15 martie 1848: Ziua anexării Transilvaniei la Ungaria fără consultarea românilor majoritari. Apelul neascultat al Academiei Române

15 martie este sărbătorită drept Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, una din sărbătorile naționale ale țării vecine impusă deja și în România. Parlamentul țării noastre are zi liberă azi pentru ca aleșii să poată „sărbători” crimele maghiarilor din 1848. La această dată a fost declanșată Revoluția de la 1848 din Ungaria.

Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat atunci independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic.

În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari.

În programul revoluției maghiare, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei  la Ungaria, fapt care ignora realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie.

15 martie 1848 înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare care a urmat, amintirea războiului civil și a jertfelor numeroase în populația civilă românească: copii de vârste diferite, femei, bătrâni uciși nevinovați, preoți și dascăli schingiuiți, case si chiar sate întregi incendiate de către gardiștii secui și maghiari, distrugerea prin incendiere a unei comori uriașe a românilor, și anume arhiva Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, amintirea amenințărilor teroriste ale lui Kossuth adresate românilor care nu i se supun, într-un cuvânt amintirea terorismului maghiar de atunci.

A fost un act forțat, care nu ținea seama de dorința băștinașilor români majoritari din Transilvania!

Imediat au reacționat  Avram Iancu şi Aron Pumnul care au dat de la Târgu Mureș strigătul răsculării împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, act votat în Dieta ungară întrunită la Pojon. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare la Blaj, în Duminica Tomii, adunarea legendară din 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte era intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ” nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU, scrie https://www.buletindecarei.ro.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.

A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

În august 1848, sârbii, românii şi croaţii , se ridicaseră deja împotriva intenţiilor de hegemonie ale maghiarilor si  cele mai mari nenorociri ameninţau ţara şi popoarele Ungariei.

Vă redăm în continuare câteva fragmente din poeziile revoluționarului Petofi Sandor, venerat ca erou al revoluției maghiare, în țara vecină

„Căci doar maghiarul este stăpân în ţară”, clama el în poezia „Magyar Nép” (Poporul maghiar) din iunie 1848:

Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,
 Iar cei care vor să ni se urce în cap
Vor simţi pe capetele lor paşii noştri,
Înfingându-le pintenii în adâncul inimii…

Despre libertatea lumii  nemaghiare, în septembrie 1848 când se desfăşura deja lupta, el scria în poezia :

„Pe viaţă şi pe moarte” (Élet vagy halál):

”Croaţi, germani, sârbi şi români,
Ce vă repeziţi cu toţii la Ungaria? (…)
Căci nu sunteţi decât corbi, nişte corbi scârboşi,
 Dar maghiarul încă nici vorbă să moară,
Doamne fereşte! Ba chiar cu sângele vostru
Va zugrăvi pe cer Dumnezeu purpuriul zorilor…
N-o să mai fie duşmani, când ultimul strop
De sânge va curge din blestematele voastre inimi…”

Apelul neascultat al Academiei Române

Academia Română

20 iunie 2017

APEL

Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri și a memoriei istorice a românilor.Academia Română este principala instituție a conștiinței naționale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naștere, proiectul ei constitutiv, rostul instituției și destinul său primordial.

Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conștiința națională a celor care conduc vremelnic destinele unei națiuni scade sub cota de alarmă.

Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se relativizează, tot ce e sfânt și intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în față și să spună lucrurilor pe nume. Conștiința națională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituțiile sale.

Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România și în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă și mare.

Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri” conduși de Petöfi Sandor și mobilizați de poeziile sale patriotice au ridicat mulțimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiți gata!”).

La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care și unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament și de Curtea de la Viena. Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România!

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă și vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea națională și de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restriște sau de bucurie colectivă.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva menținerii păcii sociale interne, exemplară în țara noastră, în condițiile în care drepturile minorităților de aici depășesc normele europene în materie.

A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unității naționale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă și internațională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla așa ceva.

Nu există scuze, argumente și justificări de niciun fel. Toți vom fi judecați pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este națională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.

Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naționalitate ar fi aceștia, la responsabilitate, respect și, până la urmă, la bun simț. Să nu ne uităm menirea și să nu uităm niciodată cine suntem.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Biroul Prezidiului Academiei Române

Publicitate

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU

10 septembrie 1872- A murit Avram Iancu („Crăişorul Munţilor”), conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Avram Iancu este personalitatea istorică care ocupă primul loc în ierarhia celor mai cântaţi eroi ai poporului român. Atât cântecele populare, cât mai ales cântecele patriotice  l-au ales adesea ca subiect pe Craiul Munţilor.

Majoritatea românilor au învăţat despre Avram Iancu din aceste cântece sau văzând marele număr de statui care au fost înălţate în  oraşele transilvănene. Cât despre cele câteva rânduri din manualele de istorie, acestea  nu suplinesc absenţa informaţiilor despre viaţa şi activitatea lui Iancu şi, cu atât mai puţin, despre evenimentele din Transilvania din 1848-1849.

Practic cunoştinţele majorităţii românilor se reduc la „Iancu i-a bătut / i-a omorât pe unguri”.

 

 

 

 

 

 

 Portretul lui Avram Iancu de Barbu Iscovescu

 

Avram Iancu, conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania s-a născut în anul 1824 în Vidra de Sus, în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Maria, mama sa era o femeie harnică, frumoasă şi înţeleaptă.

Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta.  Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost eroul răscoalei de la 1784, Horea.

Gheorghe Iancu bunicul, preot ortodox, venise din ţinutul Muntelui Găina la Vidra de Jos, după care, mutându-se în Vidra de Sus şi-a construit o casă în anul 1800, casa-muzeu de astăzi.

Tatăl eroului – Alisandru Iancu, a fost  ţăran iobag, paznic al pădurilor fiscului, apoi jude comunal, născut în anul 1797. 

În casa dascălului Mihai Gomboş (întemeietorul unui neam de cărturari), Avram a învățat literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra.

La 10 ani merge la Cîmpeni, găzduit de familia Şuluţiu, cu fiii căruia  va lega o prietenie  pe viaţă, unul dintre ei fiind chiar biograful său de peste ani – Iosif Sterca Şuluţiu.

Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria și geografia, cîntul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe.

După terminarea şcolii din Cîmpeni, împlinind  vîrsta de 13 ani, în toamna anului 1837, făcînd drumul cu căruţa de la Vidra de Sus, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna, (Ampelum) vestita localitate minieră de pe Valea Ampoiului.

În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, care a funcţionat din anul 1790, transfomat apoi în “Gimnaziu crăiesc” îl găsim înregistrat ca “Iank Abraham, de religie romano-catolică!”.  Limba de predare era cea latină.

După patru ani de studii, absolvă gimnaziul cu calificativul “eminens”. Aici, în localitatea minieră, cunoscînd mai îndeaproape suferinţele iobagilor, se horărăşte să devină jurist.

În anul 1841, la 17 ani, se  înscrie la liceul piariştilor  din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna- “Institutul superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, unde urmează clasa superioară “humanitas” (de umanităţi), apoi cele două clase de filosofie, care erau obligatorii pentru a putea trece la drept.

După încheierea celor trei ani, în 1843 se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, că îşi lepădase straiele ţărăneşti.

Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, alături de el, în acelaşi an, era și Iosif Sterca Suluţiu – biograful și bunul său amic. Finalizînd cursurile, în vara anului 1846, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale plebee.

După cîteva săptămîni petrecute la Sibiu, ca practicant la tezauriatul ţării, pleacă la Tîrgu-Mureş, înscriindu-se „cancelist” (practicant) la „Tabla regească” (Curtea de apel a Transilvaniei), în scopul de a deveni avocat.

Participă  în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acelaşi Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte:

”Frate Şuluţiu! nu te supăra pe mine, oricît de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.

În preajma izbucnirii revoluției,a devenit unul dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională.

În 13 mai, moţii în frunte cu Iancu şi Buteanu ,”vreo zece mii, organizaţi în cete şi disciplinaţi milităreşte”, după cum scria Silviu Dragomir, autorul monografiei Avram Iancu vin pe Cîmpia Blajului unde  patruzeci de mii de români, ascultă cu emoţie cuvintele Crăişorului:

„Uitaţi-vă pe cîmp, românilor, sîntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”. Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor românilor.

„Fără naţionalitate, spunea Bărnuţiu, nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lacrimi, întuneric, amorţire. Ce este apa pentru peşte, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele? Ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru fiecare popor…”.

Ca  prefect şi comandant suprem al Legiunii a XIII-lea, Auraria Gemina, din Transilvania, Iancu pleacă în munţi în fruntea moţilor săi care participaseră la Adunarea de la Blaj şi  aduce la cunoştinţa celor rămaşi acasă hotărîrile luate acolo în numele lor şi al naţiunii române – desfiinţarea iobăgiei, independenţa naţională a românilor din Transilvania, învăţămînt românesc de toate gradele ş.a.

Revoluţia dă în clocot. Pînă la sfîrşitul lui octombrie 1848 ea  cuprinsese aproape întreaga Transilvanie.

1850,  20 februarie. Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, căutînd să obţină din partea guvernului drepturile pentru români.

În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după primirea memoriului, va răspunde:

„Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.

 

Avram Iancu în preajma revoluţiei din Transilvania

 

 

20 decembrie 1850.

 

Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Cîmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima Voinţă”):

 

 

 

 Testamentul lui Avram Iancu:

 

“Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, ca speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotarât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi ; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele.”

 

Reîntorcîndu-se în  Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Cîmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.

1852, 17  septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborît „în smoala melancoliei nesfîrşite…”.

După eliberarea din închisoare, îşi petrece timpul rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului. Se spune că ar fi avut probleme psihice, datorate şederii în închisoare.

Se adăposteşte la Baia de Criş, în casa covrigarului Ioan Stupină, unde-şi petrecea serile cântând, acompaniat de fluier, oamenilor care veneau să-l asculte.

1855, toamna. Pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…

 

 

 

 

 

 

 

 

În ultimele două decenii ale vieții sale, Iancu  a suferit de o boală psihică. Starea sănătății sale psihice începuse să se deterioreze la sfârșitul anului 1852 .

A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat cu minţile rătăcite, după unele păreri puțin verificate și din surse neverificate.

Conform  părerii, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun:

„…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos.

Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite.

E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. …

În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca „dezechilibru psihic” sau „boală incurabilă”, când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș.

A fost îngropat cu funeralii naționale la 13 septembrie în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”.

La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu.

Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat „erou al națiunii”.
Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu .

Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia.
Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat „Marșul lui Iancu” și „Deșteaptă-te, române!”.

Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru.

În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare .
Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu:

„AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872”
Necrologul lui Avram Iancu din „Telegraful român” spunea:”viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor, de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul eroului cobora în pămîntul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, al cărui nepot era !

 

Ultimul portret al lui Avram Iancu şi mormântul său de la Ţebea

În revista  Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte:

„Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mînă, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vîrsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu?  Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sînul naţiunii române…”

Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou al românilor din Transilvania, iar memoria lui este cinstită îndeosebi de moți, între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848.

La Baia de Criş a fost dezvelit bustul său, realizat de sculptorul Romulus Ladea.

 

„Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămîne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvîrşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.

 

 

– Vasile Goldiş –

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/21/acad-ioan-aurel-pop-romania-noastra-si-momentele-ei-de-cumpana/

 

 

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu;

4. http://www.glascomun.info/?p=852.