Atrocități uitate comise de Aliați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, despre care nu se vorbeşte

Foto: De la stânga la dreapta: Churchill, Roosevelt şi Stalin, marii învingători în cel de-Al doilea Război Mondial

Se spune că istoria este scrisă de către învingători, fapt care se dovedeşte adevărat şi atunci când este vorba de cel de-Al Doilea Război Mondial, privit adesea de istorici ca un război bun, în care Aliaţii erau descrişi ca niște cavaleri strălucitori, veniţi să salveze întreaga lume de relele lui Hitler și ale japonezilor.

Cu toate acestea, în timp ce cărțile de istorie tind să descrie aliații ca fiind aproape sfinți, realitatea era adesea mult mai puțin măgulitoare şi chiar stânjenitoare, pentru că s-a dovedit că în timpul măcelului mondial Aliații au comis numeroase acţiuni reprobabile.

Deși nu există nicio îndoială în privinţa faptului că în ţările ocupate de Axă abuzurile au fost  mai numeroase şi mai grave, este evident că numeroasele atrocități comise de aliați în timpul războiului nu pot fi trecute cu vederea şi nici minimizate.

Iată câteva dintre acestea:

1.Violurile în masă săvârşite de soldaţii ruşi în teritoriile eliberate de  naziști.

 

 

 

Cu siguranță, armata rusă nu a avut o bună reputație, chiar dacă efortul său în război pentru oprirea lui Hitler a fost foarte important.

Ostașii ruși s-au remarcat prin comportamentele lor primitive, care au luat adesea forma jafurilor, asasinatelor şi foarte adesea cea a  violurilor în masă.

Stalin credea că violurile comise de soldații săi sunt o modalitate foarte bună de a distruge psihologic inamicul, şi le-a aprobat.

Totuşi, nu au fost consemnate violuri în masă doar ca răzbunare împotriva germanilor, ci şi în ţări care fuseseră eliberate de sub ocupaţia germană precum Polonia şi Cehoslovacia sau fostele teritorii considerate sovietice precum Ţările Baltice şi Basarabia.

Armata Roșie era cunoscută atunci pentru săvârşirea unor astfel de barbarii în timpul războiului, când soldaţii ruşi şi-au dezlănţuit  instinctele animalice, pretextând că au făcut o mare favoare Europei eliberând-o de naziști.

2.După război americanii au trimis la moarte disidenții sovietici  înapoi în URSS.

Lumea a fost atât de entuziasmată când s-a încheiat cel de-al doilea război mondial încât a ignorat complet unele dintre cele mai grave atrocități care au avut loc imediat după război.

La faimoasa conferință de la Yalta, unul dintre lucrurile cele mai puțin comentate public a fost repatrierea cetățenilor aflaţi pe teritoriile țărilor aliate sau a prizonierilor eliberaţi din lagărele naziste.

Acest lucru părea o idee bună în acel moment, dar curând a devenit clar cât de îngrozitoare  putea deveni o astfel de politică generalizată nediferenţiat.

Statele Unite aveau pe teritoriile eliberate câteva milioane de oameni pe care a început să îi trimită înapoi, chiar dacă mulți nu au vrut să se întoarcă în Rusia Sovietică.

Americanii au recurs inițial la forță, dar după ce acest lucru a dus la sinucideri,  au început să-i înșele pe oameni spunându-le că îi duc în altă parte, dar îi trimiteau înapoi în Uniunea Sovietică.

Mulți dintre cei trimiși înapoi au fost executați de sovietici pentru dezertare sau alte infracțiuni, iar alții au fost trimiși în lagărele de muncă forţată, unde au fost în mare parte ucişi ca urmare a regimului de exterminare la care au fost supuşi.

3.Milioane de germani etnici au fost deportați după război.

 

 

Când războiul sa încheiat, consecințele sale au fost incredibil de dramatice în tabăra învinşilor şi în special pentru germani, iar ţările victorioase nu au luat întotdeauna decizii care să țină cont de sfințenia vieții umane.

De fapt, a existat o dorință puternică de răzbunare, iar după război a existat un plan de deportare forțată a 12- 14 milioane de etnici germani  din  țările  în care s-au născut, inclusiv din Polonia, Cehoslovacia, sau România.

Cele mai multe cărți de istorie occidentale nu vorbesc despre aceste acte rușinoase, estimându-se ca aproximativ 500.000 de civili germani au murit în timpul acestei celei mai mari deportări forţate din istoria cunoscută.

Pentru a face lucrurile să se înrăutățească, mulți dintre acești etnici germani au fost efectiv plasați în fostele lagăre de concentrare din Germania și au fost puşi să facă munci grele ca”reparații în natură” pentru ceea ce Germania a făcut altor țări.

Marea majoritate a germanilor care au fost forțați să-şi părăsească locurile de baştină erau femei, persoane în vârstă sau bărbați sub 16 ani care erau prea tineri pentru a fi trimişi în război.

