Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Nimeni nu e judecat pe drept cât traieşte. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării.”

 

 

 

 

 

 

– Regina Maria a României –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

M.S.Regina Maria a fost mare Prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi Regină a României.

A fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg – Gotha, (născută Marie Alexandra Victoria la  Eastwell Park, Kent, in Anglia, la 29 octombrie 1875 — d. 18 iulie 1938  la  Sinaia, in Regatul Romaniei) .

Prinţesa Maria este nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea.

Regina Maria a fost supranumită de popor “Mama răniţilor”, “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892.

Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României,o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment; piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

Regina Maria a călătorit la Paris in timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa.

Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de Regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles.

Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel Romania Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei.

Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927.

În momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic, de pe malul Marii Negre.

După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria.

În anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu inima marii regine.

Inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

 Inainte de moarte, Regina Maria le-a adresat  românilor următorul mesaj:

“Când veţi citi aceste rînduri, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii eterne. Totusi, pentru marea iubire pe care v-am dat-o chezăşie, doresc să vă vorbesc din nou.

Am devenit a voastră, pentru bucurie şi pentru mâhnire.

Când privesc în urma, este greu să spun care a fost mai mare – bucuria sau mâhnirea.

Eu cred că mai mare a fost BUCURIA, dar prea îndelungata a fost MÂHNIREA”.

Cred că ultima frază a Reginei Maria curpinde întreaga dramă a poporului roman, mai ales a părţii de naţiune româna din Basarabia…

 

 

 

VIDEO SI GALERIE FOTO : REGINA MARIA A ROMÂNIEI – REGINA SOLDAT ȘI DIPLOMAT

Foto: M.S. REGINA MARIA la o paradă  de 10 Mai

 

 

M.S.Regina Maria a fost mare Prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi Regină a României.

A fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg – Gotha, (născută Marie Alexandra Victoria la  Eastwell Park, Kent, Anglia la 29 octombrie 1875 — d. 18 iulie 1938  la  Sinaia, Regatul Romaniei) .

 

 

REGINA MARIA, ARMA SECRETĂ PENTRU REÎNTREGIREA TARII

 

 

Viitorul postbelic al României era în pericol la Conferința de Pace de la Paris. În debutul acesteia, Consiliul Suprem a respins tratatul semnat in 1916 cu Aliații.

Marile Puteri (Anglia, Franța, Statele Unite, Italia si Japonia), s-au eschivat de la obligațiile prevazute in Tratat, invocând pacea separată pe care România fusese obligată să o încheie cu  Puterile Centrale, după ieșirea Rusiei aliate din război, având drept cauză declanșarea revoluției bolșevice conduse de Lenin.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intre timp, Regina Maria ii scrisese rudei sale, Regele George al V-lea al Angliei, insistand ca acesta sa sprijine revendicarile teritoriale ale Romaniei.

Cel care a rugat-o sa plece la Paris pe regina care atunci era în vârsta de 43 de ani a fost Regele Ferdinand, iar Prinţul Barbu Stirbey a confirmat faptul ca Maria a fost aleasă pentru misiunea neoficială, al carei scop era sa ajute România.

Ideea fusese, initial, a ministrului francez in România, contele de Saint-Aulaire, care aflase ca Ion Bratianu si delegatia lui nu avea sanse de succes. (Ziua Online, Nr. 4678 de joi, 29 octombrie 2009).

Şi, în continuare, de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_a_Rom%C3%A2niei

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Regina Maria a României

 

 

Regina Maria a Romaniei, fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de-al doilea fiu al Reginei Victoria, s-a născut la Eastwell Park оn Kent, şi a fost iniţial Principesă de Edinburg. Mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Așadar, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea.

A fost supranumită de popor “Mama răniţilor” și “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

S-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României.

 

 

 

 

 

 

 

Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României,o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment; piesa are gravată inscripţia:

„Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

 

 

 

 

 

 

 

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Maria, Nicolae și Elisabeta, 1906 

( Foto: Wikipedia.ro)

 

 

 

REGINA SOLDAT SI DIPLOMAT

 

 

Celebra sa bunică, Regina Victoria a Marii Britanii, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“.

În timpul Primului Război, aceste cuvinte s-au dovedit a fi premonitorii, căci România neîntregită, care se unificase în 1859, a fost ocupată după o serie de înfrângeri militare de armata germană ce atacase dinspre Ungaria şi din Bulgaria şi obligată să se restrângă în Moldova.

Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras familia regală, aici s-au refugiat toate instituţiile publice ale statului român, în timp ce în Rusia, aliata de la Răsărit a României, familia ţarilor ruşi Romanov au fost executată şi la graniţa de est a izbucnit Revoluţia Bolşevică.

Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi ţara rămăsese într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, nu în ultimul rînd datorită prim-ministrului I.C. Brătianu.

Dar alături de acesta, o influenţă deosebită în a-l  convinge pe Regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei în 1916 l-a avut Regina României, Maria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Armata română, instruită de francezi, a luptat cu vitejie în Munţii Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă.

Au intrat acum în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie şi recunoaşterea acestor eforturi şi fapte de vitejie prin includerea sa de partea taberei victorioase în momentul semnării tratatului de la Versailles.

 

 

 

 

REGINA DIPLOMAT

 

Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde.

Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei, care l-a primit în toată splendoarea sa, omagiile sale. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun.

Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de Regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles.

În urma demersurilor diplomației române și a reginei, a luat România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei.

Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927.

În momentul în care fiul său, Carol al II-lea a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938.

După 1990 a fost publicat jurnalul reginei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa sa amoroasă extrem de agitată.

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1924, a construit într-un peisaj superb Palatul de la Balcic şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

 

 

 

 

 

 

INIMA REGINEI MARIA

 

 

 

 

 

Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima sa să rămâna la reşedinţa de la Balcic.

După pierderea Cadrilaterului (în 1940), inima sa a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria.

În anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu  inima marii regine.

 

 

 

 

 

 

 

Inainte de moarte, Regina Maria le-a adresat supușilor săi următorul mesaj:

 

“Când veţi citi aceste rînduri, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii eterne. Totuţi, pentru marea iubire pe care v-am dat-o chezăşie, doresc să vă vorbesc din nou.

Am devenit a voastră, pentru bucurie şi pentru mâhnire. Când privesc în urma, este greu să spun care a fost mai mare – bucuria sau mâhnirea.

Eu cred că mai mare a fost BUCURIA, dar prea îndelungata a fost MÂHNIREA”.

Ultima frază a mesajului Reginei Maria cuprinde întreaga dramă a poporului român, mai ales a românilor din Basarabia…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Regina Maria și Regele Ferdinand

 

 

 

 

 

  

 

 

 

Regina Maria si printesa Maria Mignon

 

 

 

 

Regina Maria, “Regina-soldat” a României şi culoarea violet

 

 

 

Incoronarea de la Alba Iulia

 

 

Regina Maria (soţia regelui Ferdinand I al României), a fost supranumita “Regina-soldat” pentru atitudinea sa curajoasa din timpul Primului Razboi Mondial.

 În acea perioadă, întâlnea zilnic la Iaşi, în haine de soră medicală, eşaloanele cu soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos.

 

 

 

 

 

 

Zi şi noapte, regina pe care ostaşii au numit-o şi “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi…A decedat în 1938, la 63 de ani.

Înmormântarea a fost emotionanta. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată.

După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului.

Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”

 

Scurtă biografie: Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, și a fost inițial Principesă de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg și Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria,iar  mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Asadar, Prințesa Maria este nepoata Regelui Edward al VII-lea și verișoara primară a Țarului Nicolae al II-lea și a Regelui George al Angliei.

Regina Maria a murit în ziua de 18 iulie 1938 în castelul Pelisor. Conform prevederilor testamentare, trupul i-a fost înhumat la Curtea de Arges, iar inima i-a ramas în ctitoria sa “Stella Maris”,castelul sau iubit de la Balcic aflat pe malul Marii Negre, în Cadrilater.

Dupã predarea Cadrilaterului cãtre Bulgaria, inima Reginei Maria a fost depusã în firida unei stânci de lângã Castelul Bran,a doua reședință a sa.

În anul 1968, comuniștii au spart cu răngile sarcofagul de marmură și au luat caseta cu inima.

Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva inMuzeul National de Istorie a României

Cetatenii din Bran  au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Dr. Veaceslav Stavila, istoric din R.Moldova

 

 Galeria foto : CASA REGALĂ blog