CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rusia si trădarea naţiunilor balcanice aliate in războiul antiotoman din 1877-1878. Ameninţarea cu ocuparea României

romste0

Stema Principatului Romania, 1872-1881

In urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, Rusia  a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei.

Dupa ce le-a furat  teritorii (cazul României),  ulterior Rusia  se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora.

O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută patruzeci de ani, ne dovedeşte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii, Rudolph Kellen, menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor.

Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

In pragul anului 1877, cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent.

Nimeni nu mai credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris (1856).

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gand să tranziteze teritoriul României, pentru a intra în contact de luptă cu inamicul otoman la sud de Dunare.

Ar fi avut de caştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorceakov la Livadia în Crimeea, pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

 

 

 

Cancelarul rus Gorceakov

 

 

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc.

Premierul român a cerut în primul rand respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.

    I.C.Bratianu

 

 

  In  cateva randuri Brătianu l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a Romaniei.

La aceste interpelări insistente, cancelarul rus şi alţi factori de răspundere din Rusia, după unele răspunsuri evazive, au fost nevoiti să confirme clar şi în repetate randuri, că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc.

Nu era pentru prima dată in istorie cand ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile!

 

 

                                    

           Principele Carol I                                 Otto von Bismark

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”.

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman, fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”.

Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea:

„Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”.

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sarbă bine înarmată, echipată şi instruită de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă), a fost zdrobită într-o manieră categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict, va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina !

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii.

Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başbuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Situaţia de pe fronturile antiotomane din Balcani  a evoluat  de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul Român  dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente demonstrase de ce pot fi în stare atat „fraţii creştini” ruşi, cîat şi păgînii turci atunci cand operau pe un teritoriu străin.

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război.

Vom menţiona doar cîteva momente la loc de frunte aflandu-se acela cand Marele cneaz Nicolai şi însuşi imparatul rus Alexandru al II- lea au cerut cu insistenţă intervenţia militara românească, atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

 

 

Imparatul Alexandru al II-lea

 

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

 

 

Fişier:Razboiul Independentei - Trecerea Dunarii.jpg

Trupele romane trec Dunarea

 

 

 

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial, mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei cedate in 1856 si devenita teritoriu romanesc.

Osman pasa- comandantul armatei otomane din Balcani

Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano, situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul).

Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante.

Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Când războiul se apropia de final, România- care adusese o contribuție militară importantă și în anumite momente chiar hotărâtoare în desfășurarea campaniei antiotomane- a trimis pe colonelul Eraclie Arion la Kazanlîk spre a trata alături de reprezentanții ruși și otomani preliminariile păcii cu Poarta.

Prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 2 ianuarie 1878 se punea în vedere colonelului Arion că în cazul neadmiterii sale la negocierile armistițiului și păcii să declare ”nul și neavenit orice act care ne-ar privi și la care nu am participat”.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali,atata vreme cat independența statului român nu fusese recunoscută pe plan international !

De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă.
Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Diplomația rusă a refuzat  participarea României invocând următoarele ”motive”: independența statului român nu fusese recunoscută în Europa, Imperiul Otoman nu putea fi atât de mult umilit încât să fie pus să trateze cu fostul vasal, lucrurile s-ar hotărî la Sankt-Petersburg nu la Kazanlîk, marele duce Nicolae va negocia direct cu domnitorul Carol, Rusia va trata problema păcii în numele aliaților așa cum procedase Prusia în 1871.

În plus, lui Iancu Ghica, reprezentantul nostru la Petersburg i s-a comunicat intenția Rusiei de a anexa cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), retrocedate românilor în 1856. Opinia publică și clasa politică din România erau indignate. La 26 ianuarie 1878 primul ministru Ion C. Brătianu spunea: ”niciodată națiunea română nu va consimți la cesiunea, nici chiar la schimbul unei părți din teritoriul său”. Generalul Iancu Ghica l-a întrebat pe cancelarul rus Gorgeakov cum se împacă tendința țaristă cu convenția româno-rusă din aprilie 1877 care garanta integritatea teritorială a României. Șeful guvernului a replicat că Rusia garanta teritoriul doar față de Turcia, nu și față de ea însăși.

Pe 19 februarie 1878 Rusia și Imperiul Otoman au semnat tratatul de pace preliminar de la San Stefano, ale cărui clauze se refereau și la România.

„Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.

La articolul 8 se preciza: „Trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor menţine comunicaţiile cu Rusia nu numai prin România, dar şi prin porturile de la Marea Neagră, Varna şi Burgas, în care vor putea organiza pe timpul ocupaţiei depozitele necesare”.Conform articolului 19, Poarta se obliga să plătească Rusiei o despăgubire de război de 1.410.000.000 de ruble, dar „Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Turciei, şi în acord cu dorinţa M.S.Sultanului, Împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata a o mare parte din sumele enumerate în paragraf prin cesiunea următoarelor teritorii: Sanceagul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kusteudge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de talvegului braţului Chilia şi gura Stari-Stambul. Chestiunea împărţirii apelor şi pescăriilor va fi reglementată de către o comisie ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace”

România a protestat împotriva prevederilor din tratat care-i afectau interesele naționale. La aceste proteste, Gorgeakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române. I s-a răspuns de către domnitor și guvern că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împăratului” nu va lăsa niciodată „să fie dezarmată”. Mai multe unități rusești au fost aduse din sudul Dunării și li s-au dat ordine preliminare secrete pentru a ocupa diferite poziții strategice și chiar capitala României și a institui starea de asediu.

Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al orașului și se redactase o proclamație către bucureșteni în care se justifica „necesitatea apărării capitalei” prin ”complicațiile politice” survenite în ultimul timp.

În situația dată, România și-a luat măsuri de apărare, concentrându-și armata într-o zonă strategică, de rezistență națională, în Oltenia și nord-vestul Munteniei pe linia: Târgoviște-Pitești-Slatina-Craiova pentru a respinge eventuala înaintare a trupelor țariste. Unii deputați chiar au cerut retragerea domnitorului și guvernului la Craiova. Rezistența României și protestul unor mari puteri au împiedicat Rusia să-și pună planul în aplicare.

Între timp, unii oameni politici ca Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, I. Câmpineanu au fost trimiși la Viena, Berlin, Paris, Londra, Budapesta pentru a discuta cu cabinetele respective situația critică a României față de pretențiile și amenințările rusești și a cere sprijin în vederea participării țării la viitorul congres de pace. Promisiuni și încurajări s-au primit de la marile puteri, nu însă sprijin efectiv.

Chiar Bismarck – în care domnitorul își pusese mari speranțe- recomanda la 27 martie lui I.C. Brătianu să se înțeleagă direct cu țarul Alexandu al II-le, care ar fi dispus să ofere României în schimbul celor trei județe, un teritoriu dublu ca întindere în sudul Dunării, inclusiv mari compensații bănești. Miniștrii români au respins însă acest târg. Probelma independeței României va fi soluționată la Congresul de la Berlin, însă schimbul teritorial sudul Basarabiei- Dobrogea tot se va efectua.

SAN-STEFANO

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

CONGRESUL DE LA BERLIN

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav.
Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană.
Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească.

În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sarbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

O VICTORIE A  LUI PYRRUS

Aşa ar putea fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Caştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile însă,au fost enorme şi imaginea Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromisa definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului.
Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Surse:

-”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA  RUSIEI”, autor: A. SAVIN

-Recunoașterea independenței României. Cum era să fim ocupați (din nou) de ruși în 1878 ,istorie-pe-scurt.ro

 

 

 

 

 

27/02/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ DE LA 1877 ŞI TRĂDĂRILE RUSIEI

 razboi de independenta

 

Foto: Prinţul Carol al României pe frontul antiotoman în 1877

Doi beţivani mergeau pe un pod. În întîmpinarea lor venea un alai de nuntă. Unul dintre beţivani zise: „Haide şi le-om da la moacă”, la care al doilea răspunse în replică: „Dar dacă ei ne vor da nouă?”.

Primul, se uită la el nedumerit şi rosti indignat: „Bine, dar nouă pentru ce?”

Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei.

Răşluindu-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora.

O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci de ani ne dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor.

Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus).

Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

 

 

 

romste0

Principatul România, 1872-1881

 

 

 

 

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării – ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883.

Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor!

Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării.

 În legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!” [1].

 

 

 

 

Fişier:Smardan 1877.jpg

Smârdan 1877

 

 

Istoricii şi politicienii ruşi suferă de un fel de amnezie care poartă un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”.

Din cele de mai jos vom demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

 

 

CADRUL INTERNAŢIONAL

 

 

În anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană.

Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane.

Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti.

Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei.

Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă.

În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci).

 Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”.

Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”).

Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia.

Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck.

Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte.

 

 

 

 

Fişier:Ahmed PASA Sword Romanian Capture from Plevna.jpg

Sabia lui Ahmed Paşa capturată de români la Plevna

 

Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei.

După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [3] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei).

Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917).

Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei.

Gurile Dunării şi Insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse.

Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei.

Din acest moment, „omul bolnav al Europei”{Turcia} [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat.

Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”.

Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat.

Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5].

O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

 

 

Fişier:First Canon Fire.jpg

Primul Primul foc tras de Armata Romana in razboiul de independenta .

 

 

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti.

Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească.

Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima – în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, – A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat.

Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII).

La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

 

 

 

Fişier:Primirea lui Carol I in Bulgaria.jpg

Primirea regelui Carol I in Bulgaria.

 

 

 [1]  În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”.

Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin.

În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2]  Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3]  Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4]  Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5]  Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă.

 Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6]  Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7]  În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

 

 

 

DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ

 

 

Fişier:Razboiul Independentei - Trecerea Dunarii.jpg

Trupele romane trec Dunarea.

 

Statele mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă independentă. Cu atît mai mult aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul Stat Român făcea parte dintr-o asemenea categorie.

La est – imperiul ţarist, la asfinţit – cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre – Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi.

Într-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri.

Este normal că românii trebuiau să bată la mai multe uşi pentru a putea alege cea mai bună soluţie. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este absolut naiv.

Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”.

Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare.

Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă) în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit şi după tratatul de la Adrianopol din anul 1829 a devenit o simplă formalitate.

Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea partea şi cel otoman).

De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care i-au mai rămas.

În secolul XIX cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă (azi acest rol îl joacă şi mai pregnant SUA), dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism.

Chiar şi titlul oficial de „principe” pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881 înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulară[1] decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai României (vom folosi şi noi de acum înainte această denumire în locul celei oficiale „Principatele Unite”) au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German.

Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României – Austria.

Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă era vizată Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi – Austria şi Prusia – nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune.

Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici”[2] („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu[3].

