CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul, o enigmă istorică

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul 
 

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul.

Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor.

Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene.

Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului.

Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa.

În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“.

Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Asadar, armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia.

El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte.

Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului.

Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii.

Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa. 

                   

Dezastrul din 28 iulie 1402.

     

Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer – “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.”

 

 

https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2015/03/batalia-ankara-1402.jpg

Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei şi Baiazid, spaima Europei.

Primul dispunea de aproximativ 700.000 de oameni, al doilea – de numai 300.000.

În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu încă de la început şi alte dezavantaje.

Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale.

Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită.

În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii.

Deşi excelentele trupe sârbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua.

Spre seară, văzând că totul e pierdut, acceptă, în sfârşit, să abandoneze lupta.Prea târziu.

În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă.

Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise:

„Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce-aveţi de gând să faceţi!“ Şi se pregăti să moară.

Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”

Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mâinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea de-o parte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei.      

 

 

 

 

TIMUR LENK (1336 – 1405

 

 

În clipa când intra în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

 

Cuşcă de fier sau litieră?
 

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său.

Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), o prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur.

Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402.

Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată.

Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

   S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.    

   În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia.

S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.    

  Dar asemenea păreri sunt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele.

Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizând însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punându-i în seamă o asemenea răzbunare.

Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“.

În ceea ce îl priveşte pe Orudj ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie la aproape o jumătate de secol de cele întâmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sunt nici astăzi cunoscute.

În schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru.

Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

Cronicarul otoman Aşîkpasazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate până la moartea acestuia, scria: “Îl duceau pe Bayezid han într-o litieră (tahtirevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai.

Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“.

Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul bizantin Laonic Chalcocondyl“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hummer (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvântul “kafes“. În limba turco-osmanã „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“, care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes”.

Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într-o cuşcă?

Deci “kafes” nu înseamnă neapărat “cuşcă”. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s-a făcut cinstea de a fi dus într-o litieră.

Un alt argument pe care îl invocă partizanii cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivătăţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia.

Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpânirile.

Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i-a desfăcut mormântul, i-a ars cadavrul şi i-a aruncat cenuşa în cele patru vânturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească fostului lor suveran o captivitate atât de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Bizanţ şi din Europa a putut favoriza răspândirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental.

Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprülü – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într-o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă.

Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc. Examinând însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid.

Dovadă că Timur l-a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci când fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mâinile legate, Timur s-a indignat.      

 Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin istoric, filologic şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într-o cuşcă de fier.

 

Asasinat sau sinucidere?

 

Trecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară.

Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate.

,,Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan.

La acestea, Timur ar fi răspuns:

“Așa este.Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.” 

Sultanul BAIAZID YILDERIM (1354 – 1402)

Aceste cuvinte l-au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma.

Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe.

Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente.

Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Aceasta este doar o versiune (credem cea mai veridică și mai logică) a morții sale.

Prof. dr. Bedi Șehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată.

El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmașii lui Baiazid din dinastia otomană și cronicarii de la curtea lor, au căutat să treacă sub tăcere această moarte ,,eretică”.

Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur și simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfârșit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alții de hipertensiune arterială sau de insuficiență respiratorie.

Este posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mândrul sultan.

Ele nu exclud teza sinuciderii, ci o susțin.S-a lansat și teoria că Timur însuși ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziție nu rezistă în fața izvoarelor. Într-adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atât de prețios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand?

Din izvoare rezultă că, dimpotrivă, Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului și-i trimitea chiar medicul său personal spre a-l îngriji.

Când, pe neașteptate, hanului i de aduse vestea morții lui Baiazid, el fu profund mâhnit.

După câteva zile, rămășițele pământești ale fostului sultan au fost trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care avea să devină unicul stăpân al statului otoman. 

sursa: Mihai Maxim, Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul în Magazin istoric, Anul V, Numărul 8 (53), august, 1971

Publicitate

05/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: