CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Coloniștii irlandezi din Banat

Pacea de la Passarowitz - Wikipedia

Mircea Rusnac – În Banat au fost şi colonişti irlandezi

 

După 1718, Banatul, asemănat probabil de autorităţile imperiale austriece cu un contemporan Turn Babel, a fost colonizat intens cu oameni care proveneau din toate colţurile Europei.

În afară de etniile principale ale Banatului, care mai există şi astăzi, în regiune au fost aduşi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, şi oameni de alte etnii, despre care acum nu mai ştim aproape nimic, deoarece în timp ei au dispărut, fie datorită asimilării de către cei din localităţile învecinate, fie nefăcând faţă diferenţierii climatice dintre Banat şi zonele lor de baştină.

Astfel, pentru o perioadă în Banat au existat şi colonişti italieni (la Carani – Mercydorf), francezi (la Tomnatic – Triebswetter), polonezi (la Ostojićevo – Sânmiclăușu de Tisa), loreni (la Seultour şi Charleville, acum reunite în localitatea Banatsko Veliko Selo) şi chiar spanioli (la Becicherecu Mare, pe atunci denumit Barcelona Nouă).

 Iată însă că că în regiune, mai exact la Caransebeş, au existat în aceeaşi perioadă şi colonişti irlandezi! Amănuntele acestui aspect inedit pot fi găsite în articolul de mai jos, publicat pehttps://istoriabanatului.wordpress.com/. 

Johann O’Brien, bănăţeanul irlandez. Povestea caransebeşeanului care are statuie la Viena, de Valerius Hora.

Printre personalităţile ale căror nume se leagă de cel al Caransebeşului îl regăsim arareori pe eroul acestui articol – o regretabilă omisiune, având în vedere că povestea vieţii caransebeşeanului Johann von O’Brien este una pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă.

O readucem în actualitate cu convingerea că orice restituire istorică, fie şi una realizată printr-un demers neprofesionist, adaugă încă o tuşă importantă pe vastul tablou al istoriei bănăţene. Johann Freiherr von O’Brien, Graf auf Thomond – acesta este numele complet sub care eroul nostru apare în lista cadeţilor absolvenţi ai Academiei Militare Tereziene de la Wiener-Neustadt. Pentru cititorii derutaţi de lungimea acestui nume, să precizăm că titlul de „Freiherr” a fost un mic rang nobiliar uzual în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, unde era considerat un echivalent parţial al titlului de baron.

În ceea ce priveşte titlul de Graf auf Thomond (Conte de Thomond), acesta sugerează faptul că Johann von O’Brien era un descendent îndepărtat al vechii familii nobiliare ce domnea odinioară în micul regat medieval irlandez Thomond. Cum a ajuns el în Banat, e o întrebare la care vom încerca să răspundem ceva mai târziu.

Din primul volum al monografiei dedicate de maiorul Johann Svoboda Academiei Militare Tereziene aflăm că Johann von O’Brien, fiul unui căpitan, s-a născut la Caransebeş în data de 25 ianuarie 1776 (după alte surse, 1775). El a fost primit în Academie la 10 martie 1790, la vârsta de 14 ani, şi a fost încadrat în armata austriacă la 3 octombrie 1794, ca stegar al Regimentului de Infanterie nr. 33. A fost înaintat la rangul de locotenent în 1796, locotenent-major în 1799 şi căpitan al Statului Major la 8 martie 1800.

În 1805 îl regăsim în cadrul Regimentului de Infanterie 39 al generalului Petru Duka, iar în acelaşi an e transferat din nou la Statul Major, unde primeşte gradul de maior la 1 noiembrie. În luna iunie a anului 1808 intră în rândurile Regimentului de Infanterie nr. 49.

Johann von O’Brien a participat la o serie de campanii militare în perioada Războaielor Napoleoniene (1799-1815), remarcându-se în câteva rânduri prin curaj şi hotărâre pe câmpul de luptă. Un prim act de bravură consemnat în documentele vremii a fost acela de la 21 aprilie 1809, când Johann von O’Brien, aflat la comanda primului batalion al Regimentului de Infanterie 49, a asigurat ariergarda flancului stâng în timpul unei retrageri în apropierea oraşului Landshut, reuşind să întârzie avansul trupelor inamice până când armamentul şi proviziile au fost puse în siguranţă.

La Edelsberg, în data de 3 mai, O’Brien a dejucat printr-un atac la baionetă o acţiune care urmărea să izoleze trupele sale de restul regimentului.Cea mai cunoscută acţiune militară comandată de O’Brien a avut loc însă la 13 mai 1809: atunci, maiorul născut la Caransebeş a izbutit să încurce socotelile trupelor franceze care intenţionau să traverseze Dunărea la Jedleseer Au, foarte aproape de Viena. Rezistenţa dârză şi contraofensiva oamenilor lui O’Brien au permis arhiducelui Carol al Austriei să ajungă în timp util la locul atacului.