Adevărul trist este că lagărele de concentrare nu au încetat să funcționeze atunci când războiul sa încheiat, şi au continuat să existe mulţi ani după aceea, întemnițând etnici germani care nu avuseseră nici un cuvânt de spus în decizia inițială a Germaniei de a declanşa războiul.

În acest caz în căutarea dreptății, toți aliații s-au răzbunat pe nevinovați.

4. Trupele canadiene au ars un oraș  

 

Războiul a scos în evidență brutalitatea în rândul multor oameni, iar canadienii nu au făcut excepție. Aproape de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o parte din armata canadiană a luptat împotriva unor ultime rezistențe germane și a ajuns în apropierea unui oraș numit Friesoy, în care se aflau aproximativ 4.000 de civili germani.

În timp ce se îndreptau către Friesoy, comandantul canadian a fost ucis în mijlocul luptei, iar un raport eronat a menţionat că ar fi  fost ucis de un lunetist civil, care l-a împușcat cu lașitate în spate.

În loc să-și piardă timpul pentru a afla care era adevărul, militarii canadieni au decis să se răzbune pe întregul oraș.

Îndată ce orașul a fost cucerit și populația a fugit, soldaţii canadieni au început să ardă totul, distrugând întreaga aşezare.

 

5. Campania masivă de bombardamente împotriva obiectivelor civile din Japonia.

 

 

Majoritatea oamenilor cunosc momentul istoric când Statele Unite au lansat bombe atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki.

Argumentul celebru pentru folosirea lor era că japonezii refuzau să se predea și că această decizie șocantă era singurul lucru care ar fi putut împiedica continuarea unui război sângeros care să coste milioane de vieți.

Cu toate acestea, cu mult înainte de bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki, SUA   bombardaseră deja numeroase orașe  japoneze în mod regulat pentru a demoraliza inamicul și au cauzat pierderi masive în rândul populaţiei civile.

De fapt, generalul american Curtis LeMay, care a ordonat atacurile, era de părere că japonezii s-ar putea să nu se predea până când nu vor fi complet nimiciți.

Din acest motiv, el a decis că campaniile de bombardament asupra orașelor japoneze nu erau suficiente și că SUA aveau nevoie să atace  unul dintre orașele lor cele mai importante și să facă ceva drastic.

La 9 martie 1945, el și-a pus în aplicare planul și a ordonat un raid aerian cu bombe incendiare asupra însăși capitalei Tokyo.

  Majoritatea caselor fiind din lemn, construcţiile de pe mai mult de 40 de kilometri pătrați din oraș au ars complet şi cel puțin 100.000 de civili japonezi au fost uciși. Generalul LeMay a remarcat chiar că Statele Unite ar fi putut ucide în astfel de bombardamente  mai mulțioameni decât au făcut-o în cazul atacurilor atomice de la Hiroshima și Nagasaki și că ar fi putut să fie  probabil acuzat de crime de război dacă războiul ar fi fost pierdut de ţara sa.

6.Soldații americani colectau cranii de japonezi

 

 

 

 

Atrocitățile japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial sunt foarte bine documentate, iar în special în Statele Unite, faptele lor de sălbăticie sunt foarte cunoscute.

Cei mai mulți au auzit despre unitatea japoneză 731, precum și despre acțiuni precum marşul morţii din Bataan.

Japonezii erau cunoscuți pentru  tratamentul incredibil de brutal aplicat prizonierilor de război și în unele cazuri au  îngropat de vii a inamicii capturați sau i-au executat ritualic.

Războiul a scos la iveală însă şi brutalitatea soldaţilor americani în timpul  campaniei din Pacific. Unii dintre aceştia au participat la acţiuni  care pot fi  socotite șocante și îngrozitoare.

Au  mutilat cadavre ale soldaţilor japonezi pentru a lua trofee, mergând chiar atât de departe încât să le trimită acasă civililor, care erau recunoscători în loc de dezgustați.

Unul dintre cele mai obișnuite lucruri pe care le luau au fost urechile, dar şi cranii sau scalpuri.

Colectarea de cranii de către bravii soldaţi americani, nu a fost altceva decât o barbarie. Ei fierbeau capetele, pentru a scoate pielea şi le lăsau  suficient de mult timp pe pământ pentru ca furnicile să mănânce resturile de carne.

Conducerea armatei Statelor Unite a fost oficial împotriva acestei practici și a încercat să o descurajeze, însă mulţi soldați continuau să colecteze cranii drept trofee.

 

http://listverse.com/2017/09/12/10-forgotten-atrocities-committed-by-the-allies-in-world-war-ii/

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/06/ziua-de-6-septembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/06/o-istorie-a-zilei-de-6-septembrie-video-3/

Publicitate

După retragerea stăpânirii romane din Dacia Traiană

 

 

 

Harta Daciei romane

 

 

 

 

Dacia Traiană după retragerea stăpânirii romane

 

 

Provincia Dacia a cunoscut vreme de cinci generaţii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv şi intens proces de romanizare, în urma căruia autohtonii daco-geţi, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma coloniştilor veniţi în provincie.

