la Mitropolitul Primat al ţării… Şi, printre alte feluri de post – pilaf cu mînătărci, tocană sîrbească din legume şi ce-o mai fi fost acolo -, s-a adus la masă şi o ciorbă de linte, cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar şi sferturi întregi, după gust, stropită cu ulei de nucă şi presărată cu boia de ardei iute. Lintea era mîncarea favorită a lui Cuza-Vodă.

Domnul a mîncat tot, cu o poftă grozavă. Ba, la sfîrşit, i-a spus mitropolitului, care era tare bucuros c-o nimerise:

– Înalt prea sfinţite, iartă-mă, dar lasă-mă să sorb din strachină zeama asta grozavă de varză acră, să-mi fac pofta, chiar dacă ştiu că nu se cade aşa ceva!

– Măria-ta, i-a răspuns mitropolitul, eşti stăpîn să faci totul cum ţi-e voia… Şi, ca să nu fii singur la această trebuşoară, iată că am să fac şi eu la fel!

În clipa următoare, în sufrageria liniştită, răsunară două sorbituri puternice, de parcă ar fi bîzîit doi bondari uriaşi, la auzul cărora sărmana Elena Doamna rămase ameţită şi fără cuvînt!

Apoi, Vodă zîmbi, se şterse cu şervetul la gură şi spuse:

– Ei, dar să ştii, înalt prea sfinţite, nici nu pot să-ţi spun cît de mult mi-a plăcut combinaţia asta de linte cu varză acră. Şi celelalte mîncăruri mi-au plăcut, de ce să nu recunosc? Dar asta din urmă le întrece pe toate… Şi-acum, ce ne mai dai? Poate ceva dulce, care să nu fie de dulce, că se supără Elenuţa pe mine!

– Ferit-a Sfîntul, Măria Ta. Nu face bucătarul meu aşa ceva, cade el cel dintîi în păcat şi-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmează baclava cu nuci şi alune, îmbibată în miere!

– Minunat!, strigă Cuza-Vodă, plin de încîntare.

– Nu cumva o fi preparată în unt!, sări Elena Doamna.

– Vai de păcatele mele, mărită doamnă, s-ar putea una ca asta la masa mea, în zi de post? Numai ulei de nucă!

– Dar, apropo, înalt prea sfinţite, bucătarul… aista tot aşa de bine găteşte şi mîncărurile de dulce?, dori să ştie Domnul.

– E neîntrecut în toate!

– Ce spui? Şi te-ar supăra să mi-l împrumuţi şi mie, din cînd în cînd, aşa, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea aceea neînchipuit de mult… şi parcă aş mai mînca de cîteva ori.

– Cu toată dragostea, Măria Ta! Dorinţa Măriei Tale e lege! Omul vine cînd pofteşti!

– Şi la bucătăria Mitropoliei cine-ţi rămîne?

– Ajutorul lui…, învăţat de el, nici o grijă!

– Atunci, rogu-te: poimîine, fii bun şi trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineaţă, şi spune-i să-mi gătească, din nou, toate mîncărurile de azi!

– Şi baclavaua?, zîmbi mitropolitul, cu şiretenie.

– Şi! Mai e vorbă?, răspunse Domnul, întorcîndu-i zîmbetul.

– Atunci, ca să fie toate precum au fost în această zi, poate că ar fi bine, să-l trimit şi cu vreo cîteva sticle pecetluite din tămîiosul de azi?!

– Nu poate, ci sigur! Numai să nu greşească să-l pună la gheaţă, că-i stinge buchetul. Să-l lase aşa, acum e iarnă!

Şi l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, în aproape toate zilele de post mare şi în zilele de post mai mic, timp de 1 an încheiat, să-i gătească după datina din străbuni, pînă într-o zi cînd…

Cuza-Vodă şi Elena Doamna erau mulţumiţi că respectă cu sfinţenie rînduielile bisericeşti şi, în acelaşi timp, se hrănesc cu mîncăruri gustoase, aşa cum ei nu mai mîncaseră pînă la acest iscusit bucătar.

Şi, într-o zi, la sfîrşitul mesei, ce-i veni Domnului, nu ştiu, că puse să-l chem pe bucătar să ciocnească un pahar de vin cu el şi, totodată, să-i mulţumească pentru osteneala de a le găti bucate atît de bune.

Bucătarul veni, Cuza-Vodă îi umplu paharul cu vin şi-l întrebă, satisfăcut:

– Spune-mi, rogu-te, meştere, cum faci de iese atît de gustoasă, de pildă, ciorba aceasta de linte, pe care-o găteşti tu? Îţi mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mîncat, la viaţa mea, linte, că e mîncarea mea preferată, dar aşa de bună, cum o prepari tu, încă n-am gustat! Cum o faci?

Între timp, bucătarul, fericit că Domnul ţării stă de vorbă cu el, aşa, ca între vechi prieteni, dăduse vinul bîldîbîc peste cap şi se ameţise dintr-o dată, prinzînd chef de vorbă.

– Măria Ta, eu îţi spun, da’ să nu afle înalt prea sfinţitul, că-mi găsesc beleaua cu el. Nu mă mai spală toată Dîmboviţa!

– De ce să-ţi găseşti beleaua, cum spuseşi, cu sfinţia sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dară!

– Apăi, să ştii că mare lucru nu e, zău aşa. Eu, la fiecare mîncare de post, pun la fiert şi cîte o halcă bună de slănină de porc… Şi aia-i dă tot gustul!

– Vai de mine!, ţipă Elena Doamna. Cum ai putut să faci o asemenea nelegiuire, păgînule?

Cuza-Vodă, însă, izbucni într-un hohot de rîs, din acelea de te-apucă sughiţul… Şi dă-i rîs, şi iar rîs, de nu se mai putea opri!

– Zii… aista o fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?

– Chiar aşa!

– Ei, fie, că mi-a plăcut!, mai icni Cuza, scurt, o dată!

– Pentru Dumnezeu, ce ţi-a plăcut Alexandre?, întrebă Doamna ţării, indignată.

– Şi postul, Elenuţă, dar şi reţeta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, meştere, trebuie să te duci neapărat la sfinţia sa, să i te mărturiseşti, să-l rogi să-ţi citească şi să te izbăvească de păcat, că pe capul tău cade!, îl ameninţă Domnul, zîmbind.

– Las’ să cadă! Au fost bune toate cele ce vi le-am gătit? Au fost! Le-aţi mîncat cu mare poftă? Atunci să vă fie de bine şi gata. Că la mîncarea de post, dacă nu-i pui şi ceva de dulce, apăi n-are nici un gust! Aşa să ştiţi!

 

 

 

Imagini pentru cuza si elena doamna photos

Foto: Cuza vodă şi Elena doamna

 

 

                             

 * * *

 

 

Întîmplarea pe care v-o povestesc – şi care este pe de-a-ntregul autentică – s-a petrecut la Bucureşti, în iarna anului 1859, deci în cel dintîi an de domnie al lui Cuza-Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofiţeri distinşi, doamne şi domnişoare de o rară eleganţă şi de aleasă frumuseţe.

Dar, atenţia tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului, Ana Racoviţă-Golescu, care era asaltată îndeosebi de cîţiva îndrăgostiţi, cum pretindeau ei a fi, cu seriozitate.

Mulţi dintre aceştia îi ceruseră mîna, de cîteva ori chiar, cu insistenţă, fără să fi primit din partea fetei nici un răspuns.

Ca o domnişoară binecrescută, era amabilă cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decît s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiţi de Ana, se număra şi doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deşi se afla în cercul ei de admiratori, şedea, sfios, deoparte.

Timiditatea îi era sporită şi de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mîna stîngă, din pricina căruia şi-o ţinea ascunsă la spate, ca să evite, pe cît posibil, să-i fie văzută.

Ana îşi dădea seama de afecţiunea puternică pe care o avea doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeaşi minimă şi politicoasă atenţie ca şi celorlalţi admiratori.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuţie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.