Graţie acestei rezistenţe, armata franceză a fost nevoită să înfrunte ulterior o forţă austriacă mult mai bine organizată, iar următoarea confruntare, celebra bătălie de la Aspern, a consemnat un important succes al arhiducelui Carol. Potrivit informaţiilor furnizate în cartea sa de maiorul Johann Svoboda, acţiunea militară condusă de O’Brien la Jedlesee – pe tot parcursul zilei de 13 mai şi în noaptea următoare – s-a soldat cu 530 de victime în rândul francezilor, austriecii izbutind să ia şi 385 de prizonieri: un şef de batalion, 14 ofiţeri şi 370 de soldaţi. În urma acestei fapte de arme, arhiducele Carol l-a înaintat pe Johann von O’Brien la rangul de locotenent-colonel.

De asemenea, acest act de vitejie i-a adus în 1810 crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.La 6 iulie 1809, O’Brien a fost rănit grav în cursul bătăliei de la Wagram.

După mai multe luni de convalescenţă la Viena, s-a întors pe câmpul de luptă cu rangul de colonel, fiindu-i încredinţată comanda unui regiment. A fost rănit a doua oară la 18 octombrie 1813, în bătălia de la Leipzig, şi s-a mai făcut remarcat o dată în timpul bătăliei de pe râul Mincio (8 februarie 1814).

Anul 1815 îl găseşte tot pe câmpul de luptă, la comanda unei brigăzi a corpului de armată condus de generalul Bubna.

În luna noiembrie a anului 1820 a fost avansat la rangul de general-maior, iar în mai 1826 a părăsit serviciul militar. A murit patru ani mai târziu, pe 27 februarie 1830, la Pesta.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că la Viena există şi un monument închinat lui Johann von O’Brien. Acesta a fost ridicat chiar la Jedlesee (acum parte a Vienei), în 1909, la exact un secol de la temerara acţiune militară condusă de maiorul O’Brien. Monumentul este un obelisc înalt de 5 metri, amplasat pe un soclu cu trei trepte. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz cu aripile desfăcute, care ţine în gheare simbolicul glob imperial. Chipul celui comemorat se găseşte pe latura frontală a obeliscului; este vorba despre un portret în relief, realizat din bronz.

Din 1913 există la Viena şi o stradă care îi poartă numele: O’Brien Gasse.Cum au ajuns însă membrii clanului O’Brien din îndepărtata Irlandă până în Banat?

Ei bine, povestea lor e povestea romantică a unei armate fără patrie, rămase în istorie sub un nume neobişnuit: The Wild Geese – Gâştele Sălbatice. În războiul pentru tronul Angliei, revendicat la sfârşitul secolului al XVII-lea de protestantul William de Orania şi de catolicul Iacob al II-lea, catolicii irlandezi l-au susţinut, evident, pe Iacob.

Din păcate pentru ei, deznodământul acestei lupte pentru putere nu i-a avantajat: William a triumfat la 1690, în celebra bătălie de pe râul Boyne, iar catolicii învinşi au ales calea exilului. Asemuiţi cu păsările călătoare, dragonii irlandezi părăseau insula pe ascuns, în calele fregatelor francezilor, care declarau în documente chiar aşa: că transportă „păsări” către continent.

De aici li s-a tras porecla, transformată ulterior în renume, pentru că „păsările” au devenit cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Se spune că Gâştele Sălbatice erau războinici viteji care nu se temeau de moarte, motiv pentru care erau primiţi cu braţele deschise în armatele marilor puteri.

În secolul al XVIII-lea, multe Gâşte Sălbatice au luptat sub steagul Imperiului Austriac. Căpitanul O’Brien, tatăl eroului nostru, a fost probabil unul dintre aceşti mercenari, despre care împăratul Franz Stephan spunea: „Cu cât avem mai mulţi irlandezi în serviciul armatei austriece, cu atât mai bine!

Aşa, trupele noastre vor fi mereu disciplinate; un irlandez laş e o raritate, şi chiar dacă irlandezului nu-i place un lucru, îl face totuşi din dorinţa de a dobândi gloria militară.”

Abia după 1800, atitudinea Angliei faţă de populaţia catolică a Irlandei a devenit ceva mai îngăduitoare, ceea ce a condus la o reducere a emigraţiei soldaţilor irlandezi. Practic, Războaiele Coaliţiei au reprezentat ultimul moment de vârf al Gâştelor Sălbatice în cadrul armatei austriece.

Este Johann von O’Brien un reprezentant al Banatului? Contează mai mult originea sau locul naşterii?

Dincolo de aceste întrebări, la care răspunsurile vor fi mereu subiective, să remarcăm cu mândrie că acest spaţiu geografic a fost mereu un creuzet al etniilor, iar modelul bănăţean ilustrează cât se poate de frumos deviza „unitate în diversitate” – un motto pe care Banatul l-a promovat cu mult timp înainte de apariţia Uniunii Europene.

 

01/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un document despre disputa din 1919 dintre România şi Serbia privitoare la împărţirea Banatului

 

Imagini pentru harta împărţirii banatului in 1918

Harta Banatului după împărţirea acestuia între România şi Serbia.

 

 

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

 

În Magazin istoric din octombrie 2017, prof. Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920.

Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace.

Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Cunoaştem că prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat.

La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea.

Între timp însă, România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele, şi în consecinţă, se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor occidentali, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă.

Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916, iar pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia.

În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu, care, după alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial.

„Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii.

Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni.

Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles.

Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita.

L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici.

El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială.

Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent.

De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune.

Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu.

Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie.

Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli.

Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei.

Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis:

„Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.”

I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”.

 

 

 

 

Surse:

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, revista Magazin istoric din octombrie 2017, pp. 73-75.

https://istoriabanatului.wordpress.com/2018/03/16/mircea-rusnac-un-document-despre-impartirea-banatului-din-1919/

 

 

 

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/21/o-istorie-a-zilei-de-21-septembrie-video/

 

21/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

În 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat Iugoslavia, România s-a abţinut să participe

 

Într-o scrisoare de răspuns către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din luna mai 1941, la un memoriu al acestuia din 8 aprilie acelaşi an, generalul Antonescu făcea referiri concrete la chestiunea Banatului, prezentând un deosebit interes pentru noi:

„…Bombardamentul localităţilor româneşti de către aeroplanele jugoslave nu poate fi considerat decât ca un nou act de provocare în lunga serie de acte de neloialitate şi ostilitate făcute consecvent de Jugoslavia împotriva poporului român, cu dispreţul obligaţiunilor ce le avea atât ca membră a Micei Antante, cât şi a Înţelegerii Balcanice.

Voi enumera numai unele din aceste acte:

Trecând cu vederea peste modul nedrept în care s-a rezolvat chestiunea Banatului la Conferinţa de la Paris, cu toată îndârjita apărare a drepturilor noastre susţinute acolo de Ion I. Brătianu, ca român nu pot uita că 175.000 de fraţi de ai noştri din Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava n-au avut o singură şcoală şi biserică românească, deci nicio asigurare a vieţii lor etnice, ocrotite prin tratatele pentru protecţia minorităţilor.”

Iar în încheierea mesajului său, Ion Antonescu preciza:

„Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului, în uzine sau cu arma la picior.

Această ţară a fost, ştiu bine, alături de mine, în unanimitate, şi cu prilejul evenimentelor care au determinat scrisoarea d-voastră. Onoarea şi drepturile acestei ţări le voi apăra întotdeauna şi împotriva oricui. Pentru această ţară şi împreună cu ea, nădăjduiesc că voi reface şi hotarele drepte pe care le merită.

Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

General Antonescu.”

Din aceste extrase se poate vedea faptul că Antonescu era un bun cunoscător al realităţii geopolitice din zona Banatului şi a frontierei româno-iugoslave. De altfel, el analizase problema bănăţeană încă din 1919, când a publicat lucrarea intitulată Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (reeditată în 1990).

Acolo scria:

„Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele ţări.” (p. 92) Şi de asemenea:

„În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde niciodată o mână prietenească acelora pe care i-am ajutat în momentele lor grele.

Un viitor conflict armat, provocat de această chestiune, nu este exclus, şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.” (p. 93)

Totuşi, în 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat temporar Iugoslavia, România s-a abţinut să participe la acest act.

Cu acel prilej, la 3 aprilie 1941, într-o convorbire cu mareşalul german Walther von Brauchitsch, şeful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion Antonescu i-a declarat că armata română nu va participa „la conflictul în perspectivă cu Iugoslavia.”

Totuşi, el atrăgea atenţia mareşalului german ca trupele ungare să nu fie lăsate să pătrundă în Banatul iugoslav, deoarece „aceasta ar provoca un val de indignare în ţară şi m-ar sili să intervin, ceea ce ar putea duce la un conflict cu trupele ungureşti.” (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 240.)

A doua zi, ministrul român la Berlin, Raoul V. Bossy, îi comunica ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că România nu revendica teritorii de la Iugoslavia, însă „nu poate admite în niciun chip ca trupele ungare să pătrundă în Banatul sârbesc spre a-şi constitui un pretins drept întru realizarea unor aspiraţii potrivnice în totul situaţiei etnice.” (Ibidem.)

Guvernul lui Hitler a luat în considerare avertismentele României şi nu a permis Ungariei să ocupe Banatul sârbesc, acesta rămânând sub administraţie militară germană.

În acest mod, România va rămâne singurul dintre statele vecine Iugoslaviei care nu va participa la operaţiile militare declanşate împotriva acesteia la 6 aprilie 1941 şi care nu va profita de situaţia grea în care se aflau popoarele iugoslave pentru a ocupa teritorii ale acestora.

Mărturiile prezentate aici confirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, anume că Antonescu nu acorda Banatului o importanţă mai mică decât altor provincii româneşti.

El era un bun cunoscător al problemei bănăţene şi acest lucru reiese în mod cert din mărturiile documentare de care dispunem astăzi.

 

Sursa:

 

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul. Alte mărturii

 https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/12/mircea-rusnac-maresalul-antonescu-si-banatul-alte-marturii/

 

CITIŢI ŞI :

 

 Mareşalul Antonescu şi Banatul (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Maresalul%20Antonescu%20si%20Banatul%20de%20Mircea%20Rusnac.htm)

 

 

 

 

 

29/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: