TREBUIE SĂ CONDAMNĂM COMUNISMUL?

De ce trebuie să condamnăm comunismul ?

Dr. Marius Oprea, istoric și coordonator al Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului poet, eseist, membru al Uniuni Scriitorilor din România şi licenţiat în istorie, autorul tezei de doctorat «Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)» a răspuns la această întrebare într-un interviu publicat de ziarul Timpul.md de la Chișinău, preluat de Anonimus.ro.

O asemenea întrebare este cât se poate de actuală în aşa-zisul stat independent şi suveran, Republica Moldova, în care comunismul a fost adus de cotropitorii sovietici, care au ocupat cu forţa în anul 1940 acest străvechi pământ românesc și nu au mai catadicsit să plece.

La peste două decenii de când jumătate din Moldova, cea dintre Prut şi Nistru, a ieşit din lagărul sovietic, devenind independentă, comuniştii, dispăruţi o vreme de pe scena politică, au reuşit să se revigoreze și să dicteze în politica Chişinăului.

De ce trebuie să condamnăm comunismul? Iată o întrebare aflată pe buzele tinerilor, generaţie care pare interesată mai mult de prezent şi viitor, decât de trecutul sumbru, trăit de bunicii şi părinţii lor, mai ales că unii dintre aceştia regretă trecutul.
Aici este problema, atât în România, cât şi în cealaltă Românie, de dincolo de Prut.

Tinerii nu realizează faptul că dacă prezentul este aşa cum îl simţim cu toţii, aceasta se datorează tot comunismului.

Dacă în Republica Moldova, comunismul e încă la vedere, la noi, în România, comunismul – declarat dispărut, s-a privatizat. În opinia mea, sunt peste 10.000 de ticăloşi care profită încă de privilegiile dobândite înainte de 89.

Foştii miliţieni se regăsesc în Poliţie sau în Justiţie, foştii securişti care au schingiut şi omorât oameni nevinovaţi sunt prosperi oameni de afaceri (care s-au privatizat prin celebra metodă MEBO, de inspiraţie postsovietică, în urma căreia au apărut oligarhii), foştii activişti de partid sunt acum în Parlament; ei sau fiii lor.

De ce credeţi că mulţi dintre parlamentari nu şi-au început CV-urile decât după 1990! Între toţi aceştia există legături subterane, greu de depistat.

După 1989, m-am gândit cum să-i pedepsesc pe comunişti, scriindu-le istoria lor criminală. Pentru că dacă nu vom exorciza acest trecut, el ne va apăsa mereu, pe mine, cel puţin.

Nu trebuie uitat faptul că au fost peste 10.000 de oameni nevinovaţi, care au fost împuşcaţi şi îngropaţi în gropi comune, fără a fi judecaţi!

Împreună cu cinci prieteni devotaţi cauzei, am plecat astfel în căutarea unui popor pierdut, a ţăranilor, de exemplu, care au dispărut doar pentru că au refuzat să dea cotele la stat sau să intre în CAP!

Ei au fost împuşcaţi şi lăsaţi „la vedere” în şanţul din faţa casei lor, al primăriei ori în alte locuri publice.

Aşa s-a instaurat comunismul: prin mijloace de teroare, crimă şi sălbăticie.

Un sătean în vârstă îmi spunea că atunci când auzea zgomotul unei maşini, toată suflarea satului se ascundea fiecare pe unde putea; se ştia că numai partidul şi securitatea aveau maşini.

Nu ne răzbunăm pe nimeni, dar, cum spunea Mircea Vulcănescu, nu trebuie să uităm sau să întoarcem ura cu ură. Cam asta-i diferenţa dintre comunism şi creştinism. La comunişti, ura de clasă a fost motorul lor ideologic, în timp ce creştinismul se bazează pe iubire. Mijloacele noastre de luptă sunt însă extrem de modeste.

Centrul de Investigare – sofisticat denumit astfel – se compune din cinci smintiţi, care umblă pe coclauri într-o amărâtă de Dacia papuc (care-i, de fapt, sediul Centrului), în căutarea celor ucişi mişeleşte, a locurilor unde ei au fost îngropaţi, fără mormânt, fără cruce, fără lumânare – cum se spune.

Munca asta de arheolog al comunismului, care încearcă să recupereze istoria din… morminte presupune, pe lângă eforturi, şi nişte fonduri. Singura persoană care susţine demersul patriotic de deconspirare a comunismului este scriitoarea germană de origine română Herta Muller, care, prin Fundaţia «Konrad Adenauer», ne-a asigurat o donaţie de 10.000 de euro/an.

O sumă insuficientă. Beneficiem, în schimb, de ajutorul sătenilor, care ne sprijină, benevol, la dezgropări, în căutarea celor dispăruţi, pe care să-i readucem acasă – cum ne roagă rudele lor. Pare paradoxal, dar atunci când găsim un mormânt care ascunde un om, suntem cei mai fericiţi!

Gropari fiind, de fapt, descoperim morţi, la propriu. Problema e că nu dezgropăm numai morţii, ci şi poveştile din ei.

Există într-un sat din Bistriţa Năsăud o persoană care, atunci când pronunţi cuvântul „tocăniţă”, începe să plângă. Când avea şase anişori, ea s-a trezit noaptea din somn cu o lumină în ochi.

Din spatele luminii (lanternei-n.a.), o voce calmă şi caldă a întrebat-o ce a mâncat aseară împreună cu tatăl ei? Tocăniţă, a răspuns copila. Aşa au aflat securiştii că tatăl fetei pe care-l căutau se afla ascuns în casă.

El a fost ridicat şi, timp de 8 ani, fetiţa nu a ştiut nimic de tatăl ei. Femeia trăieşte şi azi cu această culpă, că, cu ajutorul ei, tatăl a fost prins şi dus la puşcărie, timp de 8 ani!
O altă femeie de pe Valea Arieşului ne-a trimis o scrisoare, în care ne cerea să recuperăm capul tatălui ei! Halucinantă rugăminte!

Ce se întâmplase? În 6 februarie 1950, în plină campanie de căutare de duşmani ai poporului, miliţienii şi securiştii au reuşit să prindă un grup de vreo 20 de bărbaţi ascunşi în munţi.

Aceştia sperau să reziste aici, în nişte buncăre, până la venirea… americanilor. Liderul lor era un fost maior în armată regală.

Când au fost descoperiţi, cinci dintre ei – patru bărbaţi şi o femeie însărcinată în luna a opta – au fost împuşcaţi pe loc, iar 11 au fost ridicaţi şi dispăruţi fără urmă.

Câţiva au scăpat însă, printre care şi un pădurar, care s-a ascuns la o stână.

El a fost însă demascat de ajutorul lui de pădurar. Acesta era îndrăgostit lulea de soţia pădurarului, motiv pentru care s-a hotărât să-şi vândă stăpânul securităţii, pentru a pune astfel mâna pe femeia lui. Fiind prins, pădurarul a fost ucis.

Peste un timp, ajutorul de pădurar i-a spus femeii mult-dorite că soţul ei, care se ascundea în pădure, a fost prins, ucis, trupul său fiind aruncat într-un pârâu, unde fusese mâncat de animale.

Cum femeia nu l-a crezut, acesta s-a dus la pârâu, i-a tăiat capul pădurarului, pe care i l-a prezentat femeii. După ce a îngropat capul soţului la rădăcina unui liliac din curtea casei, femeia a acceptat să se căsătorească cu ”ajutorul”, cu care a avut o fetiţă.

Înainte de a muri, bătrâna i-a spus fetei că ultima sa dorinţă e ca lângă ea, în mormânt, să fie adus şi capul soţului.

Fata, între timp ajunsă şi ea la vârsta a treia, a fost cea care ne-a adresat rugămintea de a scoate la lumină capul tatălui său, dorinţă pe care sperăm să i-o îndeplinim cât mai curând.

Cu toate aceste atrocităţi, plus foametea, frigul din case şi multe alte ”binefaceri” acordate poporului de către regimul comunist, nu puţini sunt nostalgicii care-l regretă pe Ceauşescu…
Înnebunesc când aud asemenea inepţii.

Asta şi pentru că, nici după 30 de ani, regimurile politice succedate la putere nu au reuşit să readucă speranţa într-o viaţă mai bună, dimpotrivă.

Ajunşi acolo sus, la putere, politicienii nu se mai gândesc la ce s-a întâmplat până-n `89 cu poporul român.

Aproape fără excepţie, politicienii de azi nu sunt preocupaţi decât de interesele personale, cum se poate fura mai mult şi mai bine.

Nici vorbă de luminarea trecutului, de a înţelege istoria. În fond, de a sluji interesele poporului care i-a ales, ale României, ajunsă pe ultimul loc în Europa, ca nivel de trai.

Cât priveşte condamnarea cu adevărat a comunismului, cred că va veni o epocă în care cei născuţi mult după `89, ajunşi ei înşişi la maturitate şi cunoştinţă de cauză, vor înţelege caracterul criminal al comunismului – fie prin informaţiile diseminate în presă, fie prin lucrări ştiinţifice, fotografii şi mărturii.

Se va atinge acel prag critic în care copiii îşi vor întreba părinţii: Cum de aţi lăsat să se întâmple toate acestea? Voi unde eraţi de nu i-aţi împiedicat să comită aceste crime? Răspunsurile, probabil de jenă, vor întârzia să apară…

Publicitate

După jumătate de secol de la Revoluția Culturală chineză, lumea occidentală pare să fie gata să repete erorile care au dat naștere acestei catastrofe sociale inimaginabile

 Au trecut mai mult de cinci decenii de la  Revoluţia Culturală chineză, o tragedie ascunsă în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu, despre care aproape nu se mai vorbește.  

Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează în zilele noastre cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală, scrie Ioan Popescu în publicația româno-america nă https://www.gandaculdecolorado.com.

Totul a început în săptămânile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist suprem al Chinei, a publicat într-un stil bizar,numeroase articole-manifest, care aveau  poate  menirea  să sugereze rostirile unui zeu.

O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.

Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China.

Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi, care păreau  pînă atunci comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios.

După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia.

Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi.

Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate.Milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii.

Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia.

Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent.

China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao.

Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului.

Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist.

După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi referirile la această tema au fost interzise. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească, iar victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare.

Capacul s-a pus peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După mai bine de o jumătate de secol, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu care mai preocupă aproape exclusiv numai istoricii occidentali. Marele public nu ştie , sau abia dacă ştie ceva despre acest episodtragic al istoriei recente a Chinei, care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului.

Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbrăţişază ideile stângii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă.

Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă dată Revoluţiei Culturale în raport cu catastrofa anterioară. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte.

Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China a primit sarcina de a produce oţel. Producția agricolă a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e încă  ascunsă în arhivele chineze.

Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte, povestit de muzicianul-dirijor Jin Wang (sursa:Europa liberă).

Jin Wang și…Revoluția Culturală

Unul dintre copiii Revoluției Culturale din China a fost renumitul muzician Jin Wang, pe care am avut onoarea să-l vedem, acum câteva zile, la pupitrul Filarmonicii din Ploiesti. Iată câteva secvențe de viață trăite de marele dirijor chinez: ”Când aveam 6 ani, Revoluţia Culturală deja începuse. Mao Zedong, iniţiatorul acesteia, se inspirase din ideile lui Marx şi ale Revoluţiei Franceze şi vroia să răstoarne cu totul societatea. Tot ce era străin, tot ce era istorie – trebuiau să dispară, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Tradiţia era ceva rău. Obiceiurile străvechi erau ceva rău. Florile era ceva rău! Acasă nici nu aveam flori. Florile erau considerate ceva frumos, un simbol al purităţii, de către cultura europeană. Dar cultura europeană era cea rău. Imaginaţi-vă o casă fără flori.Vioara era, pe atunci, singurul instrument acceptat de către forurile superioare, deoarece, cu ajutorul ei, se putea interpreta o „muzică revoluţionară”.

Pentru mine, a cânta la vioară era singura modalitate prin care puteam evita să fiu trimis la ţară pentru a deveni fermier. Acolo ajungeau toţi cei care aveau „pretenţii de intelectuali”. Aşadar, am optat pentru cariera de violonist, deşi nu existau cărţi pentru studiu (deja nu prea mai existau decât cărţile tolerate de partid) şi nu trebuia cântată decât muzica „oficială”. Profesorul meu, însă, avea o memorie fantastică, în care păstra cântece vechi; avea, undeva, şi o carte, cu Repertoriul european, pe care o ţinea foarte bine ascunsă, pe care ne-a împrumutat-o, şi mama mea a copiat totul, de mână, în câteva nopţi, fără a se odihni nicio clipă. Acesta a fost materialul meu secret de studiu.

Cântam cu surdină piesele europene, cu perdele groase la ferestre şi cu toate geamurile închise, ca să nu audă nimeni. Dar tot nu am scăpat de pericol. Până la urmă, cineva tot a auzit, iar familia mea a avut mult de suferit pentru că eu cântasem piese din acea carte. Eu am reușit însă, in 1986, să merg în Polonia, la o competiţie internaţională, şi am reuşit să rămân acolo, apoi am ajuns la Viena. Acolo, am cerut unui tânăr dirijor să îmi acorde o și mie o şansă de a dirija. Cântam, pe vremea aceea, în orchestră, la violă. Aveam 16 ani. Veneau mulţi dirijori invitaţi. Dirijorul care mi-a oferit şansa despre care aminteam dorea să observe, dintr-un anumit loc al sălii, acustica.

Atunci, eu i-am cerut bagheta: „Daţi-mi o şansă mie, şi mergeţi să ascultaţi cum sună”, i-am spus, iar el a fost de acord. Pot să fac asta, mi-am spus, şi am făcut-o. Am dirijat trei minute – şi acele trei minute mi-au schimbat viaţa. Atunci am aflat care îmi era destinul. De ce vroiam cu atâta ardoare să dirijez? Pentru că, din perspectiva de instrumentist, vedeam atâtea lucruri ce nu trebuiau făcute, execuţii deplorabile, pe care unii dirijori le treceau cu vederea, sau, mai rău, nici nu le observau… vroiam să fiu dirijor pentru că vroiam cu adevărat să schimb ceva, să fac lucrurile bine! Dirijorii slabi m-a făcut să îmi doresc să devin compozitor. Eram pur şi simplu furios şi revoltat!

Au fost însă câțiva compozitori pe care îi considerali esenţiali pentru evoluţia mea în plan dirijoral: Mahler a pus întrebările fundamentale despre viaţă, moarte, înviere, univers, Dumnezeu. Beethoven este, însă, miezul muzicii. Omenirea ar trebui să fie mai bună pentru simplul fapt că Beethoven a existat! Muzica lui Beethoven este un vis frumos. Păcat că nu putem rămâne o veşnicie în acest vis frumos. Mahler a reconsiderat punctul de vedere al lui Beethoven. El a „afirmat” că nu trebuie să ne temem de moarte. Nivelul de spiritualitate atins de Mahler este foarte înalt. Din punct de vedere tehnic, este limita absolută pentru un dirijor. Şi Şostakovici este destul de aproape de el. Bruckner pune doar o singură problemă: aceea a credinţei sau necredinţei.

Mahler mi-a însemnat sufletul. Pe Şostakovici nu l-am putut înţelege multă vreme! Avem puncte de vedere diferite asupra vieţii. El are mai multe feţe, precum o prismă, cu multe laturi. Am putut să fiu un bun dirijor al muzicii sale doar când am reuşit să aprofundez acest aspect. Am dirijat toate simfoniile sale, chiar şi primele, care sunt mai puţin apreciate de către public”.

Dintr-un interviu acordat presei românești (dnei Veronica Angelescu), aflăm că Jim Wang are și preocupări extinse in domeniul artei.”Da, pictez în ulei. Şi, în afară de asta, scriu cărţi. Ultima este despre Mozart – The Grammar of Playing Mozart; apoi, o altă lucrare – The Healthy Psychology of Professional Musician – pentru că mulţi sunt bolnavi şi nefericiţi; în această carte descriu metode prin care muzicienii pot să asimileze principiile unei psihologii sănătoase şi o atitudine corectă faţă de muzică – pentru ca, în cele din urmă, ei să se contopească cu actul muzical…”

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative).

Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție.

De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.

Barbaria comunistă și exterminarea elitelor care au înfăptuit Marea Unire de la 1918

Ura comuniștilor față de elitele de la 1 decembrie 1918: exterminare și ani grei de pușcărie

Zeci de mari personalități ale Unirii au fost, patru decenii mai târziu, victime ale represiunii comuniste. O mare parte a oamenilor politici au ajuns în închisoarea de exterminare de la Sighet. Fundația Academia Civică a identificat o listă cu aceste personalități, scrie Newsweek România.

„Momentul 1918 a constituit apogeul unității românilor. Singurii care s-au opus au fost bolșevicii… Imediat ce a ajuns la putere, Partidul Comunist din România a procedat la distrugerea tuturor partidelor și personalităților care au contribuit la Marea Unire de la 1918. Rând pe rând, au fost arestați și condamnați, cu sau fără proces, liderii istorici care simbolizau Unirea, țărăniștii și liberalii, clericii și militarii, social-democrații și sindicaliștii, ardelenii, bănățenii, bucovinenii, basarabenii. O mare parte dintre aceștia au murit în închisoare. Au scăpat de această soartă doar cei care muriseră înainte sau se aflau în străinătate. A fost un genocid al elitelor, care a întrerupt pentru o jumătate de secol legăturile firești cu democrația occidentală”, menționează scriitorul Romulus Rusan, reluat de Tribuna.US, publicația românilor din Chicago, SUA.

O mare parte a oamenilor politici au ajuns în închisoarea de exterminare de la Sighet. „Majoritatea aveau între 60 și 93 de ani, astfel încât aproape o treime au murit pe parcursul a numai cinci ani. Între ei, liderii partidelor naționale Iuliu Maniu (80 de ani), Dinu Brătianu (84 de ani), cinci episcopi greco și romano-catolici, numeroși alți oameni politici, de litere și știință”, scrie același istoric Romulus Rusan.

Studiu de caz. Ilie Lazăr, delegat din Maramureș: 17 ani în pușcărie

Ilie Lazăr s-a născut în 1895. A fost doctor în drept al Universității din Cluj. Organizează, la sfârșitul războiului, Gărzile Naționale Române din nordul Transilvaniei și reprezintă Maramureșul la Marea Adunare de la Alba Iulia. Apoi, însoțește delegația ardelenilor la predarea actului Unirii la București. După 1918 a fost deputat. Arestat prima oară la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare. Implicat în înscenarea de la Tămădău, a fost arestat în iulie 1947, dar a refuzat cooperarea cu autoritățile. A fost închis la Galați, Sighet, Râmnicu Vâlcea, Periprava și eliberat la 9 mai 1964, după 17 ani de temniță comunistă.

Ajuns la Râmnicu Sărat, Ilie Lazăr rememorează un moment, din 1958, în care a fost implicat și torționarul Vișinescu. „Ion Mihalache era suferind de rinichi și hernie și nu i se dădea ajutor. Mihalache a făcut apel, prin codul morse, la toți deținuții. Ilie Lazăr l-a încurajat de la geam. Acesta a fost considerat un gest de mare insubordonare. L-au pus să reconstituie urcarea pe geam, iar directorul Alexandru Vișinescu, personal, a început bătaia pe care au continuat-o opt persoane. Cu această ocazie, lui Ilie Lazăr i-au fost fracturate trei coaste”, scrie Andreea Dobeș. Pe 29 ianuarie, tot prin morse, Ilie Lazăr îi transmite „bună dimineața” lui Ion Diaconescu. Împotriva lui s-au luat măsuri de sancționare cu 7 zile de izolare.

Foto: Iuliu Maniu înainte și după arestare

„Azi noapte a murit bătrânul”

Într-o discuție purtată după eliberare cu niște cunoscuți, Ilie Lazăr povestește cum a aflat de moartea lui Iuliu Maniu, aflat și el în închisoarea de la Sighet.

„În 4 februarie 1953 au venit la mine doi gardieni, care erau oamenii noștri și unul zice: <<domnul președinte, mi se pare că nu iese bine astăzi>>. <<Dar de ce?>>, <<I-am dat de mâncare și îi tare bolnav>>. A doua zi dimineața, la orele opt, niște foști teologi care curățau pe sală mi-au spus: <<Domnul Lazăr, a murit Maniu>>. Atunci, pe țevile de calorifer am bătut: <<Azi noapte a murit bătrânul.>>”.

Eliberat din colonia de muncă de la Periprava, în vara anul 1964, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu la Făgăraș. A trăit într-o modestă locuință la Cluj. A fost supravegheat informativ fără întrerupere, iar „la data de 6 noiembrie 1976, obiectivul a decedat”, după cum a  menționat, în ultima notă, ofițerul de securitate.

Martirii închisorilor

Fundația Academia Civică a identificat o listă de persoanlități care au avut o contribuție importantă la Unirea din 1918 și care au ajuns în închisorile comuniste. Printre acestea îi regăsim:

1. Ion Mihalache – înființează, după Unire, Partidul Țărănesc. Este arestat după înscenarea de la Tămădău. Arestat în 1947, ajunge în închisoarea Râmnicu Vâlcea. Moare, la 81 de ani, în detenție.

2. Gheorghe Brătianu – A fost erou în primul război. I se stabilește domiciliu forțat în 1947. Este arestat fără mandat în 1950. Moare, trei ani mai târziu, în penitenciarul Sighet.

3. Iuliu Maniu – președinte al Consiliului Dirigent, președintele PNȚ, închis la Sighet la vârsta de 80 de ani. A fost exterminat în 1953 și aruncat într-o groapă comună.

4. Iuliu Hossu – a citit Proclamația Unirii. A fost privat de libertate timp de 20 de ani.

5. Silviu Dragomir – secretar la Marii Adunări a Unirii, ministru. A fost arestat la Sighet și a stat cinci ani în temniță.

6.     Ioan Lupaş – demnitar în Consiliul Dirigent, deputat, a fost privat de libertate cinci ani, la Sighet.

7. Pantelimon Halippa – președintele Sfatului Țării de la Chișinău. Arestat în 1950, a fost predat autorităților sovietice care l-au condamnat la 25 de ani de muncă. Readus în țară, este arestat la Aiud.

8. Ion Flueraș – membru al Consiliului Dirigent. Arestat în 1948, moare în temniță cinci ani mai târziu.

9. George Grigorevici – a militat pentru unirea Bucovinei cu țara. A murit în închisoarea Văcărești în 1950.

10. Ion Nistor – istoric și militant unionist bucovinean, membru în Comitetul care a decis Unirea cu România. A fost închis cinci ani.

Bibliografie (surse):

Romulus Rusan – Cronologia și geografia represiunii comuniste

Romulus Rusan – Memorialul românesc de la Sighet

Andreea Dobeș – Ilie Lazăr, consecvența unui ideal politic.