Împăratul Aurelianus (270-275), „văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, a părăsit provincia transdanubiană întemeiată de Traian” şi, pentru a nu se spune că Imperiul Roman a pierdut Dacia, a întemeiat o nouă provincie cu acest nume, la sud de Dunăre, între cele două Moesii.

În noua provincie, împărţită nu peste mult timp în două – Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneană -, au fost strămutate armata, administraţia, înalţii demnitari şi aristocraţi, precum şi o parte a populaţiei latinofone din Dacia nord-dunăreană.

Evident, propaganda oficială romană, prin scriitorii puşi în slujba împăraţilor, a susţinut, în general, că întreaga populaţie a Daciei Traiane a fost retrasă la sud de fluviu, numai că acest lucru era imposibil din punct de vedere practic.

Pe de altă parte, atitudinea oficialităţilor este normală: ele nu puteau recunoaşte că un mare număr de cetăţeni romani au rămas fără protecţie, în afara graniţelor imperiului.

Populaţia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cca 800.000 de locuitori.

Niciodată în decursul istoriei, nici măcar în perioada contemporană, nu se cunoaşte o strămutare de populaţie de o asemenea amploare.

Este evident că nici romanilor, oameni practici prin excelenţă, nu le-a trecut prin cap că ar putea realiza aşa ceva.

De altfel, există o mărturie indirectă în acest sens: cu mai bine de 150 de ani înainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune că noul împărat Hadrianus, având de gând să abandoneze Dacia, a fost sfătuit de prieteni să n-o facă pentru ca „să nu cadă în mâna barbarilor atâţia cetăţeni romani”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este clar, deci, că la 271-275 au rămas la nord de Dunăre un mare număr de provinciali ai fostei Dacii.

Nici măcar noua provincie sud-dunăreană – un teritoriu restrâns, cu propria reţea demografică – nu avea cum să absoarbă o populaţie atât de numeroasă.

Pe de altă parte, cercetările ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natură arheologică, epigrafică, numismatică şi lingvistică, în favoarea continuităţii, a prezenţei populaţiei latinofone daco-romane şi protoromâneşti la nord de Dunăre, după retragerea aureliană.

În acest sens, stau mărturie zecile de aşezări şi cimitire de după secolul III, aparţinând dacoromânilor, mulţimea de monede şi tezaure postaureliene (cu precădere, circulaţia monedelor mărunte de bronz este semnificativă), inscripţiile în limba latină, prezenţa grupurilor de populaţie creştină latinofonă, evoluţia limbii române, hidronimia de origine daco-romană perpetuată până astăzi etc.

Continuitatea de locuire în regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea şi chiar din sudul Munteniei, adică de pe Valea Dunării pe ambele sale maluri, nu poate fi pusă la îndoială şi datorită faptului că în aceste zone stăpânirea romană şi apoi romano-bizantină a continuat până spre 602 d.Hr., consolidându-se sub împăraţi precum Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565).

Dar, în Dacia nord-dunăreană, regiunea cu cea mai densă locuire, unde s-au păstrat cele mai numeroase mărturii ale prezenţei daco-romane după 275, este Podişul Transilvaniei.

Faptul nu are de ce să mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zonă căreia autorităţile romane i-au acordat o atenţie specială.

De altfel, raţiunea economică principală pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Transilvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea.

Aceste resurse trebuiau exploatate în condiţii optime, fără incidente, opoziţii sau chiar răzvrătiri.

Aceste incidente riscau să apară – iar romanii ştiau acest lucru – deoarece tocmai în Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasă şi politică a dacogeţilor, precum şi centrul rezistenţei antiromane.

De aceea, în Transilvania a fost plasată capitala noii provincii – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni şi trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, care au staţionat cvasipermanent în Dacia, şi-au avut garnizoanele la Apulum şi, respectiv, la Potaissa), aici au funcţionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii şi municipii, cu cea mai numeroasă populaţie, faptul atestând existenţa în zona intracarpatică a celei mai active vieţi urbane din provincie.

În Transilvania s-a făcut cea mai intensă colonizare cu populaţie latinofonă ex Toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficientă a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea românilor, prioritar lingvistică şi spirituală, s-a manifestat însă în varii domenii, cum ar fi tehnicile de muncă sau structurile social-politice.

Astfel, după 275, se perpetuează la nord de Dunăre vechile artefacte romane, continuă prelucrarea metalelor ca şi activitatea minieră, extragerea sării şi construcţiile din piatră.

Contrar unor supoziţii, oraşele au continuat să fie locuite şi după retragerea aureliană, iar gradul de civilizaţie, inclusiv urbană, era net superior în raport cu barbarii.