Discuţia o provocase unul dintre tineri, făcînd aprecieri măgulitoare şi… linguşitoare cu privire la frumuseţea şi culoarea rochiei.

Toţi curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutînd să fie cît mai originali şi mai convingători.

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoţionat şi admira în tăcere. În cele din urmă, unul din adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale, prins cu o agrafă de aur şi topaze la corsajul rochiei:

– Păcat de violetele acelea că nu sînt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surîse îngăduitor şi răspunse prompt:

– Desigur că efectul ar fi fost altul, şi rochia mea ar fi avut de cîştigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi, adăugă, oftînd discret: Şi sînt florile mele preferate… Am căutat în tot oraşul, dar n-am găsit la nici o Florărie.

A trebuit să renunţ, cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureştilor, dar cine să se aventureze pînă acolo, pe viforniţa aceasta îngrozitoare ?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă şi viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrînii!

Tinerii curtezani zîmbiră graţios şi se grăbiră s-o aprobe:

– Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un cîine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu şi pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Şi-a îmbrăcat mantaua, şi-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în grabă şi a pornit către marginea Bucureştilor, la vestitele sere, unde ştia el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii.

A călărit aproape sufocat de viforniţa aceea cumplită, care se tot înteţea, şi nu s-a lăsat pînă n-a găsit violetele mult-dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cam cît l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, şi a pornit înapoi, dus, într-adevăr, de vînt.

De-abia a mai avut răbdare să-şi scoată mantaua. A intrat în sala balului, roşu la faţă ca un bujor, din pricina gerului năprasnic, dar şi a puternicei emoţii care îl stăpînea în acele clipe, şi a început s-o caute, cu priviri înfrigurate, pe fata iubită.

Hazardul, adeseori binevoitor cu cei îndrăgostiţi, a făcut ca, în acel moment, să fie o pauză de dans şi fata se găsească în acelaşi cerc de admiratori şi pretendenţi.

Doctorul Davila a înaintat, adînc tulburat, s-a oprit în faţa ei, s-a înclinat ceremonios şi, ţinînd florile în mîna dreaptă, i-a spus cu glas limpede şi pătruzător:

– Domnişoară Ana, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mînă…

Dar adînca emoţie, ce pusese cu totul stăpînire pe el, l-a împiedicat să-continue. Se făcuse o linişte desăvîrşită. Nu se auzea decît respiraţia agitată a celor de faţă, curioşi la culme să vadă care va fi urmarea.

Fata a rămas, pentru o clipă, înfiorată, căci şi-a dat seama ce fel de om are în faţa ei, după acest gest, care spunea mai mult decît o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celui artificial şi, strîngînd cu căldură mîna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a dat un răspuns inspirat, în deplină armonie cu cele spuse de tînărul doctor îndrăgostit:

– Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ţi ofer mîna mea!

Aceştia au fost părinţii marelui dramaturg şi om de teatru de mai tîrziu Alexandru Davila, creatorul piesei „Vlaicu Vodă“, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri, din literatura română.

 

 

Imagini pentru dr.Carol davila photos

   Ana Racoviţă              Carol Davila 

           

 

 

 

Sursa:

 

Grigore Bajenaru -„Mici povestiri despre oameni mari”

 

Scriitorul român Grigore Popescu-Băjenaru (n. 13 decembrie 1907, Periş – d. 5 februarie 1986, Craiova), a fost fiul profesorului şi autorului de manuale Ion Popescu-Băjenaru.

 

 

 

Imagini pentru Grigore Popescu-Băjenaru

 

 

Este cunoscut mai ales pentru romanul său Cişmigiu et Comp., în care prezintă viaţa de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr”, situat lângă Parcul Cişmigiu.

A studiat literatura şi filosofia la Universitatea Bucureşti şi a lucrat ca profesor la mai multe şcoli private şi de stat, iar mai târziu  în funcţii administrative la Primăria Bucureştiului şi la Galeriile de artă.

A lucrat de asemenea câţiva ani pe post de comentator ştiinţific al ciclului de observaţii astronomice anuale, în fapt ca redactor al buletinului Institutului astronomic, care apărea anual.  

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/15/ziua-de-15-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/15/o-istorie-a-zilei-de-15-iulie-video-4/

 

 

 

 

15/07/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

6 martie 1897- A apărut Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Acum 121 de ani, la data de 6 martie 1897 (6/18), apărea Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători.

Potrivit legii, repausul se acorda liber numai o jumătate de zi, duminică dimineaţă, şi 14 sărbători pe an, dar condiţionat pentru întreprinderile industriale, întrucât Camera de Comerţ avea latitudinea să hotărască întreprinderile la care trebuia să se lucreze continuu.

Legea a fost dată la iniţiativa primului ministru Lascăr Catargiu, sprijinit de primarul capitalei de la acea vreme, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, care a susţinut adoptarea legii spunând că: „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu”.

 Ziua liberă de duminică nu a fost bine primită de toată lumea. Printre cei care au contestat repausul duminical s-a numărat marele nostru dramaturg  Ioan Luca Caragiale care scria :
” N-am vazut ceva mai urât pe lume decat un oras mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lasate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viata, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… şi când mai vad şi toată mitocanimea asta parvenită, prostimea asta eleganta, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toţi au intrat în pământ!”.
 
 În 1910, legea a fost modificată cu o  prevedere care stabilea acordarea de libere duminica şi de sărbătorile legale în unităţile comerciale şi industriale. Excepţie de la lege făceau instituţiile statului şi  administraţia publică. Tot excepţie se făcea şi în cazul brutăriilor.

Acestea lucrau în toate zilele săptămînii pentru a vinde pâine proaspătă, fiind obligatoriu deschise şi duminica.

Abia în 1913, au primit liber şi brutăriile. Prin Decretul Regal nr.4.333 emis în data de 6 iunie 1913, autorităţile au permis modificarea unui text prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor care trebuiau consumate chiar în ziua producerii.

  Peste încă un deceniu,  în 1925, a apărut “Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale”, prin care patronii erau obligaţi să acorde salariaţilor lor un număr de 11 zile libere pentru sărbătorile legale.

În contextul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial a fost adoptat “Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în condiţii excepţionale”.

Documentul emis în 1940, prevedea mărirea zilei de lucru  şi anularea dreptului la concediu pentru salariaţi.

Un an mai târziu, în 1941, a apărut Decretul privind regimului muncii în timp de război” care interzicea orice încetare a lucrului în întreprinderile militarizate fără încuviinţarea comandantului militar al întreprinderii.   

Comuniştii au desfiinţat zilele libere de sărbătorile religioase. În timpul regimului comunist, românii au avut zile libere doar cu ocazia sărbătorilor de stat:1 şi 2 mai, 23 şi 24 august.

După Revoluţia din Decembrie 1989: prin decretul adoptat pe  14 martie 1990 s-a stabilit săptămâna de lucru de cinci zile în unităţile de stat. S-a stabilit, de asemenea, faptul că sărbătorile legale în România sunt zilele declarate prin lege ca fiind nelucrătoare, altele decât zilele de week-end. 

 În prezent, Codul Muncii prevede 14 zile libere acordate cu ocazia sărbătorilor legale, respectiv câte două zile pentru Anul Nou, Paşte, Rusalii şi Crăciun şi câte o zi pentru Ziua Unirii Principatelor Romane, Ziua Internaţională a Muncii, Ziua Copilului, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Andrei şi Ziua Naţională a României.   

Potrivit prevederilor legale în vigoare, angajaţii care sunt nevoiţi să lucreze inclusiv în zilele considerate libere, vor primi în plus la salariu, adică ziua lucrată va fi plătită dublu.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/06/ziua-de-6-martie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.scribd.com/document/260311600/Repausul-Dominical

https://zilelibere.com/

 http://www.rador.ro/2018/03/06/182342/

http://adevarul.ro/locale/alexandria/istoria-liberelor-romani-aparut-legea-repausului-duminical-1_58eb66e95ab6550cb8219403/index.html

06/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 5 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: