CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O poveste adevărată care ne ajută să înțelegem mai bine Rusia de azi și cum gândesc lăudătorii perioadei sovietice

 

 

 

Imagini pentru Kolpashevo map

 

 

Sovieticii își tocau morții și-i aruncau în râu, ca pe deșeuri

 

Nu este titlu capcană, chiar așa a fost. Zilele astea, internauții din Rusia dezbat cu furie povestea din rândurile următoare, scrisă de jurnalistul Serghei Parhomenko de la Echo Moskvî. Nu este o dezvăluire nouă, rezultatul vreunei investigații speciale.

Nu. Este o re-povestire a unei întâmplări cunoscute foarte bine, documentate, nu există nici un fel de negare a faptelor de mai jos.
Serghei Parhomenko a făcut un test: a întrebat câți utilizatori de Facebook au auzit de ”cazul Kolpașevo”.

Cu câteva excepții, 5.000 de ruși de pe Facebook au spus că nu au auzit de acest caz.
Așa că Parhomenko a scris pentru a împrospăta memoria rușilor

 (varianta originală : http://www.facebook.com/serguei.parkhomenko/posts/10207802727615593?pnref=story)

 

 

 

 

 

************************************************************************************

 

Orașul Kolpașevo (locuit de puțin peste 20.000 de oameni) se găsește pe malul râului Obi. Râul face un cot în dreptul orașului și în fiecare an mai smulge câțiva metri dintr-un deal de nisip, apropiindu-se de casele oamenilor și străzile numite Lenin și Dzerjinsky, fondatorul serviciilor secrete sovietice.

Așa a fost dintotdeauna și toți din oraș erau obișnuiți cu asta.
Pe 30 aprilie 1979, exact cu o zi înainte de sărbătoarea de 1 mai, apele râului Obi au mai smuls o bucată din dealul de nisip.

Și au început să iasă la iveală brațele, picioarele și capetele unor oameni înmormântați acolo. A fost expusă o groapă comună lată de mai mulți metri. Cadavrele erau așezate în straturi strânse.

Cele din stratul de deasupra erau putrezite complet, în vreme ce acelea de jos erau bine conservate, mumificate în solul nisipos. Se spune că se vedeau hainele și în unele cazuri chiar fețele decedaților. Bărbați și femei de diferite vârste, câțiva copii. Toți în haine civile.

Unele cranii din stratul superior s-au rostogolit pe malul râului, câțiva băieți le-au luat, le-au pus pe bețe și au început să alerge cu ele pe străzi, speriind trecătorii.

În curând tot orașul a aflat ce s-a întâmplat.

Oamenii au început să se adune pe malul râului. Unii credeau că recunosc hainele unui decedat sau chiar fața altuia. Miliția și garda civilă au încercuit imediat zona.

Apoi, foarte repede, chiar în câteva ore, au ridicat un gard înalt în jurul locului cu pricina.
A doua zi, Partidul Comunist a organizat întâlniri în tot orașul, la toate întreprinderile în așa numitele ”colțuri roșii”.

Activiștii de partid au început să explice oamenilor ce li s-a spus să zică de la Comitetul de Partid local: cei înmormântați acolo erau trădători și dezertori din timpul războiului. Însă explicația nu era convingătoare.

De ce erau toți îmbrăcați în haine civile? Ce căutau acolo femei și copii? Și dacă chiar era așa, de unde apăruseră atâția trădători și dezertori într-un oraș cu doar 20.000 de locuitori?!?

Între timp s-a surpat în râu o bucată și mai mare din deal și a devenit limpede că groapa comună era enormă. Erau înmormântați mii de oameni. Locuitorii orașului și-au amintit că acolo existase o închisoare la sfârșitul anilor 1930.

Se știa că avuseseră loc execuții în închisoare, dar mulți nu-și puteau imagina câți oameni au fost împușcați cu adevărat.
Închisoarea fusese dezafectată cu mulți ani în urmă, însă câțiva dintre locuitorii orașului știau că acolo a funcționat o adevărată bandă rulantă a morții.

Exista un jgheab special de lemn prin care victima era vărsată la marginea unui șanț.

 

 

 

 

 

Imagini pentru soviet mass graves massacre photos

 

 

 

 

 

Aici era executată cu un foc de pușcă, iar dacă era nevoie, primea lovitura de grație de la un alt gardian înarmat cu un pistol, după care cadavrul era aliniat în șanț, lângă celelalte, și stropit cu var. Procesul era repetat până la umplerea șanțului, care era acoperit cu nisip.

Jgheabul era mutat câțiva metri mai încolo și procesul era reluat la o un nou șanț.
Autoritățile din Tomsk au decis să scape de această groapă comună și de cadavrele din ea.

Decizia a fost luată personal de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, Igor Ligaciov, care s-a consultat direct la Moscova cu șeful KGB, Iuri Andropov.

Oficialii din Kolpașevo au primit ordin să desființeze groapa comună de pe malul râului și să reînhumeze cadavrele în altă parte.
A reieșit că sarcina nu era chiar așa de simplă.

Folosirea unor utilaje grele în apropierea unui mal nisipos ce se surpa nu era posibilă. Se temeau pentru siguranța camioanelor și buldozerelor.

Și nu era timp ca locul să fie excavat manual. Conducerea se grăbea.Deja era limpede dimensiunea gigantică a gropii comune.

A fost adusă o freză și s-au făcut foraje pentru a se determina dimensiunile ei precise.

Apoi de la Tomsk au venit instrucțiuni ce conțineau o interesantă și ingenioasă soluție inginerească.

Pe râul Obi au urcat două nave puternice, care au fost ancorate cu elicele în dreptul gropii comune. Motoarele au fost turate la maxim și curentul creat a început să sape în malul nisipos, surpându-l cu viteză maximă – iar cadavrele au început să cadă în apă, unde erau tocate de elicele navelor. Echipajele erau alcătuite din civili obișnuiți.

Nu au fost selectate echipe speciale pentru această sarcină și echipajele și-au făcut treaba de la început până la sfârșit.
Cetățenii orașului Kolpașevo au urmărit cu interes întreaga operațiune. Nimeni nu a protestat.
Apoi a ieșit la iveală că unele cadavre scăpaseră întregi în aval. Mumificate, acestea s-au descurcat bine în apă, plutind. Așa că în aval a fost ancorat un șir de bărci, în care stăteau oameni cu căngi.

Treaba lor era să prindă cadavrele care scăpau întregi de elice. Acești oameni erau voluntari, veniți dintre bărbații orașului: muncitori, funcționari publici.

O barjă plină cu fier vechi a fost adusă lângă șirul de bărci: oamenii trebuiau să lege bucăți de metal de cadavrele mumificate și să le scufunde în râu.

Munca a durat multe zile.
Oamenii din Kolpașevo priveau la nave și la apele învolburate de elicele lor. Acestea trebuiau alimentate des cu combustibil, fiecare navă a ars cam 60 de tone de motorină în această operațiune.

Nimeni nu a fost surprins sau revoltat.
Alte echipe alcătuite din voluntari locali mergeau de-a lungul malurilor râului în aval și strângeau rămășițele scăpate de elice sau de șirul de bărci.

Unele din aceste rămășițe au fost îngropate în morminte nemarcate, cele mai multe au fost pur și simplu scufundate în râu. Operațiunea de curățire a malurilor râului a durat întreaga vară.
Dar vara anului 1979 din Kolpașevo a fost îndeobște una liniștită. A fost o vară ca toate celelalte.

Aceasta este povestea…

Dacă cineva nu a înțeles până acum, vreau să vă spun că eu unul consider aceste evenimente ca fiind remarcabile. Aceasta nu este o poveste despre represiunile staliniste sau despre Marea Teroare, NKVD sau sistemul criminal de stat.
Aceasta este o poveste despre omul sovietic.

Este despre compatrioții și concetățenii noștri, despre frații și surorile noastre.

Este o poveste despre viața în Siberia.

Este despre codul moral al ”constructorului socialismului”.
Aceasta este o poveste despre cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea – faimoasa descriere a lui Putin pentru căderea URSS.

Este o poveste despre măreața și minunata patrie pe care am pierdut-o, pe care doar un mostru fără inimă nu o poate regreta.

****************************************************************************

Nu sunt foarte multe de adăugat. Mă fascinează povestea, gradul de dresaj atins în Uniunea Sovietică. Anularea unui element fundamental de civilizație care însoțește specia umană de la nașterea ei: datoria ritualului funerar, indiferent de religie și cultură.

Doar cei mai odioși criminali erau dezmembrați și împrăștiați în patru zări. Însă aici nu este vorba de o răzbunare ritualică: cetățenii din Kolpașevo tratau acele cadavre ca pe niște deșeuri.