De asemenea, în Dacia s-au păstrat diferenţierile sociale, mai exact distincţia dintre honestiores şi hum/flores.

Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul IV sunt suficiente mărturii în acest sens.

Marea majoritate a acestor mărturii sunt concentrate în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanităţii orientale înainte de retragerea aureliană şi a rămas un asemenea nucleu şi ulterior. în aceste condiţii, era firesc ca Transilvania să fie centrul de formare a poporului neolatin, moştenitor al acestei romanităţi, anume poporul român.

Până la formarea deplină a acestui popor, însă, peste populaţia daco-romană, rămasă la nord de Dunăre fără scutul statului roman, sau abătut o serie de grave dificultăţi.

Încă înainte de retragerea oficială a autorităţilor imperiale, în timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii – un trib de daci liberi – pătrund în Transilvania şi se adaugă vechilor comunităţi daco-romane.

După 275, aşezarea carpilor şi a altor daci liberi veniţi din Moldova, Crişana, Muntenia continuă în fosta provincie.

În Banat, au intrat atunci grupuri de sarmaţi iazigi de la apus de Tisa.

Contrar opiniei curente, goţii au pătruns mult mai târziu, în secolul IV, după 350, pe teritoriul provinciei.

Descoperirile aparţinând lor, mai precis vizigoţilor, sunt mai numeroase la sud şi est de Carpaţi, ceea ce demonstrează că masa lor era situată în afara fostei provincii romane Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici, unii dintre vizigoţi se vor creştina şi vor trece în imperiu, la sud de Dunăre.

Ceilalţi, în 376, în regiunile est-carpatice, vor fi înfrânţi de năvălitorii huni şi vor trece şi ei, în mare măsură, la sud de fluviu sau, cei puţini rămaşi, se vor topi treptat în masa populaţiei băştinaşe.

Ostrogoţii au trecut mai târziu peste teritoriile nord-dunărene, în drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită din Asia, provoacă o perturbare generală printre germanicii din regiunea Dunării de Jos. După victoria lor din 376, hunii nu pătrund în vechea Dacie, ci trec prin păsurile Carpaţilor Păduroşi (Nordici) în Câmpia Panonică.

De aici, mai ales sub „regele” lor Attila, vor organiza numeroase expediţii de jaf, unele şi asupra daco-românilor din Banat, Oltenia şi Transilvania. „Imperiul” hunilor dispare în 454, când ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stăpâni formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentaţi ca o populaţie liniştită {quieta gens), trăitoare mai ales în părţile vestice, în Crişana şi pe valea Mureşului.

Ei au convieţuit cu autohtonii, în 566, ei sunt zdrobiţi de către longobarzi şi avari.

Cei din urmă, de neam turanic ca şi hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor şi vor prelua dominaţia asupra unor regiuni din Europa Centrală, avându-şi centrul („ringurile avare”) în Câmpia Panonică.

Unele descoperiri arheologice le atestă prezenţa modestă în Transilvania, în secolele VII-VIII.

După expediţii de pradă în peninsulele Balcanică, Italică şi în Germania, avarii sunt înfrânţi în 796 de către franci şi bulgari, după care viitorul împărat Carol cel Mare le desfiinţează „khaganatul” (statul).

Populaţiile barbare enumerate până în prezent – goţi, huni, gepizi, avari -, deşi au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile şi distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populaţiei daco-romane din Dacia.

Există mărturii clare că această populaţie, rămasă în vechile aşezări sau retrasă din calea năvălitorilor în locuri mai ferite din zona colinară şi de munte, pe văile superioare ale râurilor, s-a adaptat situaţiei create şi a supravieţuit.

Pe de altă parte, populaţiile migratoare şi-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Pannonia, şi de acolo şi-au organizat expediţiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost paşnice, în sensul că şefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohtonilor.

Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convieţuit cu aceştia şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În raport cu toţi ceilalţi năvălitori, situaţia slavilor prezintă o serie de particularităţi.

Ei au jucat în ţinuturile romanice dunărene rolul pe care l-au avut populaţiile germanice în apusul Europei.

Izvoarele literare şi arheologice atestă prezenţa slavilor pe teritoriul de azi ai României, în anumite zone extracarpatice, în a doua jumătate a secolului VI.

O bună parte a lor trec prin Moldova şi Muntenia spre Peninsula Balcanică, unde înaintează până în Grecia şi spre ţărmul Adriaticei.

Şi la sud, ca şi ia nord de Dunăre, slavii au găsit o populaţie romanizată, peste care şi-au impus propria dominaţie, lordanes şi Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor împotriva Imperiului Bizantin.

Pe teritoriul României, cei mai mulţi slavi au pătruns în secolul VII. Ei se ocupau cu creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi cu agricultura, cultivând mai ales mei şi ovăz.

La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români.