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică (se are în vedere Războiul de Independenţă din anii 1877-1878) au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes.

Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorgintă religioasă sau civilizaţională (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

 

 

PLANURILE REVANŞARDE ALE RUSIEI

 

 

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului.

El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus.

Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei.

Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici.

Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari.

Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.

Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse.

La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea.

De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei.

Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova[4], aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german.

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte.

Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei.

După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi – Constantinopolul.

 De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei.

La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă.

Visand la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia[5].

 

 

 

Fişier:Lupta de la podul Skit.jpg

Lupta de la podul Skit in Bulgaria.

 

 

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic.

După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!”

 Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului.

Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).

De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor.

Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.

Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate.

Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau la desfiinţarea monarhiei austro-ungare).

Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică.

Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită.

Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor[6].

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina – o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie[7] dorea să şi-o alipească.

Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini.

 În anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. În ciuda concursului din partea miilor de voluntari[8] trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă.

Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei!

Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică.

Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism.

De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil.

 Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

[1] Dupa părerea mai multor cercetători, orînduirea feudală a luat sfîrşit cu adevărat abia în urma Primului Război Mondial cînd au dispărut de pe harta lumii majoritatea monarhiilor care îşi aveau începutul încă în Evul Mediu.

Dinastiile ereditare aflate la conducerea statelor europene au fost înlocuite cu preşedinţi aleşi ai unor republici de tip modern bazate pe dreptul la vot universal şi separarea puterilor.

[2] Bismarck nu a dorit să includă Imperiul Habsburgic în proiectul său al unei Germanii unificate, deoarece se temea de diluarea elementului etnic german, or, în Austria doar 10% din populaţia imperiului o alcătuiau etnicii germani şi o asimilare a alolingvilor era, practice, imposibilă.

[3] Să nu uităm şi faptul că Marea Britanie niciodată nu a acţionat din sentimente pur altruiste, or, imperialismul englez era vestit prin mercantilismul său. Dacă o situaţie oarecare nu promitea nici un fel de dividende serioase imediate sau de perspectivă, Londra prefera să rămînă într-o parte sau să lupte cu mîini străine.

[4] Sadova: un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică.

 După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

[5] Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

[6] În urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari).

Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

[7] Capitala Muntenegrului pînă în anul 1914.

[8] Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari.

Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa ruseasca.

 

 

CONVENŢIA SECRETĂ RUSO-ROMÂNĂ DIN ANUL 1877

 

 

 

 

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris.

Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se referă, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri.

Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor – să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”).

 Este destul să ne amintim că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin … „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către congresul de la Paris în anul 1856 nu a fost nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”.

Să nu uităm că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!).

Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”).

Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor.

Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici.

De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă[1] (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear).

Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume – SUA.

Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia? Răspunsul este categoric: – Nu! După cum am mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853.

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă.

 În plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros.

Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”[2].

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.

Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării.

La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc[3].

Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile![4]

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”[5].

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”[6]. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”[7].

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

 

 

 

 

Fişier:RomIndependenceWar1877-3.jpg

 

 

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Încă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă.

 Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi – naufragiul!”.

Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.

Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt)[8], trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi).

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

 România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

 

 

 

 

Fişier:Plevna battle 1877.jpg

 

 

Spuneam mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar de nimic, aşa precum a fost în secolul XVIII. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), ruşilor – în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele[9] au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă.

Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1682.

Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară[10].

 

 

 

 

 

Henryk Dembitzky (1830-1906) – Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa (1877)

 

 

 

Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. În locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă.

S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.

Reformele însă au purtat un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe. Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire.

De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă[11].

 [1] Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

[2] În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene.

Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota – literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa.

Dupa catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

[3] În această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt.

[4] Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

[5] Memoriile regelui Carol Ial României de un martor ocular, Bucureşti, Edit. Tipografiei ziarului „Universul”, 1911, vol. IX, p. 16.

[6] Istoria Diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potiomkin. Traducere din limba rusă. Bucureşti, Edit. „Cartea rusă”, 1947, vol. III, p. 49.

[7] „Monitorul Oficial, nr. 74, luni, 4 aprilie 1877, p. 2279, col. 1

[8] Istoria Diplomaţiei…, vol. III, p. 49

[9] Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice.

[10] Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului.

Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk).

Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe.

[11] În anul 1881, Alexandru II „Eliberatorul” a fost omorît într-un atentat cu bombe de către teroriştii nihilişti din gruparea revoluţionară „Narodnaia Volea” („Voinţa Poporului”).

Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România cu privire la  o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud.

Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy, la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României).

 În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3].

Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars).

 Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4].

 

 

 

 

Fişier:Razboiul Independentei - Trecerea Dunarii.jpg

Trupele romane trec Dunarea.

 

 Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

–  Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă.

Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

– Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului –  Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

 

 

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE !

 

 

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă.

Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă.

Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor.

Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice.

A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

 

 

 

SAN-STEFANO

 

 

 

 Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.

La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

–  Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.

Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].

Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

 

 

 

 CONGRESUL DE LA BERLIN

 

 

 

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav.

Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană.

Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei.

Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească. În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sîrbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

[1] „Monitorul Oficial”, nr. 220, miercuri, 4 octombrie1878, p. 5614, col. 2.

[2]  Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul independenţei României 1877-1878 publicate de V. M. Kogălniceanu. Bucuresci. Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1893-1894, vol. I, p. 143.

[3] Ibidem, p. 174.

[4]  În anul 1895, folosindu-se de slăbiciunea Imperiului Otoman aflat într-o profundă criză internă, Bulgaria a procedat la alipirea paşnică a Rumeliei de Sud şi proclamarea independenţei de stat. În anul 1912 (Primul Război Balcanic), Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru i-au alungat pe turci din Balcani (cu excepţia unei înguste fîşii de pămînt de-a lungul Strîmtorilor).

Bulgaria a cîştigat o bună parte din Macedonia, Tracia egeică pînă la Kavalla şi regiunea Adrianopolului. Disensiunile din jurul Macedoniei au făcut ca Bulgaria să declanşeze cel de-al Doilea Război Balcanic în care a avut de luptat cu o coaliţie compusă din foştii săi aliaţi la care s-au mai adăugat Turcia şi România.

[5]  În urma pierderii celui de-al II Război Balcanic, Bulgaria cedează Serbiei valea Vardarului, Greciei – regiunea Kavalla, Turciei – Adrianopolul şi României – Cadrilaterul.

După Primul război Mondial, Grecia a cîştigat toată Tracia egeică, iar linia hotarelor cu Serbia (Iugoslavia) a fost uşor rectificată în favoarea ultimei.

În anul 1940, în urma acordului de la Craiova, Bulgaria obţine de la români Cadrilaterul pe care-l stăpîneşte pînă în ziua de astăzi.

 

 

 

 VICTORIA LUI PYRRUS

 

 

Anume aşa poate fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Cîştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală. Pierderile, însă, au fost enorme şi „image”-ul Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromis definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului.

Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Prestigiul Rusiei a scăzut atît de simţitor, încît stătuleţe balcanice care au apărut graţie eforturilor sale, ulterior nici măcar nu vor mai găsi de cuviinţă să anunţe Rusia despre intenţiile şi acţiunile lor pe plan extern.

În aşa mod a procedat Bulgaria în anul 1895 (alipirea Rumeliei de Sud) şi coaliţia anti-otomană în anul 1912 (declararea războiului Turciei). Mai mult decît atît: în ultimul caz s-a procedat chiar împotriva voinţei Sankt-Petersburgului!

 

 

 

   REEDITAREA CONGRESULUI DE LA BERLIN

 

 

 

 După cel de-al II Război Mondial, Occidentul a retrăit răstimp de o jumătate de secol (1944-1989) coşmarul unei iminente ieşiri a Rusiei (în ipostaza sa comunistă – URSS) la Mediterană.

 „Diavolul galben” (puterea banilor) în final a triumfat, totuşi.  Reacţia Apusului a fost fulgerătoare: în anul 1989 se prăbuşeşte Pactul de la Varşovia şi regimurile comuniste din regiune, iar în anul 1991 – Uniunea Sovietică, urmată de fosta Iugoslavie.

 

 

Ati citit articolul:”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA  RUSIEI”, publicat in   Revista Moldova Noastra,Chisinau

Autor: A. SAVIN

 

 CITITI SI :

 

” Congresul de Pace de la Berlin din 1878 si problema sudului Basarabiei”

 
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/07/congresul-de-pace-de-la-berlin-1878si-problema-sudului-basarabiei/
 
 

„ROMANIA SI RAZBOAIELE BALCANICE”

         
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/01/romania-si-razboaiele-balcanice/
 
 

05/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Tratativele duse de România in 1914-1916 pentru intrarea in război si trădarea Rusiei

 

 

 

Trădarea rusească. Tratative 1914-1916

 

Trădarea rusească. Tratative 1914-1916

 

 

 

În decursul istoriei noastre complicate am trecut prin fel de fel de faze şi relaţii cu vecinii noştri, despre care am avut ocazia să vorbesc pe acest site. Dar, totuşi, parcă cu niciunul dintre vecinii noştri nu am avut atât de multe de împărţit şi pătimit ca şi cu ruşii.

Pare paradoxal, în decursul existenţei noastre de două mii de ani, ruşii ne-au influenţat atât de mult încât până şi astăzi suntem cu ei în postura actuală, de adversitate aproape declarată.

Şi totuşi, cu ruşii am ajuns vecini abia la 1792, dar tendinţele lor expansioniste s-au lovit de noi mult mai devreme, oficial din 1711, din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, de când putem înregistra prima invazie rusească asupra noastră. A fost prima din cele douăsprezece, invazii care au fost mai grele şi mai cumplite ca şi cele ale tătarilor sau turcilor, aceste fapte fiind documentate de martori şi scriitori contemporani care au lăsat mărturii indiscutabile ale acestor fapte. Iar despre ultima, cea din 1944, avem amintirile bunicilor noştri care au trăit din plin acele vremuri grele.

Nu ne-am dorit să fim vecini cu ruşii, dar aceştia, popor cuceritor prin excelenţă, au ajuns să fie vecini cu noi. Iniţial i-am privit ca şi eliberatori, ca să ne scape de turci, dar când am ajuns sub ei, s-au comportat infinit mai rău ca şi turcii, deşi eram fraţi întru religie.

Ruşii, în elanul lor cuceritor, au robit şi popoare creştine, chiar şi ortodoxe, şi asupra lor au pus un jug mult mai cumplit decât cele păgâne, islamice, o realitate pe care aceştia ar trebui să şi-o asume, dar nu o fac nici astăzi, ba chiar dimpotrivă. Ei au istoria lor proprie, unică, pe care o propovăduiesc, deşi nu se potriveşte deloc cu cea a popoarelor cucerite.

În istoria lor sunt eliberatori aşteptaţi şi primiţi cu braţele deschise, în istoria celorlalţi, eliberaţii, sunt mai răi ca turcii, cotropitori şi împilatori. Noi, românii, simţim asta mai mult ca şi alţii având în faţă cazul Basarabiei.

În decursul istoriei noastre comune, am ajuns să fim şi aliaţi, iar în acele momente, ruşii ne-au tratat mai rău ca şi pe duşmanii lor. Culmea, eram aliaţi şi ne-au tratat în acest mod, atunci la ce ne puteam aştepta când eram duşmani?

Istoricul Gheorghe Brătianu, fiul marelui Ion C. Brătianu, primul ministru al României Mari de la 1918, şi nepotul lui Ion Brătianu, premierul care a realizat independenţa României în 1877-1878, spunea despre Rusia că este inamicul natural al poporului român. A fost ucis în 1953 la închisoarea din Sighetu Marmaţiei alături de Iuliu Maniu şi alţi patrioţi români, alături de generaţia unirii din 1918, de către uneltele ruşilor victorioşi în al doilea război mondial.

Dar scopul articolului de faţă este altul, de a arăta relaţiile noastre cu Rusia nu atunci când am fost duşmani, ci atunci când am fost aliaţi. De a evidenţia comportamentul lor faţă de noi ca şi aliaţi, iar voi să vă daţi seama ce au făcut când eram inamici, dacă ca şi aliaţi s-au purtat în aşa hal.

Nu încep chiar cu începutul, despre care am scris alte articole ca Premisele răpirii Basarabiei, ci voi vorbi despre anii de criză din primul război mondial, când la şcoala comunistă învăţam cât de dornici eram noi să luptăm alături de ruşi. Dar ce spuneau ei şi ce făceau ei? Dar pentru asta, o scanii urtă incursiune în atmosfera încărcată a acestor vremuri este imperios necesară.

Războiul mondial şi atitudinea României

După cum se ştie, primul război mondial, numit şi Războiul cel Mare, a început în urma atentatului reuşit împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului imperial austro-ungar, în timpul vizitei sale la Saravejo, capitala Bosniei-Herţegovina, de curând anexată de imperiu.

Glonţul tras de Gavrilo Princip a declanşat cel mai mare război cunoscut de omenire până atunci, urmat ca şi o consecinţă de celălalt, al doilea război mondial, apoi de toată istoria secolului XX, precum şi de consecinţele care le vedem chiar şi astăzi.

Oricum, chiar dacă glonţul ar fi dat greş, ar fi apărut un alt pretext, la fel cum războiul mondial ar fi putut izbucni mai devreme, ca de exemplu în timpul crizei marocane din 1905, sau ceva mai târziu, rezultatul ar fi fost acelaşi, în sensul că războiul mondial era deja inevitabil. Dar odată izbucnit, să vedem poziţia ţării noastre.

Desigur, în acele vremuri cumplite, noi eram la mijloc, ca de obicei. Cele două blocuri constituite, respectiv Antanta şi Puterile Centrale, trăgeau de noi să intrăm în război de partea lor.

Aşa procedau cu toată lumea, nu numai cu noi. Şi obţineau şi rezultate remarcabile. Astfel Turcia şi Bulgaria au intrat de partea Puterilor Centrale, iar Italia de partea Antantei.

Dar este deosebit de interesant să vedem cum au decurs tratativele între 1914 şi 1916, precum şi atitudinea diplomaţiei ruseşti, a Antantei şi a Puterilor Centrale în decursul acelor vremuri. Este interesant deoarece chiar şi astăzi mi-a fost dat să citesc părerile unor istorici ruşi care oferă o imagine cu totul şi cu totul distorsionată nu numai asupra rolului României în războiul mondial, ci chiar şi asupra perioadei neutralităţii României.

După cum se ştie, România avea un tratat secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria încă din 1883, încheiat de regele Carol I, astfel că la declanşarea războiului mondial Puterile Centrale au cerut României să îşi îndeplinească obligaţiile asumate şi să intre în război de partea centralilor. Dar Consiliul de Coroană din 3 august 1914 (21 iulie stil vechi) decide împotriva dorinţei regelui Carol I pentru neutralitate armată, şi bine a făcut. Sunt fel de fel de versiuni şi interpretări ale unora şi altora, inclusiv ideea de trădare.

Este absurdă, deoarece România nu a încălcat deloc tratatul. Acesta prevedea intervenţia României în cazul unui atac al unor terţi împotriva uneia din puterile semnatare, dar în acest caz era vorba de un atac al Austro-Ungariei (una din părţi) contra unui terţ (Serbia), deci tratatul nu putea fi aplicat, fiind vorba de unul defensiv.

Este ciudat că aceiaşi critici uită să facă aceleaşi reproşuri Italiei, legată de un tratat identic cu Puterile Centrale, care a intrat în război contra lor încă din 1915, cu un an înaintea intervenţiei României.

Chiar şi declaraţia de război a României adresată Austro-Ungariei, depusă de ministrul român de la Viena la sediul ministerului de externe din Ballplatz menţiona desfiinţarea acestei alianţe prin intrarea Italiei în război împotriva Austro-Ungariei cu mai bine de un an înainte.

Este logic şi normal ca o alianţă îşi pierde statul în momentul în care un membru al alianţei nu îl respectă.

Dar aici nu este vorba de nerespectare, Italia, la fel ca şi România mai târziu, decide că nu este legată de această alianţă defensivă din moment ce caracterul războiului în care ar urma să fie implicată este unul ofensiv.

 

 

 

Ionel I.C. Brătianu, prim ministrul României

 

 

 

Neutralitatea decisă atunci va fi pusă la grea încercare de eforturile ambelor părţi de a atrage România, o putere regională în ascensiune mai ales după războaiele balcanice, de partea lor. Ambele părţi vor folosi cu persuasiune toate mijloacele diplomatice şi nu numai pentru a-şi asigura aportul militar, politic şi economic al României.

Aceleaşi eforturi vor fi întreprinse în Balcani pentru atragerea Bulgariei şi Greciei, dar din perspectiva strategică a ambelor părţi, importanţa României este covârşitoare, mult mai mare decât a celorlalte, după cum putem vedea din declaraţii şi documente.

Problema era că România avea de revendicat teritorii locuite de români aflate sub stăpânirea ambelor tabere, Basarabia ocupată de Rusia, respectiv Transilvania, Bucovina şi Banatul sub ocupaţia austro-ungară. Şi bineînţeles, toţi au încercat să momească România cu teritoriile ei deţinute de adversari.

Importanţa intervenţiei României este de importanţă capitală pentru ambele părţi, oricât ar încerca unii şi alţii să o minimizeze ulterior. Să vedem ce zic mai întâi centralii.

Intervenţiile Puterilor Centrale

Aş aminti aici doar unele dintre părerile înalţilor responsabili ai Puterilor Centrale despre importanţa României, nu de cererile adresate direct regelui Carol sau urmaşului său, regele Ferdinand, deoarece ar putea părea subiective. Amintesc câteva dintre mesajele şi telegramele interne ale acestor responsabili, ca să se poată vedea în ce grad preţuiau necesitatea intervenţiei româneşti, mai ales că după momentul decisiv, intrarea României în război de partea Antantei în 1916, toţi factorii de răspundere s-au grăbit să arunce cu noroi în naţiunea română şi liderii ei, chiar dacă cu puţin timp înainte susţineau contrariul.

Exemplele sunt atât de multe încât nu am altă posibilitate decât să selectez câteva. Chiar în 1914, la 16 septembrie, împăratul german Wilhelm îi scria împăratului austro-ungar Franz Joseph: „Cheia reuşitei în războiul contra Rusiei este în mâna României.

Stăruinţele regelui (Carol I) de a antrena după el ţara sa au fost până acum zădărnicite de împotrivirea miniştrilor şi opiniei publice.

Sper ca guvernul tău va reuşi să-i convingă pe români să intervină.” Da, e adevărat, opinia publică românească, favorabilă Franţei, începea să joace un rol important în deciziile politice ale regatului român.

 

 

 

Kaiserul Wilhelm al II-lea

 

 

 

Cei mai conştienţi de problemele de natură strategică rămân, totuşi, militarii. La 19 septembrie 1914, ministrul de război german von Falkenhayn (ne vom întâlni cu el inclusiv pe câmpul de luptă) scria împăratului Franz Joseph că Germania nu e în stare să bareze ruşilor drumul spre Ungaria şi Transilvania fără o colaborare activă a României înainte de venirea iernii, „de aceea va trebui să obţinem această colaborare cu orice preţ, pe de-o parte prin îndeplinirea dezideratelor României României în interiorul monarhiei, pe de altă parte prin cedarea judeţului Suceava”.

După cum vedem, centralii ar merge mai departe cu promisiunile, pe lângă Basarabia ni s-ar propune şi o bucăţică din Bucovina stăpânită de Austro-Ungaria.

Mai mult, arhiducele Frederic, generalissim al armatei austro-ungare, face apel la împăratul său ca să facă „grelele sacrificii cerute de România” pentru a obţine colaborarea militară a acesteia. Promisiunile merg mult mai departe, încă de la începutul conflictului mondial.

Pe lângă Basarabia, şi am văzut o parte din Bucovina, ni se promite Odessa (de către subsecretarul de stat german Zimmermann lui Nicu Filipescu), precum şi la sugestia ministrului german de externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro-ungar prin ministrul Czernin ne promite ţinutul Negotin din Serbia.

 

 

 

Ottokar von Czernin, ambasadorul austriac la Bucureşti (1913-1916)

 

 

 

Presiunile centralilor merg mai departe, alternând de la promisiuni la ameninţări, în funcţie de situaţia militară de pe fronturile de luptă. Ameninţările devin tot mai vădite şi mai deschise odată cu conştientizarea orientării clare a opiniei publice de partea Antantei. Pentru a contracara această orientare,

Puterile Centrale nu au omis nici un efort. Au cumpărat ziare, personalităţi, s-au folosit de unii şi de alţii, în speţă personalităţi publice cu orientări filogermane sau antiruseşti. Aş menţiona aici două dintre ele, sincere în atitudinea lor antirusească: Ioan Slavici şi Constantin Stere.

Atitudinea lui Slavici, român ardelean şi scriitor este oarecum de neînţeles ca şi ardelean, chiar Octavian Goga, alt ardelean militant scria despre el un articol în primele zile ale războiului mondial intitulat „Un om mort: Ioan Slavici”, elogiind opera literară a acestuia, dar acuzându-l ca om, la fel ca şi atâţia alţii care îl făceau nici mai mult nici mai puţin decât un renegat.

Despre Stere era de înţeles, român basarabean patriot, cu condamnări executate în Siberia, el vedea mult mai limpede şi mai clar pericolul rusesc asupra căruia stăruia în fiecare clipă.

Era o conştiinţă trează, cu experienţa rusismului pe propria piele, dar tocmai asta îl împiedica să vadă imaginea de ansamblu.

Noi, românii, puteam porni împotrivă oricărei tabere la fel de îndreptăţiţi, dar nu aveam cum. Şi mai era ceva mai presus de aversiunea noastră naturală din experienţa faţă de ruşi, încrederea în Franţa.

Ne bazam pe francezi, pe sora noastră latină, care ne-a sprijinit în secolul XIX în obţinerea multora dintre dezideratele noastre naţionale. Dar Franţa era aşa departe, dar noi, totuşi, o iubeam atât de mult!

Încercările centralilor de a ne atrage în război de partea lor au continuat. Înfrângerea austro-ungarilor de la Lemberg şi avansul rusesc în Bucovina, precum şi ştirea conform căreia Rusia ar ceda Bucovina românilor doar pentru a intra în război de partea lor provoacă panică la Berlin şi Viena.

Sunt avansate în discuţii cedări teritoriale în Bucovina şi promisiuni pentru autonomia Transilvaniei, dar toate germane.

Germanii şi austriecii încearcă să îi atragă în negocieri pe liderii români transilvăneni, doar pentru a îndupleca România, dacă nu pentru a intra în război, cel puţin să-şi păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale.

De aici ne dăm seama, un lucru prea puţin studiat şi cunoscut, despre unitatea de păreri între liderii românilor transilvăneni, în speţă Partidul Naţional Român, şi regatul României, deoarece germanii încercau să-i câştige pe aceşti lideri pentru a influenţa decizia României, de importanţă capitală după opinia factorilor politici şi ai celor militari, după cum am văzut.

Guvernul maghiar va face o tentativă de negociere cu liderii români transilvăneni în anii 1910 şi 1911, admiţând să discute cu ei (ce deosebire faţă de memorandiştii de la 1892, printre care şi Ion Raţiu, când cei 300 de delegaţi români nu au fost admişi la discuţii, ba chiar li s-a intenta un proces răsunător), dar fără rezultat din cauza intransigenţei contelui Istvan Tisza, viitorul prim ministru, fiul altui premier maghiar, Koloman Tisza, şi acesta remarcându-se prin intransigenţa faţă de doleanţele minorităţilor din imperiul austro-ungar.

Istvan Tisza era deosebit de reticent faţă de apropierea unora din liderii românilor transilvăneni ca şi Vaida-Voievod şi Aurel Popovici de principele moştenitor Franz Ferdinand, văzut ca şi un reformator şi inamic al nobilimii maghiare, scopul său nedisimulat în momentul în care va moşteni imperiul fiind federalizarea acestuia ca şi unică şansă de a-l păstra în limitele actuale.

Iar românul Aurel Popovici era autorul unei lucrări importante (Statele Unite ale Austriei) tocmai în acest sens, al federalizării imperiului austro-ungar decrepit.

Ideea ca atare poate fi considerată ca şi una precursoare a viitoarei uniuni europene, la fel ca şi în cazul scrierilor lui Octavian Tăslăuanu. Nu este de mirare faptul că ungurii au primit cu bucurie vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Saravejo, pretextul pentru declanşarea războiului mondial. Chiar şi la această negociere, ungurii au consimţit doar presaţi de germani şi austrieci care le cereau tot mai imperativ să cedeze românilor transilvăneni cât mai mult în aşa fel încât să-i poată convinge pe cei din Regat să li se alăture în război puterilor Centrale.

Dar toate negocierile au eşuat din cauza intransigenţei primului ministru Istvan Tisza care nu a acceptat nici un fel de îmbunătăţire a situaţiei românilor din imperiu. În 1915, enervat de îndărătnicia lui Tisza, generalul comandant al frontului de est, Hindemburg, insistă pe lângă generalul austriac arhiduce Frederic, comandantul suprem al trupelor austriece, „să intervină de urgenţă pe lângă guvernul ungar ca să acorde românilor reformele şi favorurile pe care aceştia le reclamă.

Va fi necesar, pe lângă aceasta, ca monarhia să promită României anumite teritorii cucerite de la ruşi. Cu aceste condiţii, concursul României ni se pare cu putinţă.” Sau Falkenhayn şi Conrad von Hotzendorf arătau hotărât că ei nu pot garanta reuşita războiului decât în cazul când cel puţin neutralitatea, dacă nu colaborarea României vor fi asigurate.

Fără efect, contele Istvan Tisza rămâne de neclintit, el considerând orice concesie ca şi începutul desprinderii românilor de imperiu.

Tratative cu Antanta

 

 

În acelaşi timp şi Antanta făcea încercări disperate să ne atragă în tabăra ei. Problema esenţială aici venea în primul rând din neîncrederea pe care România o arăta Rusiei, atât din cunoaşterea planurilor sale expansioniste nedisimulate, cât şi din experienţa istorică recentă, cum ar fi alianţa din timpul războiului de la 1877-1878.

Despre planurile expansioniste ale Rusiei, ele se revelau din nou în această perioadă. De exemplu, acceptarea pretenţiilor ruseşti asupra Constantinopolului de către Franţa şi Marea Britanie, la ameninţarea Rusiei de a face pace separată cu Germania, a întărit reticenţa guvernului Brătianu faţă de puternicul vecin rus.

Această acceptare a avut loc în urma memoriului lui Sazonov, ministrul rus de externe, adresat Franţei şi Marii Britanii la 4 martie 1915.

Deşi adversară a ruşilor în Asia Centrală unde cuceririle lor îi aduceau tot mai aproape de India, Marea Britanie acceptă la 12 martie, iar Franţa la 10 aprilie. Deşi flota lor era într-o situaţie deplorabilă în urma înfrângerii usturătoare de la Tsushima 1905 din partea japonezilor, ruşii sperau să obţină Constantinopolul la conferinţa păcii în urma victoriilor aliate pe frontul occidental, deoarece la acea vreme ei nu prea se descurcau pe frontul de est. Chiar în Marea Neagră flota turcă atacase Odessa-Feodosia şi Novorosiisk la 29 octombrie 1914, flota rusă dovedindu-se incapabile să le protejeze. Diplomatic ruşii încearcă să obţină ceea ce nu pot militar.

Această posibilitate, stăpânirea de către Rusia a Constantinopolului şi a strâmtorilor, ar fi însemnat sugrumarea economică a României prin tăierea singurei căi de acces spre mările şi oceanele lumii, iar asta România nu putea accepta.

În schimb, ruşii se făceau luntre şi punte pentru a ne băga în război de partea lor, deşi istoricii de mai târziu vor nega asta. Să dau un singur  exemplu infim faţă de multitudinea intervenţiilor lor, dar care aduce în discuţie şi chestiunea strâmtorilor.

La 16 martie 1915, marele duce Nicolae, unchiul ţarului şi comandantul suprem al armatei (până ce comanda îi va fi luată şi asumată chiar de către ţar cu efecte dezastroase) îi comunica ambasadorului francez Maurice Paleologue.

„Trebuie să discutăm lucruri grave (…) am datoria să vă declar că imediata cooperare a Italiei şi României este o necesitate imperioasă. Nu interpretaţi aceste cuvinte ca şi un strigăt de disperare.Rămân convins că, ajutaţi de Dumnezeu, vom învinge. Dar fără colaborarea imediată a Italiei şi a României, războiul se va prelungi multe luni de acum încolo, cu riscuri teribile.”

Ambasadorul francez îi povesteşte de eforturile diplomatice ale Franţei, dar adaugă că pretenţiile ruseşti asupra Constantinopolului şi Dardanelelor vor face poate imposibilă adeziunea celor două guverne la cauza noastră. Marele duce răspunde: „Oh, aceasta este o problemă a diplomaţiei. Nu vreau să ştiu nimic.”

Ori, tocmai din aceste cauze România ezită, iar guvernul Brătianu nu vrea să treacă la acţiune fără garanţii serioase, scrise şi asumate de toate puterile Antantei. Şi vedem, după desfăşurarea evenimentelor în care toţi ne-au trădat, că bine a făcut. Dar să nu anticipăm.

Din motive geografice şi ale interesului direct într-o cooperare militară, rolul preponderent al negocierilor cu România l-a avut Rusia, secondată de Franţa, aceasta prin prisma simpatiei şi încrederii de care se bucura în cercurile conducătoare şi opinia publică română.

Dar acţiunea Rusiei, condusă de ministrul de externe Sazonov, se caracteriza de multe ori de impulsivitate şi chiar brutalitate, după caracterul lui Sazonov.

O primă acţiune diplomatică pe lângă români a avut loc chiar înainte de debutul războiului, când România a fost asociată la opera de potolire a pretenţiilor austro-ungare contra Serbiei în urma atentatului de la Saravejo. Guvernul român intervine la Viena la 24 iulie 1914, dar fără rezultat, austro-ungarii şi în special Tisza erau prea decişi să declanşeze războiul contra Serbiei care va degenera curând în război mondial (momentul în care Europa a înnebunit, cum este descris de istorici).

Ruşii continuă sondările şi tatonările pentru a afla atitudinea viitoare a României în caz de declanşare a unui conflict generalizat. Apoi acţiunile, presiunile, promisiunile se succed cu repeziciune.

Nu este locul aici să le enumăr, sunt prea multe pentru un singur articol, dar scopul era clar, concursul României în război, considerat esenţial de către aliaţi, în primul rând de către ruşi, cei care mai târziu nu numai că ne vor trăda de fiecare dată când au avut ocazia, dar vor contesta cu vehemenţă tocmai aceste lucruri, apoi vor da vina pe noi pentru toate eşecurile, dintre care o mare parte le revin lor. Această atitudine se păstrează chiar şi în ziua de astăzi.

Bruscările ruseşti indispun chiar pe aliaţii occidentali. Preşedintele francez nu poate să nu remarce modul lor: „un procedeu displăcut şi semeţ, jignitor faţă de o ţară care întreţine în acest moment cu Rusia relaţii bune şi a avut cu noi totdeauna relaţii excelente”.

Abia mai târziu încep a se lega tratative metodice la Petrograd, ministrul român Diamandy având negocieri la care iau parte şi reprezentanţii guvernelor francez şi englez ca şi chezaşi ai angajamentelor ruse, noi cu ruşii fiind deja păţiţi.

Evenimentele de pe fronturi influenţează negocierile, inclusiv atitudinea beligeranţilor faţă de România, totul cu scopul unic de a atrage ţara noastră în conflict de partea lor.

În momentul în care Antanta este în defensivă, când germanii reuşesc să întoarcă frontul prin Belgia neutră şi să ameninţe Parisul, i se sugerează Rusiei să ofere României judeţele din sudul Basarabiei luate în 1878 fără rezultat din partea rusească.

Între timp se petrec pe teritoriul nostru incidente care justifică presiuni din ambele părţi. la trei săptămâni după declanşarea războiului, prin România trece un tren spre Turcia încărcat cu tehnicieni şi 257 de militari germani (toţi în civil) sub pretextul că sunt angajaţi ai căii ferate a Bagdadului, de fapt pentru întărirea apărării Dardanelelor.

În urma protestelor Antantei, s-a decis a nu se mai da permis de trecere decât la grupuri de maxim 20 de persoane.

Pe de altă parte, s-a lăsat liber tranzitul materialului de război din Rusia spre Serbia şi s-au făcut chiar cele mai mari înlesniri directe sârbilor, vânzându-li-se material şi echipament (nu ştiu dacă sârbii ne-au mulţumit vreodată pentru asta).

După victoria franceză de pe Marna şi ocuparea Lembergului de către ruşi presiunile asupra noastră cresc, este momentul Lemberg. Opinia publică şi antantiştii cresc presiunile asupra guvernului pentru intervenţie, este momentul favorabil intrării României în război de partea Antantei.

Victorie diplomatică românească: tratatul secret Rusia-România

 

 

Succesele militare îi fac pe ruşi să mărească presiunea pentru intrarea României în război. Pentru a ne impulsiona şi impresiona, mai mult opinia publică, Rusia ne oferă Bucovina din care ocupase jumătate, numai să intrăm în război, oferind şi garanţii împotriva unui atac bulgar de la sud.

Desigur, ruşii promiteau ceea ce nu puteau da, respectiv teritorii aflate în mâna duşmanului, când ar fi fost mult mai simplu să ne convingă de bunăvoinţa lor restituind, dacă nu întreaga Basarabie, cel puţin judeţele din sud luate la 1878. Dar nici vorbă de asta.

Cu toate astea, se negociază o convenţie secretă între Sazonov şi Diamandy, care este ulterior acceptată de Brătianu cu unele adăugiri şi semnată la 1 octombrie 1914.

Sună aşa: „Rusia se angajează să recunoască României dreptul de a-şi anexa regiunile monarhiei austro-ungare cu populaţie română. În Bucovina, delimitarea teritoriilor ce urmează să fie anexate Rusiei sau României se va face după criteriul majorităţii etnografice a populaţiei.

România va avea dreptul să ocupe aceste teritorii în momentul care-l va socoti prielnic. Cât priveşte România, ea se angajează să păstreze până la data acestei ocupaţii o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia.”

Adăugirile lui Brătianu acceptate de partea rusă: „României i se garantează de de către Rusia status-quo-ul teritroial în frontierele ei actuale. Frontiera între partea rusă şi partea română a Bucovinei va fi râul Prut, obţinându-se astfel un hotar trainic între cele două state.”

Totuşi, chestiunea Bucovinei şi Banatului rămân în suspensie, ruşii tergiversând recunoaşterea cererilor româneşti în integralitatea acestor teritorii.

Anglia şi Franţa vor afla şi aproba mai târziu această convenţie, impulsionată de partea rusă mai ales în urma informaţiei ambasadorului rus de la Paris conform căreia Austria ar fi propus României autonomia Transilvaniei în cazul în care intra de partea centralilor în război. Desigur că liderii românilor transilvăneni ar fi agreat autonomia cu parlament propriu după modelul Croaţiei, ştiut fiind că în acest caz unirea era doar o chestiune de timp, fără sacrificii militare contra germanilor.

Mai târziu, chiar ţarul i-a reproşat lui Sazonov că a cedat prea uşor românilor prin textul convenţiei.

În primul rând se recunoşteau oficial  pretenţiile româneşti asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, asta doar în schimbul neutralităţii. Apoi Brătianu putea să aleagă momentul prielnic intrării în război, fără să fie legat de un anumit termen.

Totuşi, şi Rusia obţinea în primul rând asigurarea direcţiei ce va fi urmată de România, război alături de Antanta. mai era şi chestiunea neutralităţii binevoitoare, asta însemnând permiterea aprovizionării Serbiei atât pe uscat, cât şi pe Dunăre, şi blocarea oricărei aprovizionări a Turciei de către germani. Aceştia din urmă se văd nevoiţi să treacă la contrabandă, în sensul că sunt nevoiţi să expedieze doar mărfuri militare de volum mic, şi acestea ascunzându-le prin cele mai ingenioase locuri, în pereţi şi tavane duble ale trenurilor, prin butoaie cu untură sau zahăr etc.

Această lipsă de muniţii şi materiale militare prin tăierea singurei căi de aprovizionare a Turciei, cea prin România, a avut o mare importanţă în primăvara anului 1915, în bătălia de la Gallipolli, dar aliaţii au ratat atunci o mare oportunitate.

Debarcarea de la Gallipolli, după ideea lui Winston Churcill, la acea vreme ministru al amiralităţii, a început în februarie 1915 pentru a scoate Turcia din război şi a deschide Dardanelele făcând legătura cu Rusia prin Mediterana, precum şi pentru a convinge Grecia, Bulgaria şi România, a început în februarie 1915.

La 18 martie seara, după marele atac al flotei franco-engleze asupra forturilor de la Dardanele, fortul Hamidie, cel mai puternic de pe ţărmul asiatic, mai avea 17 obuze perforante, iar Kilid-ul-Ubar, pe ţărmul european, exact 10 obuze. Soldaţii turci ce le apărau aveau ordin să tragă până la ultimul obuz şi apoi să se retragă abandonând forturile.

Dar flota franco-engleză nu a mai atacat a doua zi, acţiunea eşuând în final. Documentarele engleze de pe Discovery uită acest mic amănunt, despre cum a fost ratată această bătălie.

Ori, deşi Franţa şi Anglia au mai protestat că România îşi încalcă neutralitatea lăsând să treacă trenuri militare germane spre Turcia, acest amănunt ne arată că acuzele erau nefondate sau poate special destinate dezinformării inamicului.

Morghentau, fostul ambasador al SUA la Constantinopol spune în memoriile sale că aceste acuze sunt total neîntemeiate şi că „guvernul din Bucureşti a fost perfect onest”, fapt dovedit de penuria de muniţii a Turciei.

Anul 1915 aduce noi evenimente, printre care de maximă importanţă a fost intrarea în război a Italiei de partea Antantei, şi ea legată la fel ca şi România de un tratat cu Puterile Centrale.

Ciudat rămâne faptul că unii şi alţii vorbesc de trădarea României faţă de centrali, dar nu şi de trădarea Italiei faţă de aceiaşi ! Se mai petrec lucruri importante pe teatrele de luptă, pentru România esenţială a fost înfrângerea rusească de pe frontul de est, părăsirea Galiţiei, astfel că frontul de est se dă în spate mult, făcând intervenţia României nu numai riscantă, ci chiar o aventură nebunească.

Fără o linie de front cu care să se lege, România ar fi fost anihilată de la începutul intrării sale în război. Totuşi, în primul rând ruşii, dar nu numai ei continuă cu presiunile, deşi intrarea României nu ar fi adus nici un câştig strategic, dar pentru ei era necesară orice diversiune pentru a scădea presiunea asupra lor, chiar şi numai pe moment.

Chiar marele duce Nicolae caracteriza aceste eforturi ca şi „o nebunie furioasă”, iar Anglia caracterizează cel mai bine insistenţele: „o nebunie şi o imoralitate, însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”.

Franţa era deprimată de înfrângerile Rusiei şi de tocmelile ei când e vorba de câştigat o alianţă atât de preţioasă ca cea a României: „În astfel de împrejurări consideraţiile militare trebuie să treacă pe primul plan şi concursul României trebuie să fie cumpărat cu orice preţ”.

Exasperat, Sazonov spune că România ezită din cauza situaţiei de pe front (parţial adevărat) şi propune Antantei să se îndrepte spre bulgari, deşi aceştia făcuseră o alianţă cu Puterile Centrale.

La Paris, Clemenceau (pe atunci în opoziţie), care n-are încredere în România, duce o campanie furibundă împotriva ei prin ziarul său L’homme echaîne (vedem de aici o explicaţie a ostilităţii sale cu care Brătianu se va lovi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919).

În sfârşit, Sazonov pare să cedeze, dar numai pe jumătate, acceptând să dea în Bucovina şi Cernăuţii până la Prut, dar în Banatul să rămână în suspensie până la conferinţa păcii.

După câteva zile se răzgândeşte şi revine cerând ca România să intre în război în maxim cinci săptămâni şi Brătianu să dea o declaraţie scrisă în acest sens. Miniştrii de externe englez şi francez găsesc nelalocul ei o asemenea pretenţie absurdă mirosind a ultimatum, din moment ce chestiunile militare oricum vor trebui să fie reglate prin convenţii între Statele Majore.

Dar asta era personalitatea lui Sazonov, ne putem întreba cum de un astfel de personaj era ministru de externe al Rusiei tocmai în această perioadă atât de delicată, totuşi, nu era singurul incapabil în funcţii de răspundere nu numai în Rusia, ci în cadrul tuturor marilor puteri la acea vreme.

O lună de discuţii şi tărăgăneli i-au trebuit lui Sazonov să-i dea răspuns lui Brătianu la propunerile precise pe care acesta i le făcuse la 23 iunie 1915.

Chiar cei trei miniştri de externe occidentali (Delcasse, Grey şi Sonnino) făceau presiuni asupra Rusiei să accepte încheierea convenţiei militare fără a impune o dată a intrării în acţiune a României, aceasta urmând să fie stabilită în urma dezvoltării operaţiunilor militare.

Sazonov, după ce acceptă unele chestiuni, victimă a temperamentului său agitat şi schimbător (zilnic venea cu câte o idee pe care o abandona ulterior), dominat de neîncrederea şi aversiunea sa contra României, ministrul rus de externe dărâmă cu o mână ceea ce clădise cu cealaltă. După un răspuns insuficient şi inabil dat României, ca şi speriat de pasul făcut, Sazonov declară colegilor de la Paris şi Londra (31 iulie) că a făcut concesii României contre coeur (împotriva dorinţei).

Dar era oricum prea târziu, momentul prielnic trecuse demult, condiţiile startegice erau mult schimbate, Rusia era bătută şi dată înapoi cu peste o sută de kilometri, evacuase Galiţia şi Bucovina.

Retragerea ruşilor spre est descoperise aripa noastră dreaptă, ei nu ar fi fost în stare să ia o ofensivă pe Nistru cu aripa lor stângă pentru a putea acoperi flancul nostru drept în momentul intrării noastre în război. mai mult, noi comandasem armament, muniţii şi material de război indispensabil intrării noastre în acţiune din Franţa, dar circulaţia dezorganizată a trenurilor în spatele frontului rusesc nu ne putea asigura sosirea acestora.

De acest impediment ne vom lovi şi după intrarea noastră în război şi încă rău de tot.

După ce i-au învins pe ruşi, centralii s-au întors împotriva Serbiei. Era logic şi normal, numai aşa se putea aproviziona Turcia, din moment ce căile prin România erau tăiate în urma neutralităţii binevoitoare. Serbia respinsese ofensiva austro-ungară la începutul războiului, dar acum o nouă ofensivă, cumulată cu intrarea în război la 15 octombrie 1915 a Bulgariei împotriva lor, îi dau peste cap.

În ciuda rezistenţei înverşunate, sunt înfrânţi şi nevoiţi să-şi evacueze ţara. O tragedie cumplită pentru eroicul popor sârb. România nu a putut face nimic, decât să asiste cu braţele încrucişate la sacrificarea sârbilor, datorată în primul rând obtuzităţii ruşilor.

Dacă ar fi acceptat tratativele cu Brătianu şi condiţiile sale juste şi logice, inclusiv cele militare, poate lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Dar vom vedea mai departe, chiar cu ele acceptate şi parafate, ruşii nu le-au respectat ulterior, ajungând să fim trădaţi pe front chiar de aliaţii noştri, dar să nu anticipăm, problema e aşa de vastă şi complexă încât e nevoie de mai multe articole, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul.

În această perioadă de regres militar tratativele au stagnat, mai ales prin prisma noii ecuaţii strategice, intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale complicând şi mai mult lucrurile, mai ales că ruşii erau siguri că Bulgaria nu va lupta contra lor, a fratelui slav mai mare, a binefăcătorului care le-a acordat statul la 1877-1878.

Şi noi am făcut acelaşi lucru, i-am ajutat, sprijinit, am luptat în războiul care le-a adus independenţa, şi uite cum am fost răsplătiţi (vezi Noi şi bulgarii).

Foarte ciudat, referitor la trădare şi nerespectare de angajamente. Am zis-o de nenumărate ori şi o voi mai spune-o, noi suntem acuzaţi că nu ne-am respectat angajamentele din tratatul cu Germania din 1883. Italia nu este acuzată de acelaşi păcat. Dar să vedem cazul Greciei, care avea un tratat de alianţă cu Serbia, şi nimeni nu o acuză că nu l-a respectat.

Cu toate că premierul Venizelos ar fi vrut să intervină, regele Constantin era un germanofil declarat, aşa că ţara a rămas în expectativă. Clauzele din tratat au fost interpretate astfel: tratatul se referea la un război balcanic şi nu la unul general, Grecia trebuia să ajute Serbia împotriva unui adversar, nu împotriva a patru, iar Serbia trebuia să participe cu 150000 de soldaţi şi Grecia cu 80000 pe frontul vizat.

De unde să trimită Serbia 150000 de soldaţi când ea lupta contra tuturor? Venizelos găsi soluţia cerând ca ceea ce nu pot face sârbii să facă Antanta, trimiţând la Salonic un corp expediţionar.

Antanta acceptă în ideea de a-l convinge pe Brătianu şi de a-i îndeplini una dintre cereri pentru a facilita intervenţia română. Astfel s-a ajuns la deschiderea frontului de la Salonic.

Planul ocupaţiei militare a României de către germani

 

 

În inabilitatea deja dovedită, Rusia mai face o greşeală care îi scoate din sărite pe aliaţii occidentali şi exacerbează temerile românilor, trimiţând demonstrativ trupe în sudul Basarabiei.

Rusia dă înapoi, retrăgându-le, dar impresia defavorabilă de ameninţare directă rămâne. Şi Austro-Ungaria a trimis trupe demonstrativ în Transilvania pentru a presa România, efectul a fost faptul că noi ne-am întărit trupele de pe graniţă şi am trecut la efectuarea de fortificaţii care se vor dovedi folositoare ulterior.

În Grecia lucrurile s-au complicat prin căderea lui Venizelos de la putere, regele Constantin şi-a aruncat masca anunţând că ţara sa va interna orice trupă franceză, engleză sau sârbă care va călca teritoriul elen. Doar ameninţarea cu forţa a reuşit să-l liniştească temporar.

În aceste condiţii, frontul de la Salonic se dovedea insuficient ca factor militar important, lucru dovedit şi mai târziu, după intrarea României în război.

În Franţa, eşecul încercării de a atrage România în război la momentul oportun provoacă vie agitaţie. I se impută îndărătniciei Rusiei acest eşec, dar şi conducerii franceze faptul că i-a lăsat pe ruşi să conducă negocierile cu românii, în loc ca Franţa să ia problema direct în mână.

În schimb, iritaţia Puterilor Centrale, acum pe cai mari după împingerea ruşilor înapoi şi ocuparea Serbiei, atinge cote nemaiîntâlnite. România era singură şi izolată, chiar să fi vrut, nimeni nu i-ar fi putut sări în ajutor. Bulgaria intrase în război de partea Puterilor Centrale dând o lovitură decisivă prin spate Serbiei.

Ruşii erau mult în spate, nici nu aveam legătură cu ei decât prin Basarabia, pe dreapta, în Bucovina, erau austro-ungarii şi germanii, la fel ca şi pe crestele Carpaţilor.

Chiar această idee, a neutralităţii binevoitoare faţă de Antanta, le repugna teribil, deoarece erau nevoiţi să menţină trupe de acoperire pe graniţa României, atât austro-ungarii, cât şi bulgarii, în timp ce ruşii, asiguraţi din partea noastră, îşi puteau folosi forţele în alte locuri.

Era normal ca presiunile centralilor să crească la maxim. Se adăuga acum şi componenta economică, Germania şi aliaţii săi începeau să sufere din cauza blocadelor navale şi începeau să ducă lipsă de alimente şi petrol.

România nu avea cum să-şi exporte recoltele pe ultimii doi ani, cu Daradanelele blocate, iar Rusia chiar nu avea nevoie de cereale.

A trebuit să cedăm, cu acceptul Antantei, şi să acceptăm un acord privind vânzarea către centrali a 50000 de vagoane de cereale. Concomitent, am făcut acelaşi acord şi cu Anglia, pentru aceeaşi cantitate, dar neputând fi transportată, urma să fie achitată şi să rămână pe loc.

Anglia a achitat doar ceva mai mult de jumătate din suma stabilită, iar Franţa ne trimitea îndemnuri să rezistăm presiunilor dar fără să-i irităm prea tare pe germani, pentru a nu provoca vreo reacţie militară a acestora, până în trei luni când Antanta va porni o ofensivă generală.

Această reacţie militară era pe cale să se înfăptuiască în primăvara lui 1916. Armata lui Mackensen, în urma ocupării Serbiei, devenise disponibilă şi a fost reţinută în Banat, deoarece deja se cocea planul invadării României. Momentul era prielnic,

România separată geografic de toţi aliaţii, urma să fie prinsă într-un cleşte din trei părţi, de germani, austro-ungari şi bulgari pe la sud. Nu era o problemă pentru Puterile Centrale să atace o ţară neutră, aşa procedaseră şi cu Belgia la începutul războiului în 1914, manevra prognozată de Schliefen.

Iar tentaţia era mare şi recompensa pe măsură, scoaterea din luptă a unui potenţial adversar, plus marele premiu, cerealele şi petrolul atât de necesare centralilor.

Armata mobilizată a României trece la întărirea fortificaţiilor de pe Carpaţi (unele vor fi de folos mai târziu). La cartierul general german de la Pless (Pszczynia) se făceau planuri şi chiar se redacta un ultimatum pentru România, în deplină înţelegere cu generalissimul bulgar Jekov.

Motivaţia oficială, Germania nu putea să aibă în flanc o armată nesigură, poate duşmană, tocmai în preziua unor viitoare operaţii cruciale. Cercuri politice importante din Germania susţin atacarea României acum, până nu este prea târziu. Ministrul Hellferich declara: „numai când vom ţine strâns strâns pe donna Romania cu braţul de talie, se va decide să joace cu noi”.

Totuşi, proiectul va fi abandonat din mai multe motive. Unul era neîncrederea germanilor în capacitatea de luptă a trupelor bulgare, apoi aprovizionarea, aşa cum era ea, cu chiu, cu vai, cu ameninţări, satisfăcea necesităţile imediate ale Germaniei şi Turciei de cereale şi petrol, iar o acţiune militară chiar numai întârziată, urmată de sabotaje sau politica de pârjolire a teritoriului (folosită de români din vremuri imemoriale), ar fi periclitat această aprovizionare.

Pe de altă parte, factorul hotărâtor, o acţiune majoră proiectată pe teritoriul Franţei ce trebuia să înceapă cât de curând. Influenţa în acest sens a şefului de Stat Major al Germaniei, generalul Falkenhayn a fost hotărâtoare.

Tocmai de aceea, la intrarea României în război, Falkenhayn va fi înlocuit din post cu Hindemburg, iar el va primi tocmai comanda armatei ce va avea de luptat în Transilvania împotriva românilor, cei care l-au făcut să-şi piardă postul de comandă superioară.

Brătianu fixează condiţiile României

Primăvara lui 1916 se deschide sub perspective favorabile Antantei, mai ales prin faptul că alianţa a încercat să-şi coordoneze eforturile în urma conferinţei de la Chanilly.

O ofensivă coordonată a fost hotărâtă atunci, dar germanii au luat-o înainte prin atacarea Verdunului (21 februarie), dar totuşi s-au produs ofensivele aliate de pe Somme (1 iulie) şi cea a lui Brusilov (4 iunie). Ceasul deciziei se apropie din nou de România, trebuia luată o decizie.

Dar cum, în ce condiţii? Să ne amintim 1877, când Rusia ne-a implorat să venim în ajutorul lor, i-am salvat cu adevărat, iar drept mulţumire ne-au luat sudul Basarabiei?

Ne-au ameninţat atunci cu ocuparea şi desfiinţarea armatei române dacă nu ne mulţumeam cu compensaţia Dobrogei, oricum ruşii nu dădeau de la ei, dar luau de la noi, ei nu au stăpânit niciodată Dobrogea, ci doar românii şi turcii? Cum să nu apreciem răspunsul regelui Carol I care spunea că armata care s-a acoperit de glorie la Griviţa şi Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată?

Dar să mergem mai departe. La 25 februarie 1916, generalul Alexeev, şeful Statului Major rus declară generalului francez Pau: „Dacă România se decide să dea concurs adversarilor noştri, aceasta ar însemna moartea oricărei ofensive ruseşti”.

Totuşi, Rusia încă ezita, dădea când înainte, când înapoi, spre exasperarea aliaţilor.

 

 

 

 

Generalul Mikhail Alexeev, şeful Statului Major rus (STAVKA) 1915-1917

 

 

 

Tocmai de aceea Brătianu ţinea atât de mult la o clarificare a raporturilor şi condiţiilor privitoare la intrarea României în război alături de Rusia. Era păţit, era fiul lui Ion Brătianu, primul ministru al României care a mers la război alături de Rusia împotriva Turciei în 1877, şi ştia ce s-a întâmplat după acest război.

Păţit, el şi-a exprimat clar opţiunile, dar şi condiţiile care trebuiau garantate de puterile occidentale.

În decursul lungilor tratative din 1915, guvernul român ajunsese să-şi exprime cu claritate punctul său de vedere. Hotărârea sa era limpede şi trevocabilă în ce privşte sensul intrării: România nu va participa la război decât alături de ţările Antantei, luptând laolaltă pentru triumful comun care va aduce realizarea idealului său naţional.

Tot aşa de hotărât însă, guvernul român condiţionase această intrare de realizarea unui program de acţiune, care să asigure cooperării sale militare o cât mai deplină punere în valoare a forţelor sale, atât spre folosul cauzei generale, cât şi pentru al său propriu.

De aceea Brătianu refuza să ia propriul angajament fără garanţiile politice şi militare, pe care le socotea indispensabile. Experienţa dureroasă a propriei noastre ţări în 1878 şi cea cu totul recentă a Serbiei în cursul războiului actual, obligau pe bărbatul de stat român la o mare prudenţă.

Mai ales că el era tocmai fiul lui I. C. Brătianu care experimentase metodele ruseşti în 1877-1878.

Condiţiile cooperării fuseseră definitiv fixate şi comunicate miniştrilor Antantei la 4 noiembrie 1915.

România era lipsită de muniţii. La această dată ea nu dispunea decât de un stoc de 1500 de lovituri de fiecare tun; faţă de marea consumaţie cerută de războiul mondial, această provizie nu ajungea decât pentru 15 zile.

De aceea, prima condiţie pentru a face războiul posibil era să i se furnizeze pe calea Arhanghelsk armamentul şi muniţiile cumpărate de ea din ţările aliate, precum şi organizarea unui serviciu regulat de aprovizionări, prin teritoriul rusesc.

În al doilea rând venea chestiunea planului strategic al operaţiunilor române.  Ele erau în strânsă legătură cu ţelurile noastre de război. Acestea erau peste Carpaţi. Pentru a le atinge nu trebuia să avem la Dunăre preocupări care să reţină acolo forţele indispensabile în Ardeal.

Pentru a da acţiunii române toată eficacitatea cuvenită, trebuia ca intrarea în acţiune să se facă în acelaşi timp cu o ofensivă generală pe toate fronturile şi una specială împotriva Bulgariei.

Acest stat trebuia să fie făcut inofensiv printr-o acţiune militară pornită în acelaşi timp pe frontul de la Salonic de o armată franco-engleză, în putere de circa 500 000 de oameni, şi de la frontiera dobrogeană de o armată rusă în putere de circa 200 000 de oameni.

Se punea o deosebită greutate pe această operaţiune, care pe lângă scopul militar, avea şi unul politic: a face definitivă, ireparabilă, ruptura între aliaţi – în special ruşii – si bulgari, şi a curma astfel echivocul care rezulta din neînţeleasa politică de menajamente a ruşilor faţă de bulgari.

Condiţiile militare erau întregite de cele politice. România cerea, în caz de izbândă, îndeplinirea integrală a revendicărilor sale naţionale peste Carpaţi: alipirea Transilvaniei propriu-zise, Banatul şi Bucovinei întregi şi a părţilor româneşti din Crişana şi Maramureş.

Iar ca garanţie că România nu va mai fi nesocotită şi maltratată ca la Congresul din Berlin, ea va fi reprezentată la masa verde a Conferinţei de pace cu drepturi egale cu celelalte popoare aliate.

Aici era punctul nevralgic al relaţiilor noastre cu Rusia. Spre a avea siguranţa dinspre vecinul imediat şi aliatul nesigur, Brătianu cerea ca obligaţiile luate de Rusia să aibă girul celorlalte puteri aliate, „a acelor state care au respectul istoric al semnăturii lor şi care, chiar războiul mondial îl dezlănţuiseră pentru că voiau, o dată pentru totdeauna, şi cu jertfele pe care le comportă, să împiedice ca de aci înainte tratatele între state să fie zdrenţe de hârtie sau hrisoave fără drepturi.”

Ca o semnificativă dovadă de neîncredere faţă de Rusia, chiar în convenţia din 1914 se introdusese garanţia statu-quo-ului  teritorial al României în frontierele ei actuale, împotriva unor încălcări din partea aliatului suspect, iar Rusia se obliga să facă să se ratifice de cabinetele din Paris şi Londra angajamentele luate.

Dar, totuşi, ruşii nu sunt mulţumiţi şi fac nazuri. Pare că este doar un film SF, dar ceea ce vă spun este cruda realitate. Ruşii sunt mult mai calmi, criza trecuse, chiar dacă Serbia fusese îngenuncheată şi dispăruse de pe hartă. Chiar dacă protejaţii lor, bulgarii, au intrat în război contra lor, fraţii mai mari, aşa cum le plăcea să li se spună şi dăduseră lovitura de graţie Serbiei atacând-o pe la spate.

Cu toate astea, Rusia supravieţuise, chiar dacă frontul a dat înapoi zeci de kilometri. Iar acum Rusia avea pretenţii mult mai mari, în sensul că i se părea că cedase prea multe României.

Şeful Statului Major rus, generalul Alexeev, intervine şi el, cu temperamentul său impulsiv şi nehotărât, declarând că intrarea României în război, datorită intrândului care îl face ţara noastră spre vest (Muntenia şi Oltenia) ar complica situaţia militară.

În memoriile sale, scrise mult după terminarea războiului, când concluziile erau clare, scria că el s-a opus tot timpul intrării României, susţinând că pentru Rusia ar fi fost mai bine dacă România rămânea neutră. Chiar aşa să fie?

A uitat generalul Alexeev cererile stăruitoare pentru intervenţia României încă de la începutul războiului? Mai mult, Alexeev răstoarnă toate negocierile politice şi militare, spunând că din cauza dificultăţilor de transport pe calea ferată nu poate trimite forţe ruseşti la Dunăre, ca şi asigurare împotriva bulgarilor.

Ori, cam toţi liderii ruşi, fie politici, fie militari, erau bolnavi de bulgarofilie. Îi considerau pe frăţiorii lor slavi ca nişte rebeli care nu trebuiau loviţi, doar certaţi, după care aceştia se vor întoarce la fratele lor mai mare, Rusia. Cu toate astea, bulgarii nu au avut complexe când i-au atacat chiar şi pe ruşi în Dobrogea, nu numai pe noi.

Mai mult, Alexeev propunea ca armata română să stea în defensivă pe graniţe: o frontieră de 750 km pe Carpaţi şi una de 600 km în sud făcea ca frontul român să fie mai întins decât între frontul de vest (800 km) sau de est (1200 km).

Această împărţire ciudată de roluri, în caz de succes militar, ar fi făcut ca armatele ruse să dispună de teritoriile ocupate, România trebuind să stea la mila ruşilor din nou, ca şi în trecut.

Franţa este sleită în urma ofensivei germane de la Verdun, rezistă eroic, dar are nevoie de slăbirea presiunii. Ruşii încep o ofensivă la ariăa nordică a frontului, în regiunea lacului Naroc, cu toate pierderile mari de oameni, a trebuit oprită după două săptămâni.

În aceste condiţii, numai intervenţia României mai poate face ceva. Dar ruşii se codesc, dau înapoi încercând să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor asumate, în primul rând privind permiterea şi facilitarea transportului muniţiilor şi armamentului cumpărate deja din Occident pe teritoriul ei şi asupra contingentului rusesc din Dobrogea.

Preşedintele francez cere intervenţia ţarului în sprijinul satisfacerii doleanţelor româneşti printr-o telegramă la 2 martie 1916.

Ţarul dă un răspuns în doi peri, punându-se chezaş bunelor intenţii ale guvernului rus şi făcând aluzii conform cărora românii erau vinovaţi de tergiversări.

 

 

 

 

Serghei Sazonov, ministru de externe al Rusiei (1910-1916)

 

 

 

La consfătuirea de la Stavka rusă, Filipescu, deşi în opoziţie cu Brătianu faţă de care avea o ostilitate declarată, îi susţine punctul de vedere în privinţa contingentului rus din Dobrogea. Alexeev s-a mulţumit la declaraţii vagi şi îndemnuri la mai multă încredere reciprocă.

Tratativele continuă cu aceeaşi încăpăţânare rusească a lui Alexeev, care şi în luna aprilie susţine că este o aventură militară să scoată 200000 de soldaţi ruşi şi să-i expedieze în sudul Basarabiei pentru a putea trece la nevoie în Dobrogea.

Dar se văd adevăratele sale sentimente în instrucţiunile care le dă colonelului Tatarinov trimis la Bucureşti pentru negocieri: acţiunea României „nu este atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o pretinde fără doar şi poate”.

La presiunile Franţei către Rusia, lui Sazonov îi scapă că nu are încredere în Brătianu. Dar noi puteam avea încredere în Rusia?

 

Acum ori niciodată

 

 

 

Se produce ofensiva Brusilov, începută la 4 iunie, după pierderi imense, dar şi succese majore, cu sute de mii de prizonieri austro-ungari, în urmă acestei ofensive ruşii reuşind să pătrundă din nou în Bucovina şi Galiţia. Momentul era copt pentru intervenţia României, dar ruşii se purtau acum de parcă nu ar mai fi avut nevoie de această intervenţie. Iarăşi erau pe cai mari, credeau că pot rezolva problema singuri.

Dar conjunctura de pe fronturi, deşi favorabilă aliaţilor, începea încet să se liniştească, iar după asta ar fi urmat inevitabil reacţia centralilor. Ofensiva Brusilov a reuşit să-i salveze pe italieni, ofensiva pregătită de Conrad von Hotzendorf de la Arsieno şi Asiago a trebuit anulată, austro-ungarii fiind nevoiţi să transporte trupe şi artileria grea pe frontul rusesc pentru a-i face faţă lui Brusilov.

Italienii vor avea posibilitatea să înceapă o nouă ofensivă la Isonzo ulterior. În Franţa, deşi apogeul ofensivei germane de la Verdun trecuse, presiunea încă era mare, iar ofensiva franco-engleză de pe Somme, destinată printre altele să scadă presiunea asupra Verdunului, putea fi anulată în cazul în care germanii ar fi reuşit prin alocarea de trupe suplimentare să provoace căderea Verdunului.

Franţa căuta o diversiune, şi ţinând cont de faptul că frontul de la Salonic încă nu era închegat, posibilităţile de acţiuni importante contra bulgarilor fiind doar de perspectivă, mai rămânea o singură posibilitate: România.

Dar şi aici considerentele strategice ale ruşilor erau divergente faţă de cele franceze. Ruşii îşi supraestimau posibilităţile, cu toate că francezii le atrăgeau atenţia repetat să nu o mai facă, având de fiecare dată o mai bună perspectivă asupra posibilităţilor şi potenţialului armatei ruse.

Un incident de la Conferinţa interaliată de la Chantilly, decembrie 1915, arată ce preţ se putea pune pe declaraţiile oficialităţilor ruse: pe când generalul rus Gilinski pretindea că efectivele ruseşti de pe frontul de luptă ating cifra de 2700000 de oameni, generalul Joffre (viitor mareşal) făcu dovada că nu erau decât 1300000 de oameni dintre care 160000 fără puşti !

 

 

 

 

Ofensiva Brusilov

 

 

 

Dar ofensiva Brusilov s-a topit în jurul datei de 12 august, de la această dată având loc doar acţiuni locale, fără importanţă pentru situaţia generală, deşi data oficială a stopării ofensivei Brusilov apare astăzi ca fiind 20 septembrie. Desigur, o confuzie, este vorba de stoparea ofensivei româneşti peste Carpaţi, de la sudul frontului lui Brusilov, care nu a fost sprijinită de vreo acţiune ofensivă a ruşilor, tocmai asta fiind una din cauzele stopării acesteia!

Mai mult, în zona de sud a frontului ofensivei Brusilov se concentrau trupe austru-ungare şi germane cu scopul unei puternice contralovituri căreia ruşii nu aveau cum să-i facă faţă.

Abia când au conştientizat pericolul au aplecat urechea la cererile franceze aprobând transportul muniţiilor româneşti pe teritoriul lor, astfel, primul dintre cele trei vapoare româneşti ce navigau încărcate cu muniţii, nava „Bucureşti” a putut acosta la Arhangelsk ca să descarce armamentul şi muniţiile. Vor urma peste o mie de kilometri pe căile aglomerate ruseşti până când vor putea ajunge în România.

Franţa este hotărâtă, Briand îl cheamă pe ministrul Lahovary şi îi spune: „Ora României a sosit!” (16 iunie). România nu va mai putea prelungi neutralitatea, Franţa va interveni direct la ruşi pentru satisfacerea cererilor româneşti. Mai mult, Franţa îl schimbă pe ministrul de la Bucureşti, Blonde, prin energicul conte Saint-Aulaire.

Totuşi, ruşii dau asigurări cu jumătate de gură, asta până realizează că propria lor situaţie este periclitată, Alexeev trecând din nou în faza de a presa pentru intervenţia României, cu ameninţarea făţişă: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea ei va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum ori niciodată!”

Răspunsul lui Brătianu arăta, firesc, că aprecierile strategice ale generalului Alexeev nu rezolvau nici regularitatea transporturilor de material, nici trimiterea corpului expediţionar de 200000 de ruşi în Dobrogea, indispensabile pentru hotărârea României.

Cedând presiunilor franceze, în cele din urmă guvernul rus dă ordine pentru începerea transporturilor de materiale de război de la Arhangelsk către graniţa română. Cât priveşte apărarea graniţei sud-dobrogene, Alexeev spune că aceasta va putea fi făcută de români, întrebuinţând acolo o parte din forţele proprii; „desigur, la nevoie, am putea să ne sforţăm să trimitem în Dobrogea una sau două divizii (20000 de oameni)”.

Exact atâta se va trimite ulterior, trupe de mâna a doua pe care comandantul lor generalul Zaiachovski le numea trupe de strânsură „care nu puteau menţine stindardul Rusiei”, el cerând să fie eliberat de la comanda acestora, cerere refuzată. A avut dreptate, singurii care se vor bate cu adevărat vor fi doar soldaţii din Divizia sârbă, formată, după cum îi spunea numele, din soldaţi sârbi, nu ruşi.

De ce?

 

Dar de ce această atitudine a Rusiei faţă de un potenţial viitor aliat? În primul rând se văd de departe considerentele strategice, calculele geopolitice ruseşti: Rusia nu dorea naşterea unei Românii puternice care să-i bareze accesul spre Constantinopole, aspiraţie recunoscută de Antanta de la începutul războiului ca preţ al continuării luptei Rusiei alături de englezi şi francezi.

Rusia, ca de fiecare dată în istoria sa expansionistă, a calculat şi a manevrat în aşa fel încât să câştige cât mai mult, chiar dacă posibilităţile sale militare erau inferioare ambiţiilor sale teritoriale.

În urma înfrângerilor de pe frontul de est din primii doi ani, devenise clar că Rusia nu avea cum să-şi menţină teritoriul în Europa de Est, nicidecum să mai emită pretenţii asupra Constantinopolului, conform testamentului lui Petru cel Mare.

Mai era şi problema internă stringentă, în cazul unei prelungiri a războiului sau al unei înfrângeri, Rusia se putea confrunta cu o nouă revoluţie, la fel cum s-a întâmplat în 1906 în urma înfrângerii contra japonezilor în războiul din 1904-1905. Iar de data asta, imperiul era mult mai fragil ca şi în urmă cu opt ani.

De aceea, factori responsabili ruşi căutau încă din 1915 o posibilitate de a ieşi din război printr-o pace separată cu Germania, dar în aşa fel încât să pară o victorie pentru imperiul rus.

O posibilitate era înţelegerea pe front cu concesiuni teritoriale avantajoase de ambele părţi, una din victime fiind chiar România. O împărţire a României între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia luând Moldova până la Carpaţi şi Austro-Ungaria Muntenia şi Oltenia era o soluţie agreată. Mai rămânea problema Dobrogei şi a navigaţiei pe Dunăre. Dar să vedem faptele pe scurt.

Ţarul era un om foarte slab, aflat sub influenţa ţarinei Alexandra Feodorovna, fostă Alice de Hessa, de origine germană (la fel ca şi primul ministru şi ministru de externe Sturmer) şi aflată sub influenţa misticului călugăr Rasputin, care făcea şi desfăcea la curtea ţarului. ţarul a preluat comanda supremă a trupelor de pe front din mâna unchiului său, marele duce Mihail (mult mai capabil militar), dar pentru a le lăsa pe mâna generalului Alexeev, despre care am vorbit mult mai devreme.

În martie 1915, prinţese Vasilcikov, domnişoară de onoare a ţarinei, aflată la începutul războiului în Austria, îi trimite o scrisoare ţarului după o convorbire cu von Jagow: „Anglia a declarat aceasta, în ciuda tuturor făgăduielilor, nu va îngădui niciodată Rusiei să ia Constantinopolul.

Germania are nevoie de o Rusie puternică şi monarhică iar cele două Case vecine şi domnitoare trebuie să susţină vechile tradiţii monarhice. Prelungirea războiului este considerată ca un pericol pentru dinastie.

Dacă Majestatea voastră decide, de la înaltul său tron, să rostească cuvântul Pace, înseamnă că va hotărî destinul popoarelor din întreg universul…” Se vede că germanii cunoşteau fragilitatea Romanovilor la acea vreme.  Prinţesa se întoarce în Rusia cu scrisori de la fratele şi sora ţarinei, marele duce şi prinţesa de Hesse, dar ţarul reacţionează imediat şi îi retrage prinţesei Vasilcikov titlul de domnişoară de onoare a ţarinei, iar pe ţarină o exilează pentru un timp la Sankt Petersburg (de la Ţarskoie Selo).

Ţarul nu era pregătit, iar partizanii păcii separate, cei care îl înconjurau pe ţar şi se aflau inclusiv în posturile de răspundere, nu au reuşit să-l influenţeze, dar acest curent era puternic, mai ales cu un ţar slab, prea puţin preocupat de problemele imperiului.

În iulie 1916, o delegaţie de parlamentari ruşi vizitează Franţa şi frontul francez, unde iau la cunoştinţă decizia Franţei de a lupta până la capăt. Pe drumul de întoarcere prin Suedia, şeful delegaţiei ruse, vicepreşedintele Dumei Protopopov, se întâlneşte cu agentul german Warburg care l-a asigurat că în caz de pace separată, Rusia va obţine Constantinopolul şi Dardanelele.

Un mare scandal a ieşit în cercurile conducătoare ruseşti, dar în loc să fie exclus, Protopopov este numit ministru de interne în guvernul Sturmer, cel de origine germană şi perceput ca şi filogerman.

Cum spunea mai târziu după ce bolşevici vor publica o parte din arhivele ruseşti din primul război mondial „împăratul a rămas credincios angajamentelor faţă de aliaţi. El a rămas neclintit în atitudinea sa. Nu-i mai puţin adevărat însă, după convingerile opiniei publice în 1916-1918, că mersul evenimentelor ar fi putut conduce Rusia, în timpul guvernării lui Sturmer şi a lui Protopopov, la încheierea unei păci separate”. (Pavel Miliukov, istoria Rusiei).

Germanii nu au renunţat la ideea scoaterii din război a Rusiei şi au reuşit mai târziu, când l-au trimis pe Lenin în Rusia într-un vagon blindat. Dar în aceste condiţii a fost nevoită să intre România în război pentru a-şi realiza aspiraţiile naţionale, înconjurată de trădări şi negocieri pe la spate în defavoarea ei.

România a intrat în război la 14-27 august 1916, după ce toate cererile i-au fost recunoscute de către aliaţi, prin tratat, inclusiv cele militare, printr-o convenţie semnată în acest sens.

Dar trădarea s-a manifestat mai apoi în cel mai înalt grad, chiar pe câmpul de luptă, ceea ce am întrevăzut aici din partea Rusiei, trădarea perfidă, se va petrece în momentele cele mai dificile din punct de vedere militar, pe front, atunci când aveam nevoia cea mai mare de ajutorul unui aliat. Dar despre asta într-un articol următor.

 

 

 

Bibliografie:

 

 

 

Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991

 Sursa: blogul cristiannegrea.ro

07/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: