Conflictele austro-turce pentru stăpânirea Ungariei, Transilvaniei și Banatului și o hartă de la 1610 a Principatelor Române autonome Transilvania, Moldova și Muntenia

HARTĂ / Principatele române Moldova, Transilvania și Valahia ca state autonome în anul 1610. Ungaria, Rusia sau Ucraina nu existau pe această hartă. (https://www.timpul.md/articol/principatele-romane-moldova-transilvania-i-valahia-ca-state-autonome-in-anul-1610- ).

Principatele Române Moldova, Transilvania și Valahia ca state autonome în anul 1610.

 Pe această hartă apărută la Amsterdam, Ungaria nu exista , fusese ocupată de turci, transformată în pașalâcul de la Buda și înglobată în Imperiul Otoman pentru un secol și jumătate!… ”Pașalâcul de Buda” (eyalet, beylerbeilic, kapudanlic!) a fost un guvernorat otoman al Ungariei ocupate de Turcia (1541-1699).

La fel, nici Ukraina nu exista, vecinii Principatului Românesc Moldova erau Polonia la nord și nord-est, Tătarii la est…

  Peste Nistru erau Podolia și apoi teritoriile marelui duce de Moscova. Nici Bulgaria nu exista pe hartă, era inclusă și ea în Imperiul Otoman!

În al doilea deceniu din sec. al XVI-lea, relațiile dintre Ungaria și Imperiul Otoman se deterioraseră până la punctul în care sultanul Soliman a reluat campania în Europa de Est și la 29 august 1526 l-a învins în Bătălia de la Mohács, pe regele Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (1506-1526).

Când a văzut corpul neînsuflețit al regelui maghiar Ludovic (1506-1526), sultanul turc Soliman ar fi spus: „Am venit într-adevăr împotriva lui,dar nu am vrut ca el să moară”. După scurt timp de la câștigarea bătăliei de la Mohács armata otomană a intrat în Buda, capitala Ungariei, însă pentru că orașul nu putea fi apărat cu ușurință, otomanii l-au părăsit după numai două săptămâni.

După Bătălia de la Mohacs, Ungaria a decăzut rapid fiind în 1541 anexată de Imperiul Otoman împreună cu Banatul Timișoarei.

Turcia a devenit cea mai mare putere în Europa de Est.

În anul 1538 în urma unei campanii de pedepsire a domnitorului moldovean Petru Rareș, Turcia transformase ținutul Tighina cu cetatea de pe Nistru în raia.

Brăila, marele port dunărean al Munteniei a avut aceiași soartă, fiind transformată în raia în 1540.

Cu toate acestea, Principatele Române Moldova și Muntenia precum și Transilvania au rămas state autonome!

După bătălia de la Mohács, tronul Ungariei a fost revendicat de arhiducele Austriei Ferdinand de Habsburg și de Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei.

Otomanii au transformat în pașalâc o parte din teritoriul Ungariei, iar restul acestei țări a fost condus de voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya, care a fost încoronat ca rege al Ungariei la Székesfehérvár, după ce Soliman l-a recunoscut pe Ioan Zápolya, ca rege vasal al Ungariei.

În anii următori, sub conducerea împăratului romano-german Carol Quintul și a fratelui său arhiducele Ferdinand de Habsburg, austriecii au reocupat temporar Buda și Ungaria.

Ca urmare, în 1529 Soliman a contraatacat prin valea Dunării și a recâștigat controlul asupra capitalei Buda în septembrie 1529, și l-a instalat pe tron pe Ioan Zápolya, iar în toamna următoare a asediat Viena.

În octombrie 1529, sultanul Soliman, care nu reușise să ocupe Viena, a dat ordin de despresurare și de retragere. A mai urmat o nouă încercare de a cuceri Viena în 1532, soldată din nou cu un eșec. A fost cea mai ambițioasă expediție a Imperiului Otoman și apogeul extinderii sale spre Vest.

Unii nobili maghiari au propus ca împăratul romano-german Ferdinand, arhiducele de Austria (1519-1564), domnitor al Austriei vecine și cumnat cu Ludovic al II-lea , să fie rege al Ungariei citând acordurile anterioare prin care ungurii au acceptat ca Habsburgii să ia tronul Ungariei, după ce regele Ludovic a murit fără să lase moștenitori.

Cu toate acestea, o parte a nobililor maghiari au apelat la unul dintre ei, Ioan Zápolya, care, fiind susținut de Soliman, a fost ales ca rege al Ungariei la 10 noiembrie 1526, însă nu a fost recunoscut ca rege de către puterile creștine ale Europei.

Lupta care a urmat pentru succesiunea la tronul Ungariei, între Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, cel dintâi (Zápolya) a fost sprijinit de Petru Rareș, care intervenise în Transilvania și i-a zdrobit pe partizanii lui Ferdinand (sași și unguri) în lupta de la Feldioara (22 iunie 1529).

Ioan Zapolya s-a menținut ca rege al Ungariei până la moartea sa, survenită la 20 iulie 1540.

În 1541 Habsburgii au intrat din nou în conflict cu otomanii și au încercat să asedieze Buda. Eforturile lor au fost respinse și ca urmare, Ferdinand și fratele său, Carol al V-lea, au fost forțați să încheie un tratat umilitor de cinci ani, cu Soliman. Ferdinand a renunțat la conducerea Regatului Ungariei și a fost forțat să plătească o sumă fixă anuală (tribut) către sultan pentru ținuturile maghiare aflate sub controlul lui.

O mare importanță simbolică, a avut-o și faptul că tratatul menționat nu l-a numit pe Carol Quintul „împărat”, ci „rege al Spaniei”, lăsându-l astfel, implicit, pe Soliman să se considere „împărat”. În august 1541, Soliman transformă o mare parte a Ungariei, cea sudică și estică, în pașalâc.

În urma transformării unei părți mari din Ungaria în pașalâc turcesc, lua ființă un nou beglerbegat (vilaiet), cu sediul la Buda. În acest beglerbegat, în afară de Ungaria, intrau o parte din Slovacia, din Serbia și câteva teritorii din Peninsula Balcanică.

La fel ca Transilvania, Banatul a devenit vasal al Imperiului otoman după înfrângerea Ungariei, în bătălia de la Mohács (1526). Ambele provincii au intrat oficial sub suzeranitatea Porții pe 4 septembrie 1541, când Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, respectiv Petru Petrovici, comitele de Timiș, au primit simultan steagul de investitură din partea sultanului Süleyman I. 

În urma campaniilor sultanului turc Soliman Magnificul din anii 1541 și 1543 au apărut trei regiuni distincte: Ungaria habsburgilor în nordul extrem și în vest; Ungaria otomană în lungul Dunării mijlocii- o regiune sub ocupația militară directă și permanentă a otomanilor și cu centrul principal la Buda; Între 1543 și 1562 războaiele au continuat în Ungaria, întrerupte de armistiții, cu puține schimbări notabile de fiecare parte.

În 1551, Banatul și Transilvania s-au alăturat Sfântului Imperiu Romano-German, sfidând suzeranitatea Înaltei Porți. Acest gest l-a determinat pe sultan să decidă ocuparea Timișoarei.

În acest scop, beglerbegul Rumeliei, Sokollu Mehmed pașa, a condus o expediție eșuată, în toamna anului 1551. Ofensiva otomană în Banat și Ungaria a fost reluată în anul următor, sub conducerea vizirului Kara Ahmed pașa. În vara anului 1552, oștile otomane au devastat Banatul de câmpie, ocupând principale puncte strategice, cetățile Timișoara și Lipova.

Timișoara a capitulat pe 25 iulie, în schimbul retragerii pașnice a populației și a garnizoanei care apăra orașul. Însă Ahmed pașa a încălcat înțelegerea, apărătorii orașului fiind masacrați, iar comandantul garnizoanei, Ștefan Losonczy, a fost decapitat. 

Conflictele turco-austriece au continuat timp de trei secole, Imperiul otoman pierzând o mare parte din cuceririle sale din Balcani din sec. al XVI-lea.

Un istoric italian povestea pe la 1700: „Româncele se măritau de la vârste fragede şi arătau supunere faţă de soţii lor”

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat fără îndoială în timp  şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale.

Fiind etnia cea mai numeroasă,românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini.

Un exemplu elocvent îl reprezintă veneţianul  Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte pe bănăţeni în 1780, atât cu calităţile cât şi cu defectele pe care le aveau.

Un pasaj din lucrarea lui Griselini merită relevat :

„Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.”

 Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei au fost cei care ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare.

Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

 

 

 

 

 

 

 

Dar iată ce povestea acest italian despre viața conjugală a românilor din trecut:

„Româncele se măritau de la vârste fragede şi arătau supunere faţă de soţii lor”

Istoricul venețian Francesco Griselini (1717-1783), făcea o călătorie lungă și fructuoasă în Banat între anii 1774-1777, urmată de redactarea unei istorii a regiunii.

Este vorba de o carte al cărei titlu, conform manuscrisului original în italiană, este

Lettere odeporiche. Ove suoi viaggi e le di lui osservazioni spettanti all storia naturale ai costumi di vari popoli e sopra piu altri interesanti oggetti si descrivono (Jurnal de călătorie.

Observații despre istoria naturală, obiceiurile diferitelor comunități și descrierea altor obiective interesante).

Iată ce scria Francesco Griselini despre viața conjugală a românilor din trecut:

„Româncele se măritau de la vârste fragede şi arătau supunere totală faţă de soţii lor.

Se lăsau cumpărate de la părinţi, iar viaţa de familie însemna a purta grija casei şi a copiilor.”

„Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani.

După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc.”

În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite.

„Flăcăul dacă a răpit mireasa ca să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini.

În zona Munţilor Apuseni, în secolele trecute, târgurile de fete erau evenimente de mare importanţă pentru comunitate.

Cel mai cunoscut era cel de pe Muntele Găina.

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi.

Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului.

Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg.”

Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor.

Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe.

„Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă, urmată de cântece de fluier şi cimpoiu, pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei.”

Căsătoria era considerată o necesitate la români, potrivit observaţiilor istoricului.

Acesta relata că a observat puţini tineri necăsătoriţi şi că majoritatea celor cărora le mureau soțiile se recăsătoreau în scurt timp.

Femeile arătau supunere soţilor lor şi erau cele care purtau de grijă copiilor în acelaşi timp în care se ocupau de muncile casnice.

„Femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, mănâncă după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere.

Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei. Acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile după naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice.

Autorul Istoriei Banatului adăuga că româncele umblau tot timpul desculțe, mai puţin când ieşeau din casă şi la sărbători.

Puţine erau cele care se dichiseau.

„Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele căsătorite însă, în unele localităţi ale provinciei, își acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag până sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o așează în aşa fel încât formează un fel de scufie.

Atât fetele mari, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede.

Pe lângă acestea se mai adaugă şi o camăşa brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împaunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedeie.”

După ce petrece câțiva ani în Banat, autorul venețian lasă moștenire o mărturie foarte bine documentată, popularizând-o în mediile academice occidentale, milaneze, florentine, venețiene, vieneze, suedeze, franceze, germane.

Se observă acest lucru deîndată ce se citesc numele savanților și al academiilor cărora le este adresat fiecare capitol al cărții, capitol redactat sub forma unei scrisori în care sunt inserate descoperirile aparținând mai multor discipline științifice.

 

 

Sursa:

https://www.rotalianul.com/ce-povestea-italian-despre-viata-conjugala-romanilor-din-trecut/

 

 

 

Consemnări istorice despre românii din Banat

 

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale.

Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini.

Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Foto: Harta  Banatului.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1)

Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare.

Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii.

Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse.

În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod:

„Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.”(2)

Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor:

„Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune.

Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate.

În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria înFabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4)

Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase:

„Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

 

https://istoriabanatului.wordpress.com/category/articole-de-istorie/