Până prin secolul al XII- lea, ei au exercitat însă asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social-politice şi al limbii.

 

 

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

Europa postromană, lumea barbară şi etnogeneza românilor

 

Europa postromană şi lumea barbară

Termenul Transilvania, în ciuda celor două cuvinte latine care-l alcătuiesc, nu este un termen românesc sau dat de români.

El a fost precedat de un altul – un sinonim – şi anume Ultrasilvana sau terra Ultrasilvana şi s-a născut în secolele X-XI, adică în perioada în care graniţa Ungariei a fost în zona marii păduri ce separa Crişana de regiunile intracarpatice.

Din punct de vedere maghiar, ţara dominată atunci de unguri era „dincoace” de marea pădure, iar ceea ce era „peste” sau „dincolo de” (-ultra, trans) pădure era un loc, deocamdată, necunoscut.

De aceea, acest loc, unde domnia o avusese românul Gelou, a fost numit de unguri Erde-elw (mai apoi Erdely), adică „peste pădure” sau „ţara de peste pădure” şi acest nume a rămas apoi consacrat, atât în maghiară, cât şi în latină (forma latină este sinonimă cu cea maghiară).

Evoluţia numelui latin, în ordine cronologică, este următoarea: de la Ultrasilvana, la Transilvana şi, apoi, la Transilvania. în afară de aceste nume, Transilvania s-a mai chemat, de la sfârşitul secolului XIII, Septem Castra, denumire preluată de saşi în formă germană ca Siebenburgen şi însemnând „şapte cetăţi”.

Termenul pare legat de rolul important atribuit în evul mediu cifrei şapte şi de modul cum acest rol s-a reflectat chiar în realităţile Transilvaniei: şapte conducători unguri (Hetumogei), şapte triburi, șapte comitate, şapte scaune etc. Românii nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică, deoarece ei nu au apucat, în nume românesc, să facă din această zonă o ţară, adică o alcătuire politică feudală, un stat centralizat.

Desigur, ei vor fi avut un nume pentru „ducatul” lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru cele de la sud şi est de Carpaţi.

Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.

La sud şi est de Carpaţi, unde ţările (statele) cele mici s-au unit în cuprinsul celor mari, centralizate, a apărut la români, în chip firesc, un nume înglobant, general şi generic.

În Transilvania, ţările mici nu au mai apucat să dea naştere ţării celei mari, decât prin cucerirea străină.

De aceea, Transilvania, nefiind un stat în nume românesc, cu putere politică românească, nu a avut iniţial în română o denumire specifică.

Târziu, probabil din raţiuni practice, a fost preluat în română termenul de Ardeal, după maghiarul Erdely.

Încercările de a explica originea cuvântului Ardeal printr-o veche rădăcină indo-europeană, deşi tentante, nu s-au dovedit suficient de convingătoare.

Ulterior, pe măsura evoluţiei limbii literare şi sub influenţă livrescă a fost preferat în română – lucru valabil şi astăzi – termenul Transilvania, calchiat mai bine caracterului romanic al limbii române.

Sub aspect geografic şi istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat, care a funcţionat până la 1541.

Ulterior, principatul a înglobat şi Maramureşul, Crişana şi părţi din Banat, de aceea sensul noţiunii de Transilvania s-a lărgit.

Johannes Honterus (1498 – 1549), Harta Transilvaniei, Basel, 1532

Astăzi, Transilvania, în sens larg, înseamnă zona intracarpatică, Banat, Crişana şi Maramureş.

În lucrare, se va folosi noţiunea cu ambele sensuri, făcându-se, după necesităţi, precizările cerute de context, dar cercetarea noastră a avut în atenţie deopotrivă părţile vestice şi teritoriul intracarpatic.

În ciuda acestor nume diferite date de ceilalţi locuitori şi a puterii de stat străine, românii au avut multă vreme sentimentul, chiar conştiinţa că trăiesc într-o ţară a lor, românească, şi au numit-o ca atare.

O dovadă în acest sens este un şir de documente emise în Banat în jur de 1500, în care se menţionează judecăţi făcute nu după „dreptul românesc” – cum se consemna în mod curent -, ci după obiceiul sau dreptul Ţării Româneşti (ritus seu ius Volachie).

E drept că celor opt districte româneşti mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăţi încă din 1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv ale regelui), sporind impresia de ţară românească pe care o aveau locuitorii.

Folosirea noţiunii de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ţinut, confirmă intuiţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Harta Honterus a părţii nordice a Peninsulei Balcanice, 1541

Din acest punct de vedere, şi teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot ţări româneşti, mai ales acolo unde nucleele vechilor formaţiuni politice au fost puternice şi nu au putut fi dislocate complet.

Altminteri, la 1599-1601, pentru o clipă, Transilvania (în sens larg) va deveni şi politic românească sub sceptrul lui Minai Viteazul, care, împlinind ceea ce putea să fie la cumpăna de milenii şi n-a fost, prefigura ceea ce urma să fie în finalul mileniului II.

Transilvania nu a fost o ţară curat daco-romană sau românească dea lungul veacurilor şi nici nu putea să fie, deoarece era un loc de ispititoare abundenţă şi de trecere a oştilor.

S-au aşezat în ea mereu mai multe neamuri, în chip paşnic sau violent – sciţi, celţi, sarmaţi, romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, secui, saşi, cavaleri teutoni, alţi germanici, evrei, ţigani, sârbi, croaţi, ruteni, armeni etc. – dar de aproape două milenii romanitatea şi românitatea i-au conferit personalitatea distinctă şi i-au trasat esenţialmente destinul.

Istoria Transilvaniei medievale – de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – Europa postromană şi lumea barbară.

Moştenirea Romei Criza şi apoi destrămarea Imperiului Roman, petrecute prin secolele III-V d.Hr., au lăsat, cu precădere în Europa, un vid politic imens.

Imperiul – modelul clasic de organizare statală – a reprezentat mereu un miraj pentru populaţiile situate spre nord şi est.

Întins, în perioada sa de maximă expansiune, din ceţurile reci ale Britaniei, până în nisipurile fierbinţi ale Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Tigru şi Eufrat, statul roman, printr-o operă de legiferare şi de organizare unică, a creat o zonă tricontinentală relativ stabilă.

Stabilitatea s-a datorat în mare măsură procesului de romanizare care, omogenizând civilizaţii şi culturi diferite sub semnul limbii latine, al credinţelor şi tradiţiilor romane, a aşezat „sigiliul Romei” asupra unei mari părţi a Europei.

Din perspectivă contemporană, Imperiul Romei a fost prima încercare – reuşită parţial şi temporar – de „uniune politică europeană”.

Aventura romană în formă latină a durat în jur de 1250 de ani, de la 753 î.Hr. până la 476 d.Hr. în Răsărit, o parte a statului roman s-a menţinut sub numele de Imperiul Roman de Răsărit şi apoi Bizantin încă aproape 1000 de ani, de la 476 la 1453.

În Apus, titlul de imperator Romanorum, justificat doar în măsură infimă în planul realităţii, a existat o altă mie de ani, din 800 anul încoronării lui Carol cel Mare – până în 1801, când Napoleon Bonaparte a pus capăt acestui anacronism.

Prin urmare, Roma clasică a lăsat o moştenire deosebită, perpetuată de-a lungul mileniilor. Sub aspect politic, însă, mari părţi ale imperiului au ajuns în secolele III-V, mai ales în Apus, în afara autorităţii romane.

Nu insistăm aici asupra cauzelor ce au determinat o asemenea evoluţie.

Cert este că, de la o vreme, metaforic vorbind, nu toate drumurile duceau la Roma, cum se întâmplase secole de-a rândul anterior.

Populaţiile care au profitat de pe urma crizei Imperiului Roman şi au accentuat mult această criză au fost aşa-zisele seminţii migratoare venite din est şi nord şi numite de greci şi de romani „popoare barbare”.

Evident, pe ruinele fostelor provincii romane, aceste populaţii au făurit o serie de formaţiuni politico-militare, cel mai adesea efemere, din care doar câteva au devenit ulterior state medievale propriu-zise.

Inainte de a stabili specificul acestor „state barbare”, se cuvine însă lămurită o altă chestiune: ce au găsit sub aspect etnodemografic aceşti migratori atunci când au năvălit pe teritoriile Imperiului Roman?

În genere, au găsit o densitate demografică relativ ridicată, generată de populaţia latinofonă ce alcătuia atotcuprinzătorul Orbis Romanus. Categoric, în secolele III-V, această populaţie nu era clar definită, se afla pe cale de tranziţie.

Coloniştii romani, prezenţi pretutindeni, se naturalizaseră, erau veritabili provinciali, oameni ai locului, dar nu reuşiseră peste tot şi deplin să asimileze popoarele autohtone preromane: lusitanii, celtiberii, galii, italicii, tracii, mirii, traco-daco-geţii etc.

În contextul colonizării cu vorbitori de limbă latină, al convieţuirii dintre localnici şi colonişti şi al superiorităţii civilizaţiei romane, s-a produs pe vaste suprafeţe o sinteză între aceste popoare băştinaşe, preromane şi romani, sinteză în urma căreia, prin romanizare, valorile romane s-au impus.

„Sigiliul Romei” s-a aplicat însă în mod diferit, de la provincie la provincie, în funcţie de factorii deosebitori şi mai ales în funcţie de substratul etno-lingvistic care, cum s-a văzut, a fost atât de variat.

Cert este că primul val de barbari (sec. III-VI) nu a găsit în vechile provincii romane popoare romanice deplin constituite, ci populaţii mixte (galo-romani, celtibero-romani, lusitano-romani, daco-romani etc), latinofone, aflate pe cale de a deveni popoare neolatine.

În unele părţi, chiar şi acest proces a fost întrerupt, stânjenit sau chiar oprit definitiv, în sensul că de la o populaţie romanizată nu s-a mai ajuns la un popor neolatin sau, dacă acest din urmă fapt s-a petrecut, poporul neolatin respectiv a fost marginalizat, îndepărtat sau, în parte, asimilat de populaţiile nou venite.

În unele regiuni izolate, greu accesibile şi fortificate natural, procesul de romanizare – cvasigeneralizat în provincia respectivă – nu s-a putut derula, iar populaţia autohtonă de acolo a rămas, sub aspect lingvistic şi spiritual, în afara lumii romane şi romanice, continuându-şi evoluţia în forme proprii.

Aşa au fost zona bască din Spania, Bretagne din Franţa, Wales din Marea Britanie etc.

Câteva exemple, pe provincii, vor fi edificatoare pentru întregul proces.

În Peninsula Italică, prin dominaţia timpurie a latinilor asupra celorlalte seminţii – sabini, samniţi, lucani, etrusci, greci, gali etc. – procesul de impunere a limbii şi culturii latine s-a produs mai devreme decât în alte regiuni.

În schimb, în epoca imperiului, atacurile migratoare au ajuns mai târziu decât în provinciile periferice, dar au fost adesea dure şi devastatoare.

Dintre migratorii care s-au aşezat în Italia, întemeind vremelnice regate barbare, se cuvin menţionaţi vizigoţii conduşi de Alaric, ostrogoţii lui Theodoric şi longobarzii, cei din urmă lăsând italienilor numele provinciei Lombardia din nord-vestul ţării de astăzi.

La rândul său, Gallia a cunoscut un şir îndelung de expediţii de jaf (ale alanilor, vandalilor, suebilor, vizigoţilor, hunilor), înainte de a fi ocupată de două seminţii germanice, anume burgunzii şi francii.

Burgunzii au cucerit o regiune mai restrânsă din vestul Galliei şi au dat numele ducatului omonim, ostil apoi politicii de centralizare a regilor Franţei.

O mare parte din nordul Galliei a fost cucerită de franci, care, în 486 d. Hr., victorioşi la Soissons, au pus capăt stăpânirii romane la nord de Loire.

Francii (şi burgunzii) au găsit în Gallia secolului V o realitate etnică destul de complexă, dominată însă clar şi ireversibil de galo-romani, care au conferit personalitate romanică şi latinofona întregii provincii.

Singura regiune (a viitorului regat medieval al Franţei) unde romanizarea a fost absentă ori superficială a fost Peninsula Bretagne.

Aici s-au perpetuat până în epoca modernă vechile graiuri şi dialecte celtice sau gaelice.

În rest, însă, sigiliul Romei a fost atât de puternic, încât elita subţire a cuceritorilor germanici a fost asimilată în masa latinofona şi s-a creştinat, pierzându-şi specificul germanic şi vechile credinţe.

Astfel, în mod paradoxal, germanicii franci şi burgunzi, deşi nu au supravieţuit din punct de vedere etnic, au lăsat numele lor asupra unei ţări şi, respectiv, provincii neolatine, iar, în cazul francilor doar, şi asupra unui popor şi a unei limbi romanice.

Franceza a cunoscut două dialecte (devenite, în acord cu mulţi lingvişti, limbi deosebite), anume langue d’oil (franceza propriu-zisă, în nord) şi langue d’oc (provensala, în sud).

Şi în Peninsula Iberică procesul de romanizare era foarte avansat în secolele IV-V, când atacurile migratorilor devin mai insistente.

Vandalii şi alte triburi (unele tot germanice), înfrânte de romani în Gallia, se revarsă spre Hispania la începutul secolului V (409) şi ocupă ca federati întinse zone ale peninsulei.

O parte însemnată a vandalilor, în 429, trec în Africa de Nord, unde fondează un vremelnic regat, în care au inclus Balearele, Sardinia şi Corsica, şi de unde, în 455, au atacat Roma, lăsând lumii trista faimă a „vandalismului” lor. Regatul Vandal a fost cucerit de Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) în 534.

Vidul politic lăsat de vandali în Spania a fost umplut, tot temporar, de vizigoţi, care— după ce au atacat şi jefuit succesiv fosta Dacie, Peninsula Balcanică, Italia (şi Roma la 410) şi Gallia – au trecut în 415 şi la sud de Pirinei.

Din sud-vestul Galliei şi din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, vizigoţii şi-au alcătuit propriul regat (cu centrul la Tolosa – Toulouse). în urma înfrângerii de către francii lui Clovis I în 507, Regatul Vizigot îşi mută centrul de greutate în Spania, unde rezistă până în 711.

Convieţuind cu populaţia omanică din peninsulă, vizigoţii şi puţinii vandali rămaşi au fost asimilați nu fără a lăsa unele elemente de vocabular germanic în anjolă, catalană şi portugheză.

În secolul VIII, Regatul Vizigot este atacat din sud de către arabi, care-şi vor impune pentru câteva secole propria lor stăpânire în Spania, modificând sensibil aspectul etnolingvistic al Peninsulei Iberice.

Până la urmă, în timpul Reconquistei (718-1492), arabii au fost alungaţi sau hispanizaţi, zona menţinându-şi peste veacuri aspectul neolatin. procesul de romanizare s-a petrecut în mod intens şi temeinic şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, anume în Pannonia, Moesia şi Dacia.

Pannonia a fost integrată de timpuriu (anul 9 d.Hr.) lumii romane, sub al cărei control a rămas mai bine de trei secole.

Elementele autohtone găsite de romani în Pannonia propriu-zisă (zona dintre Munţii Alpi, Drava şi Dunăre) şi în regiunea dintre Dunăre şi Tisa (aflată între Dacia şi Pannonia), anume iliri, celţi şi chiar daco-geţi, au fost puternic şi ireversibil romanizate.

Numai că Pannonia, ca şi Dacia şi Moesia Inferioară, a fost supusă foarte intens asalturilor populaţiilor migratoare.

Primii agresori barbari ai Pannoniei au fost sarmaţii iazigi de la est de Dunăre şi suebii germanici, în timpul lui Domitianus (81-96 d.Hr.).

Sub Marcus Aurelius (161-180), au atacat marcomanii (şi ei germanici), alături de alte triburi.

Din secolele III-IV începând, provincia Pannonia a scăpat practic de sub controlul autorităţilor romane, pentru ca în jur de anul 400 regiunea să fie definitiv pierdută.

Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent sarmaţi, germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam fino-ugric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d.Hr.

Unele din aceste populaţii, cum au fost hunii, gepizii, avarii, slavii, au întemeiat în Pannonia şi între Carpaţii Apuseni şi Dunăre chiar regate barbare, de scurtă durată, dar spoliatoare prin jaful practicat asupra populaţiilor sedentare romanizate.

Această succesiune de dominaţii străine cu centrul în Câmpia Pannonică, precum şi relieful jos, uşor de controlat de către noii stăpâni, au diminuat cu timpul numărul latinofonilor din zonă, deşi aceştia s-au menţinut cel puţin până în 13 secolele VIII-IX.

Invazia ungurilor din 895-896 în estul vechii Pannonii şi între Dunăre şi Tisa va schimba cu timpul structura etnică variată a acestei regiuni, prin eliminarea sau asimilarea elementelor nemaghiare.

În Moesia Inferioară, procesele etno-demografice şi lingvistice prezintă formal unele analogii cu Pannonia.

Provincia, situată la sud de Dunăre, de la Drava şi Sava până la Marea Neagră, a fost creată, probabil, prin 15 d.Hr. şi avea o bază etnică traco-getică, asemănătoare Daciei.

Şi aici, procesul de romanizare a fost cvasitotal, cu excepţia litoralului Pontului Euxin. Incursiunile dese ale barbarilor, atraşi de mirajul Constantinopolului, aşezarea unora din aceşti migratori ca federați în provincie şi influenţa culturii greco-orientale, mai ales după divizarea Imperiului Roman, au slăbit însă romanitatea moesică.

Aceasta era încă destul de puternică pe la anul 600, când revărsarea masivă a triburilor slave la sudul Dunării de Jos avea să modifice apoi substanţial şi definitiv structura etnică a zonei. Latinofonii, izolaţi astfel de romanitatea nord-dunăreană şi copleşiţi de numărul şi forţa noilor veniţi, s-au retras spre regiuni muntoase şi depresionare mai ferite spre sud şi vest, dând naştere ulterior românilor balcanici.

Slavii au asimilat o parte a acestor romanici şi români de-a lungul secolelor, aşa cum au făcut şi cu protobulgarii de neam turc, veniţi peste slavi ca federaţi ai Imperiului Bizantin pe la 679-680.

Primul Tarat Bulgar (681-1018) dispunea în fapt de o elită bulgară care, cu timpul, s-a topit în masa slavă, mai ales după ce,la 864-865, ţarul Boris şi apropiaţii săi acceptă botezul de la biserica constantinopolitana şi introduc creştinismul ca religie oficială.

După 1018, asupra Bulgariei se reinstaurează stăpânirea bizantină.

Totuşi, romanicii sud-dunăreni, deveniţi între timp români sau vlahi, rămăseseră destul de numeroşi şi de puternici pentru ca la 1185 să iniţieze o răscoală antibizantină, condusă de fraţii Petru şi Asan, să dea ţării o nouă dinastie şi să creeze, împreună cu bulgarii, Taratul Româno-Bulgar (sau Al doilea Tarat Bulgar), recunoscut de Bizanţ la 1201.

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul –  curs, p. 1-3