O dezumanizare completă, o societate dresată perfect să asculte indicațiile Partidului.

Majoritatea rușilor îl înjură pe Parhomenko pentru că a scos de la naftalină povestea asta care a încrâncenat carnea pe mine.

Poate povestea asta vă ajută să înțelegeți mai bine Rusia de azi, unde este lăudată perioada sovietică.

 

 

Surse:

 NYTIMES // historice.ro/ George Damian și //sovieticii-isi-tocau-mortii ,

Publicitate

23/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

17 şi 18 iunie 1951 – 67 de ani de la masivele deportări în Bărăgan ordonate de regimul comunist. VIDEO

 

 

 

În urmă cu  67 de ani, în zilele de 17 şi 18 iunie 1951,  regimul comunist a pus în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României (după deportarea germanilor din România în fosta Uniune Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945).

Atunci, în 1945, aproximativ 85.000 de persoane fuseseră obligate să-şi părăsească locuinţele, fiind deportaţi, la muncă silnică, în minele din Donbass şi Siberia.

Majoritatea celor strămutaţi atunci erau şvabii din Banat şi saşii din Transilvania, consideraţi că ar putea dăuna stabilităţii regiunii.

Deportările erau un mijloc de terorizare şi supunere a populaţiei în faţa abuzurilor des utilizat în Uniunea Sovietică, fiind considerate şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit mijloc pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”, mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile din ţară, se înmulţeau reacţiile de protest ale ţărănimii.

De exemplu, în vara lui 1949 avuseseră loc răscoale ale ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării şi a sistemului aberant de colectări.

Drept represalii, o serie de participanţi la aceste mişcări au fost executaţi, iar alţii dislocaţi.  

 Cam în aceeaşi perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a ţării mai era preocupată profund şi de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia!

Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul groteşti.

Punctul comun al propagandei şi acţiunii împotriva chiaburilor şi a Iugoslaviei, era Banatul. Aici exista o ţărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale ţării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive.

Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere.

Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.

Valul de deportări din 1951 a fost organizat în baza  Hotărârii  MAI nr.344 din 5 martie 1951 şi a două Directive, semnate câteva săptămâni mai târziu.

Hotărârea Ministerului de Interne al Republicii Populare Române dat  la 15 martie 1951 prevedea că:

„Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română.

Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

În primăvara anului 1951 a fost înteţită propaganda antititoistă în presă şi în cadrul organizaţiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranţă în rândul populaţiei.

Concomitent, au fost efectuate şi verificările în teren, pentru identificarea persoanelor «suspecte», conform unor liste întocmite din timp.

În noaptea de Rusalii a anului 1951, a fost pusă în mișcare acțiunea de deportare, pentru punerea în practică a acesteia fiind concentrate în zonele vizate mari efective militare, ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor.

Aproximativ 10.000 de soldaţi au blocat zona de frontieră, iar alţi circa 12.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost desemnaţi să execute operaţiunea propriu zisă de ridicare şi escortare până la destinaţie a celor deportaţi,  sub comanda generalilor Mihail Burcă şi Eremia Popescu, din conducerea Ministerului de Interne.

Pentru transportul deportaţilor au fost necesare 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. 

 

 

Imagini pentru deportările din bărăgan photos

 

 

 

Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din care 33.000 au fost bănăţeni, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu fosta Iugoslavie, din judeţele Caraş-Severin, Timiş, Mehedinţi şi Galaţi au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Câmpia Bărăganului . 

Spaţiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave din care a fost dislocată populaţia în vederea reaşezării ei în Bărăgan, se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi), acoperind un număr de 203 localităţi din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi.

Au fost vizate grupuri sociale şi etnice considerate de risc pentru regimul comunist instalat la putere de tancurile ocupanţilor sovietici: între 17 şi 18 iunie,ţărani înstăriţi, comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, germani, sârbi.

 

 

Imagine similară

 

 

Deportaţii au fost urcați în vagoane pentru transportul vitelor care au mers  două săptămâni, fiind debarcați în Bărăganul pustiu, bătut de vânt.

 

 

Imagine similară

Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă.

În anii următori şi-au construit case din chirpici şi au desţelenit pământurile, pentru a-şi asigura cele necesare traiului.

 

 

 

În vara și toamna anului 1951, în regiunile în care au fost dislocaţi aceştia au luat ființă 18 localități noi, special destinate lor: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

 

 

 Românii deportați în Bărăgan

Imagini pentru deportările din bărăgan photos

Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.

 

 

În această „Siberie a româ­nilor”, au fost deportate 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care cola­boraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoiști, 731 dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care tră­iau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 criminali deținuți, 257 germani, 162 foști moșieri și industriași.

S-au consemnat şi următoarele procentaje ale naţionalităţii capilor de familie deportaţi: români bănăţeni 32,77%; români basarabeni şi bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alţii 4,36%.

Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt.

1700 dintre ei (dintre care 174 copii) muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.

Conform revistei Historia,în 1956, după eliberarea deportaţilor, unele dintre aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru un „supliment de pedeapsă“.

Mii de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili” au fost trimişi cu domiciliul obligatoriu sau domiciliul forţat în Bpărăgan- era o nouă condamnare care nu era dată de nici un  tribunal şi nu urma nici o sentinţă.

  Acest domiciliu obligatoriu era dat de ofiţerul politic şi conducerea închisorii din care plecai, în funcţie de numărul denunţurilor pe care le aveai la dosar, întocmite de cei cu care împărţeai necazurile şi suferinţele.

 Între 1955 şi 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lăteşti, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea, personalităţi ale vieţii politice şi culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Hans Bergel, studenţii Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam.

În anul 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și astfel urmele acestei fărădelegi naționale au fost șterse.

Regimul comunist, responsabil de situaţie, a găsit soluţii rapide de a şterge această pată de pe obrazul Republicii Populare Române, începând să radă de pe faţa pamântului satele deportaţilor şi făcând să dispară, astfel, dovezile incriminatorii, de sub ochii opiniei publice interne şi internaţionale.
Într-un singur loc a întâmpinat, însă, rezistenţa oamenilor: la Fundata, unde fostul lagăr s-a transformat într-o lacalitate ce se regăseşte şi azi pe harta Romaniei.

Abia în anul 1972, Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greșite“, care au adus daune „politicii naționale“ a partidului.

Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă unul dintre numeroasele proiecte barbare  de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică.

Putem uita? Putem ierta?

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/18/ziua-de-18-iunie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-banatenilor-in-baragan-1951-din-perspectiva-istorica/

http://ziarullumina.ro/romanii-deportati-in-baragan-123334.html

http://www.memorialsighet.ro/expoziia-qrusaliile-negre-deportarea-in-brganq/

18/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Necredinţa: primul pas către Gulag

 

Imagine similară

Aleksandr Isaievici Soljeniţîn  (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă  – d. 3 august 2008, Moscova, Rusia)

 

 

Marele gânditor Aleksandr Soljenițîn,  laureat  al premiului Nobel pentru Literatură, activist şi dizident anticomunist supraviețuitor al Gulagului, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria lagărelor din Uniunea Sovietică, unde ajunsese  pentru că îl criticase pe dictatorul Stalin, spunea în 1983:

„Acum jumătate de secol, pe când eram copil, îmi amintesc cum bătrânii ofereau următoarea explicație pentru marile dezastre care au răvășit Rusia: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

De atunci am petrecut peste 50 de ani studiind istoria revoluției noastre; am citit sute de cărți, am colectat sute de mărturii personale și am contribuit cu opt volume la efortul de a înțelege ce s-a întâmplat.

Dar dacă aș fi rugat astăzi să formulez cât mai concis principala cauză a revoluției dezastroase care a înghițit 60 de milioane de suflete dintre noi, nu aș putea spune ceva mai precis decât să repet: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

Într-o cuvântare intitulată „Necredinţa: primul pas către Gulag”, rostită cu ocazia primirii,  în 10 mai 1983 la Londra, a premiului Templeton Prize for Progress in Religion, marele gânditor rus spunea cum au fost facilitate revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti de mentalitatea ateistă şi de un lung proces de secularizare, care a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de morala şi credinţele creştine tradiţionale.

Astăzi, la numai 35 de ani de la acel discurs, este îndreptăţită opinia că din păcate, nu avem nicio speranţă că ceva ar putea opri acest proces înainte ca să-şi epuizeze toate rezervele de energie pornite, după cum spune autorul, dintr-o imensă şi iraţională ură.

„Vestul trebuie să treacă prin experienţa invaziei comuniste; religia a rămas aici liberă, dar evoluţia istorică a Vestului a fost astfel încât astăzi şi el trece prin experienţa secătuirii conştiinţei religioase.

Şi el a fost martorul sfâşietoarelor schisme, războaielor religioase sângeroase şi răutăţii, ca să nu mai vorbim de valul secularismului care, dinspre sfârşitul Evului Mediu încoace, a inundat progresiv Vestul.

Această epuizare a puterii dinspre interior este o ameninţare a credinţei, care este, poate, chiar mai periculoasă decât orice încercare de atac reigios violent din afară.

Imperceptibil, de-a lungul a multor zeci de ani de eroziune, înţelesul vieţii în Vest a încetat de a fi văzut ca ceva mai măreţ decât „căutarea fericirii”, un ideal care a fost garantat solemn prin intermediul constituţiilor.

Conceptele de bine şi rău au fost ridiculizate timp de cîteva secole; interzise utilizării zilnice, ele au fost înlocuite prin judecăţi politice sau de clasă cu perioadă de folosinţă scurtă.

A devenit stînjenitor să afirmi că răul îşi află locaş în inima fiinţei omeneşti înainte ca aceasta să intre într-un sistem politic.

În acelaşi timp, nu este considerat ruşinos să faci concesii zilnice unui rău deplin. Judecând după continua avalanşă a concesiilor făcute chiar numai în faţa propriei noastre generaţii, Vestul alunecă ineluctabil înspre abis. Societăţile vestice îşi pierd tot mai mult esenţa religioasă pe măsură ce, în mod nechibzuit, îşi lasă pradă ateismului generaţia mai tânără.

Dacă un film balsfemiator despre Iisus este prezentat peste tot în Statele Unite, considerate una dintre cele mai religioase ţări din lume, sau dacă un ziar de mare tiraj publică o caricatură neruşinată a Fecioarei Maria, de ce altă dovadă de necredinţă mai este nevoie?

 Sau, de ce ar mai trebui cineva să se reţină de la ura arzătoare, indiferent dacă baza acesteia este rasa, clasa sau ideologia? O astfel de ură dezintegrează multe inimi astăzi.

Profesorii atei din Vest ridică o tînără generaţie în spiritul urii propriei lor societăţi.

Prinşi în vîltoarea condamnării,  uităm că defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale naturii umane, permiţând o libertate neîngrădită împreună cu diverse drepturi ale omului; uităm că sub comunism (iar comunismul stă ascuns în orice formă de socialism moderat, care este instabil) aceleaşi defecte se dezlănţuie în orice persoană posedând cel mai mic grad de autoritate; în timp ce toţi ceilalţi din acel sistem obţin cu adevărat „egalitatea” – egalitatea sclavilor în mizerie.

Această exuberantă dezlănţuire a urii devine semnul lumii libere a zilelor noastre.

Cu adevărat, în mod paradoxal, cu cât libertăţile personale sunt mai mari, cu cât mai ridicat este nivelul de prosperitate sau chiar de abundenţă – cu atât mai vehementă devine această ură oarbă.

Vestul dezvoltat contemporan demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că salvarea omului nu poate fi găsită nici în mulţimea bunurilor materiale, nici numai în a face bani.

 Această ură alimentată deliberat se împrăştie peste tot ceea ce este viu, în viaţa însăşi, în lumea cu culorile, sunetele şi formele sale, în corpul omenesc.

Posaca artă a secolului 20 moare ca rezultat al acestei uri monstruoase, căci arta fără iubire este stearpă.

În Est, arta s-a prăbuşit din cauza faptului că a fost pusă jos şi călcată în picioare, dar în Vest căderea fost voluntară, o prăbuşire într-o căutare nenaturală şi pretenţioasă, în care artistul, în loc să încerce să releve planul divin, încearcă să se pună pe sine în locul lui Dumnezeu.

Întâlnim deci din nou acelaşi produs al unui proces la scara întregii omeniri, Estul şi Vestul ajungând la aceleaşi rezultate, din, o spun din nou, aceeaşi cauză: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu!”

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/30/ziua-de-30-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/o-istorie-a-zilei-de-30-aprilie-video-3/

 

Surse:

 

http://www.theimaginativeconservative.org/2012/12/men-have-forgotten-god.html

http://orthodoxnet.com/blog/2011/07/men-have-forgotten-god-alexander-solzhenitsyn/#more-436

30/04/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: