„Granițele României lui Ferdinand I nu sunt creațiunea unei clipe”. GHEORGHE I. BRĂTIANU – VIDEO

 

 

 

GHEORGHE I. BRĂTIANU, România lui Ferdinand I. Cuvinte către români. Zece conferinţe şi prelegeri, București, 1942.

 

„Graniţele României lui Ferdinand I nu sunt creaţiunea unei clipe, nici rezultatul unor hotărâri nesocotite. Temeiul lor se adânceşte în raţiunile înseşi de existenţă ale naţiunii noastre, ca şi în trecutul nostru cel mai îndepărtat.
Deşi împărţit între mai multe stăpâniri, poporul român a avut din zilele începuturilor sale instinctul, dacă nu chiar conştiinţa deplină a obârşiei sale comune şi a unităţii sale fireşti, ce numai în cuprinsul acestor hotare se putea desăvârşi.
Sentimentul acesta s-a desvoltat în urma neîncetatelor războaie pe cari strămoşii noştri le-au purtat împotriva năvălitorilor din Asia, tătari sau turci.

Alţii s-au mândrit cu rostul de apărători ai Creştinătăţii la marginile de Răsărit ale Europei; românii s-au mulţumit să-l înfăptuiască cu sângele şi cu jertfa lor.
Voievozii au întrevăzut din cele mai vechi timpuri primejdia, dar şi însemnătatea acestui loc de strajă. Ştefan cel Mare scrisese doar veneţienilor că cele două cetăţi ce le râvneau turcii, Chilia şi Cetatea Albă, erau toată Moldova, iar Moldova cu aceste două cetăţi, un zid de apărare al Ungariei şi al Poloniei.
La rândul său, Mihai Vitezul era să însemne, un veac şi jumătate mai târziu, că Ţara Românească şi Ardealul erau una şi aceeaşi pavăză a Imperiului şi a Creştinătăţii.
Din scrisul şi din jertfa lor se desprinde conştiinţa unei adevărate misiuni istorice, ce nu se putea înfăptui deplin, decât unind pentru aceeaşi luptă toate ţinuturile locuite de români.

Când unitatea graiului a fost şi ea recunoscută, când în şcolile umaniste ale Apusului s-a regăsit firul continuităţii latine şi al moştenirii romane, temeliile unităţii naţionale de mai târziu s-au găsit aşezate.
Ideea acestei unităţi, ce trebuia să strângă sub scutul ei tot ce au cuprins hotarele Regelui Ferdinand, s-a desvoltat din ce în ce mai puternic şi mai limpede, în ciuda vitregiei vremurilor.

Faptele se întreceau în a o desminţi şi a o fărâmiţa. În timpuri de restrişte au fost zmulse din teritoriul Principatelor noastre cetăţile de la Dunăre şi de la Nistru, Oltenia pentru câţiva ani, pentru un secol şi jumătate Bucovina, pentru mai bine de un veac Basarabia. Şi totuşi niciodată nu s-a rostit mai limpede, decât în această epocă tristă a anexiunilor şi a împărţirilor, credinţa în unitatea noastră şi în hotarele ce erau să vie.

Imaginea Daciei regăsite înscria în cercul ei toate graniţele pe cari, cu o profetică viziune, revoluţionarii din 1848 le revendicau pentru o Românie Mare.
În acelaşi an, un deputat german ridica în parlamentul din Frankfurt problema Transilvaniei, care numai în cuprinsul unui stat ce ar uni toate ţinuturile româneşti îşi poate împlini întreaga menire geografică şi economică.
Un deceniu mai târziu, un ambasador austriac întrevăzuse primejdia; vorbind de apropiata unire a Moldovei şi a Munteniei, adăuga:

„Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porţii o ruşine şi o nedreptate. Ar găsi Ţara lor prea mică, ar râvni un stat independent, cuprinzând Bucovina, partea românească a Transilvaniei, Banatul şi poate o graniţă în Balcani”.
Graniţele din 1919 şi 1920 nu au constituit deci nici o improvizaţie, nici câştigul unui zar aruncat în voia norocului.

Ele au consfinţit împlinirea unui proces natural de desvoltare, care, din timpuri străvechi şi-au înscris concluziile în relieful însuşi al pământului românesc, aşezat parcă anume spre a aduna în jurul cetăţii de munte a Ardealului ramurile aceluiaşi popor, vorbind acelaşi grai, de-a lungul văilor ce pornesc spre Tisa, Dunăre şi Mare.
Dar aceste hotare, cerute de guvernul român din primul ceas al războiului european din 1914, recunoscute după lungi tratative de puterile alături de cari trebuia să intrăm în războiul din 1916 – cu toate riscurile ce le înfăţişa acea putere de la răsărit pentru existenţa noastră însăşi – nu numai că nu depăşeau marginile răspândirii noastre etnice, ci dimpotrivă rămâneau mult în urma lor.

„Dacă ar fi fost vorba, spunea memoriul înfăţişat Conferinţei de Pace la 1 februarie 1919, de a aplica cu o rigoare absolută principiul grupului lingvistic sau etnic, România ar fi trebuit să reclame, fără contestaţie posibilă, unirea cu sutele de mii de români, de limbă, obicei şi inimă, cari locuiesc în grupuri compacte pe ţărmul stâng al Nistrului şi dincolo de Bug, până la Nipru. // Ar fi trebuit să revendice sute de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre, în Serbia, între văile Timocului şi Moravei, mai bine de 100.000 pe malul bulgăresc al Dunării, satele româneşti împrăştiate în câmpia ungurească până la Tisa, în mai multe provincii ale Imperiului Ţarilor şi până în depărtata Siberie.

Ar fi trebuit să-şi amintească vechile populaţii româneşti sălăşluite în inima însăşi a Peninsulei Balcanice. Rechemând toate aceste suflete româneşti, ar fi putut uşor face abstraţie de elementele străine stabilite înlăuntrul graniţelor naturale ale ţării româneşti.”

(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2018/02/04/granitele-romaniei-lui-ferdinand-i-nu-sunt-creatiunea-unei-clipe/#more-30112 – selecția textului: Valentin-Nicolae Bercă).

 

 

 

 

 

Gheorghe (George) I. Brătianu  (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmaţiei), fiul lui   I.C.Bratianu (Ionel) si al Mariei Moruzi, istoric, om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române.

 

 

 

A fost unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut ţara noastră, cel mai stralucit din generaţiile care au activat in perioada interbelică, ilustrând una dintrte etapele cele mai rodnice din întreaga evoluţie a istoriografiei romanesti.În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a absolvit-o în 1919 când a susţinut licența în drept.

A obţinut titlul de doctor in filozofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi în litere la Paris şi doctoratul în istorie la Sorbona cu teza „Istoria Mării Negre”.

În 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, s-a înrolat voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. A fost rănit în 1917, în timpul luptelor de pe Valea Trotușului, la Cireşoaia, împotriva armatei germane. Retras în spatele liniei, a revenit pe front în 1918, fiind rănit încă o dată în confruntările armate din Bucovina.

Timp de 17 ani (1923-1940) a fost profesor la Facultatea de litere (istorie) din Iasi, apoi, din 1940 pâna în 1947, la cea din Bucureşti, succedând Iui N.Iorga la Catedra de istorie universala.

Între 1940-1941 a indeplinit funcţia de decan al Facultăţii de litere, şi filozofie din Bucureşti, în perioada ieşeană, între anii 1935-1940, a fost directorul Institutului de istorie generală al Universităţii Alexandru loan Cuza, iar la Bucureşti, directorul Institutului de istorie universală Nicolae Iorga 1941-1947).

 Puţini dintre istoricii nostri l-au egalat în ce priveste varietatea preocupărilor şi amploarea operei publicate. O bibli­ografie selectivă, a lucrarilor sale, consemnează 38 de cărţi şi broşuri, precum şi 99 de articole în publicaţii ştiinţifice, tratând probleme de istorie medievală, dar şi de istorie modernă, contemporană şi de politică.

Valoarea ac­tivitatii sale multilaterale a fost apreciata prin alegerea ca membru al Academiei Romane si al altor societati stiintifice straine: membru al Societa Ligure di Storia Patria (Genova), membru al Institutului Kon-dakov (Praga), membru al Societăţii Regale de Ştiinţe si Litere din Boemia, membru in Comitetul international al studiilor istorice, membru în Comitetul National al Istoricilor Români. Gheorghe I.Bratianu şi-a consacrat o bună parte a energiei activităţii politice (aflându-se, din 1930, in fruntea unei disidenţe liberale).

Om de o aleasa integritate morala, el n-a urmarit prin activitatea politica sa parvina in viata sociala, in ierarhia stiintifica, in cariera universitara.

Ideologia lui, caracterizata printr-o larga deschidere umanistă, a fost lipsita de orice afinitate cu aceea a curen­telor şovine, rasiste sau mistice.

În seara de 7/8 mai 1950 a fost arestat din ordinul autorităţilor comuniste şi reţinut 3 ani fără a fi judecat sau condamnat.

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate.

Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile detenției.

După alte surse  se spune că a fost bătut de un gardian până când  a murit.  În 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ștefănești, din județul Argeș.

 

 

 

Publicitate