CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AUTORI RUȘI VORBESC DESPRE ROMÂNITATEA BASARABIEI ȘI A BASARABENILOR

Foto:  Harta Basarabiei țariste

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

In anul 2012 am comemorat  bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie în afara graniţelor țării, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est.

Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial desprins de Rusia.

Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi romanii, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii.

Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial.

S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, pentru ca rolul opiniei publice devenita o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat.

De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul, devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare.

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime.

Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani.

În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc.

Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc.

Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească.

Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi?

Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor.

Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile , înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei).

În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat.

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă.

 În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată…

Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă.

Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească.

Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Foto: Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei.

Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală.

Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita (la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…

Numai neînsemnate colonii de velicoruşi, compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului.

 Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc.

Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia:

„Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.”

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei.

 Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau.

Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.

Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice.

Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.

Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor.

El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”.

O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian.

În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

 În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor.

Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei.

Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani.

 Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă.

Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian.

 Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.”

 Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci.

Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”.

 De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia.

De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

 Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

 Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor.

Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste.

În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat.

Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar – să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.”

 Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte.

 Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români.

Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus.

Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român.

 Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie (surse):

Autor: Cristian Negrea/ cristiannegrea.blogspot.ro

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 .

23/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 CARACTERUL ROMÂNESC AL MOLDOVEI DE LA RĂSARIT DE PRUT ÎN VIZIUNEA CERCETĂTORILOR STRĂINI CONTEMPORANI

 

 

 

 

 

 

 

 Cărturarul şi etnograful suedez Gustav Wilhelm Bolinder a vizitat în repetaterânduri pământurile româneşti, inclusiv cele basarabene. Scrie mai multe povestiri despre aceste călătorii. În iulie 1943, după o vizită specială, publică în ziarul „Dagens Nyhtter” mai multe reportaje din România, inclusiv din Chişinău.

În 1944 publica cartea ”Rumänska problem”, care conţine şi un compartiment dedicat problemei Basarabiei.
Găsind că Basarabia, din punct de vedere geografic, istoric şi etnic face parte din Moldova istorică, Gustav Bolinder scrie: „Nici un cercetător însărcinat de guvernul rus (Urusov, Bestujev etc. — n. n.) ca să demonstreze originea slavă a populaţiei basarabene n-a putut nega continuitatea populaţiei româneşti (subl. n.) în aceasta regiune”.

 Bazându-se pe datele rusului P. Keppen, etnograful suedez constată că în 1834 în Basarabia locuitorii ei erau 86% români, anume români, şi nu moldoveni.
Pentru cărturarul suedez şi Bucovina este românească.
 

Germanul Arnold Kless în articolul ”Românesc şi moldovenesc” (Rumänsch und moldavsch) îi numeşte pe moldoveni „populaţie românească din est”, căreia pe nedrept i se atribuie o limbă şi naţionalitate, diferite de cele româneşti.

 Carlo Tagliavini, filolog italian cu renume mondial, în discursul rostit la Congresul al VIII-lea internaţional al lingvisticii şi filologiei romanice din Florenţa (3-8 aprilie 1956), intitulat O limbă literară romanică nouă? Cea moldovenească?, afirmă că moldovenii sunt români.

 Americanul George Savor, după ce a vizitat în 1964 Moldova de la răsărit de Prut, a publicat un articol cu titlul Moldova – satelit rusesc, în care de asemenea a negat existenţa limbii şi naţiei moldoveneşti.

 Francezul René Payot în articolul ”Soarta românilor Basarabiei”, publicat la 7 mai 1965, numește moldovenii corect români şi totodată cere eliberarea lor de sub jugul sovietic, care, în viziunea savantului, „e tot atât de dur şi dureros ca şi cel ţarist”.

Profesorul Klaus Heitmann de la Universitatea din Heidelberg (Germania), unul dintre romaniştii occidentali de frunte, în articolul său Limba şi literatura românească în Basarabia şi Transnistria (anume românească – n. n.) declara că „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc” sunt „prunci nelegitimi”.

Profesorul de ştiinţe politice de la James Medison University Stephen R. Bowers, după una (în 1994) din cele cinci vizite care le-a făcut în Republica Moldova (una a avut-o în 1991 la Conferinţa ştiinţifică, organizată de Parlament în problema pactului Ribbentrop- Molotov), a acordat un interviu publicistului şi savantului chişinăuan Nicolae Negru.

La întrebarea: „Ce ştiţi despre limba română şi limba moldovenească?”, profesorul a răspuns
că limba moldovenească e aceeaşi cu limba română”, iar la întrebarea:

„Care este opinia lui despre viitorul politic al Republicii Moldova?”, savantul american a răspuns:

„Ca  cercetător şi istoric ce priveşte obiectiv lucrurile, cred că un pas logic ar fi unirea cu România”.

Pentru savantul şi publicistul Dennis Deletant, profesor la Centrul de Studii Sud- Europene din Cadrul Universităţii din Londra, Consilier al Fondului „Know-How” din cadrul Ministerului de Externe al Marii Britanii, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova, ca şi a întregii Basarabii, e românească.
În prefaţa la cartea olandezului Wilhelmus Petrus van Meurs Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, apărută recent în traducere românească la Chişinău, Dennis Deletant, vorbind despre istoria apariţiei problemei Basarabiei, menţionează:

„În înfăţişarea ei modernă, problema (Basarabiei – n. n.) datează de la 1812, când Moldova tradiţională a fost împărţită, Rusia luând jumătatea ei de est, dintre Prut şi Nistru, care a fost numită de ea Basarabia. Aceasta înseamnă că se atribuia întregii regiuni denumirea care până atunci o avuseseră doar districtele din sudul ei.

Partea de vest a Moldovei a devenit, la momentul potrivit, una dintre cele două componente statale pe care s-a bazat întemeierea României
moderne. Cedarea Basarabiei în 1940 le-a permis ruşilor să creeze apoi o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, reinstalată în 1944, după reocuparea temporară a teritoriului de către România în vremea războiului.

Judeţele din sudul ei au fost totuşi date Ucrainei. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost recomunizată, procesul rusificării a fost reluat prin deportările etnicilor români (passim subl. n.) în Kazahstan, pe de o parte, şi prin aducerea de ruşi şi ucraineni, pe de altă parte.

Omniprezenţa activiştilor ruşi şi ucraineni în birocraţia locală a oferit autorităţilor sovietice justificarea necesară pentru a da prioritate limbii ruse în viaţa publică a statului. În acelaşi timp, afluxul de ruşi şi ucrainieni a acţionat ca o pârghie de control împotriva unei posibile agitaţii naţionaliste în  sânul românilor, desemnaţi oficial drept moldoveni. Moldovenii, precizau autorităţile, erau diferiţi de români, după cum diferite le erau şi limba şi cultura. Lucrurile au stat astfel, până când la începutul anilor ’50, drumurile României şi ale Uniunii Sovietice au început să
se despartă. Această evoluţie a generat o reînviere a chestiunii Basarabiei”.

Olandezul Wilhelmus Petrus Van Meurs (în timpul alegerilor din 1994 din Republica Moldova a fost observator din partea Ministerului Afacerilor Externe al Olandei) în lucrarea Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă vorbeşte despre basarabeni şi bucovineni ca fiind români, iar despre aşa-zisa naţiune moldoveană ca fiind inventată de ruşi spre a preveni renaşterea unei conştiinţe româneşti la basarabeni. În Întroducere la lucrare cercetătorul olandez scrie: „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi titulare din republicile autonome.

În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale.
Naţiunea moldoveană fusese inventată de ruşi pentru a preveni renaşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană (subl. n.). Statul moldovean fusese creat în imperiul sovietic în 1924. În mod ironic, o conştiinţă naţională moldovenească s-a înfiripat abia după prăbuşirea imperiului, în 1990, şi Republica Moldova a devenit cu adevărat un stat independent.

Deşi conceptul de naţiune moldovenească este încă lipsit de o bază lingvistică şi etnică (subl. n.) situaţia politică curentă a transformat, în acest caz, mitul ţarist de ieri într-o realitate”16. Este o afirmaţie pe care noi n-o putem susţine.
Vorbind despre influenţa culturală a slavilor asupra principatelor româneşti, autorul lucrării menţionate recunoaşte că, atunci când în etapa iniţială limba oficială a cancelariilor Moldovei şi Munteniei, ca şi a preoţilor Moldovei, era cea „slavă bisericească”, „limba oamenilor de rând era limba română”, care a câştigat teren spre sfârşitul secolului al XVIlea, cu toate că ea a rămas singura limbă romanică folosind scrierea chirilică până la începutul secolului al XIX-lea”.

Pentru Meurs, la 1775 Bucovina, cândva inima Moldovei, nu este populată de moldoveni, ci de români.

Cercetătorul afirmă că la 1775, când Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, majoritatea populaţiei bucovinene „o formau românii” „în vreme ce rutenii (ucrainenii din Galiţia) constituiau o veche şi nesemnificativă minoritate”. W. P. Meurs este convins că Basarabia este teritoriu românesc. Această afirmaţie o
găsim în următorul pasaj: „Unirea teritoriilor româneşti a fost desăvârşită atunci, când regele României a acceptat formal cererea de încorporare a Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei, la 31 decembrie 1918”.

La întrebarea dacă majoritatea moldoveană „constituie o naţiune independentă moldoveană sau o parte a naţiunii române” savantul olandez, deşi consideră greşit că locuitorii Munteniei îşi ziceau singuri „valahi”, răspunde în felul următor: „Conceptul de popor moldovean ca o naţiune în sine distinctă de naţiunea română vecină a fost o invenţie ţaristă.

După anexarea din 1812, regimul ţarist s-a gândit să creeze o distincţie între românii din Basarabia şi compatrioţii lor din Principatele dunărene. Anterior Unirii românilor de la 1859, locuitorii Valahiei se numeau ei înşişi „valahi”, iar cei ai Moldovei -„moldoveni”, iar St. Petersburgul li s-a adresat oficial locuitorilor Basarabiei ca „români” sau „valahi” (numele medieval al daco-romanilor).
După ce guvernul rus nu a izbutit să prevină Unirea Principatelor din 1859, denumirile au fost schimbate. „Românii” erau acum poporul de pe malul drept al Prutului şi populaţia de pe malul stâng era în general desemnată de către ruşi ca „moldoveni”.

Această denumire nu s-a aplicat cu consecvenţă în toate documentele oficiale, iar referirea la locuitorii Basarabiei ca fiind români a continuat să apară. Deoarece Basarabia nu era o chestiune disperată în relaţiile ruso-române la sfârşitul sec. al XIX-lea şi întrucât nivelul conştiinţei naţionale a populaţiei basarabene era foarte scăzut, nevoia de a face o deosebire clară între români şi moldoveni era minimă.
Puterea şi atracţia mitului naţiunii moldovene sunt bazate pe faptul că el nu este o pură ficţiune. În diferite momente numele de moldoveni a fost folosit de românii de pe ambele maluri ale Prutului.

Chiar vechile cronici româneşti se refereau la moldoveni, cu toate că o făceau clar într-un sens geografic, şi nu etnic. (subl. n.) În acelaşi timp, ruşii foloseau sensul geografic de valahi ca un apelativ etnic, care mărea credibilitatea referirii, mai apoi,
la locuitorii Basarabiei, ca moldoveni.

Rusificatorii de mai târziu şi panslaviştii au creat un argument istorico-etnic pentru a justifica naţiunea moldoveană”. Aşadar, din pasajul citat conchidem că anume ruşii, după anexarea Basarabiei în 1812 şi mai ales după crearea în 1859 a statului naţional român modern, au început să-i numească
pe românii basarabeni cu numele de „moldoveni” în sens etnic; că folosirea de către locuitorii ambelor maluri ale Prutului a numelui de „moldoveni” se făcea în diferite timpuri numai cu sens geografic, teritorial, şi nu etnic. Profesorul italian Giuseppe Piccillo susţine şi el că „glotonimul limba moldovenească începe să fie introdus numai după 1812, adică după anexarea Basarabiei de către Rusia”.

 Poetul polonez Piotr Sommer, participând în 1995 la festivalul internaţional de poezie tânără de la Chişinău, a acordat un interviu poetesei Nina Josu pentru săptămânalul „Literatura şi arta”, în care a declarat: „Am venit la Festival să cunosc lucruri noi despre literatura românească (subl. n.)” Aceasta înseamnă că pentru scriitorii polonezi este cunoscut faptul ca Basarabia este populată de naţiunea cu numele română, şi nu „moldovenească”.

 Diplomatul american Roger Kirk, acordând în 1991 în româneşte (cunoaşte, de asemenea, franceza, germana, italiana şi rusa) un interviu corespondentului special al ziarului „Sfatul Ţării” Ipolit Leca, a confirmat românitatea Basarabiei şi revenirea pe viitor a acesteia la România.

„… Mi-am dat seama, recunoaşte Kirk, că e vorba de destinul unuia şi aceluiaşi popor dezmembrat în două de valurile istoriei… Cu privire la reunirea Basarabiei cu România remarc că mersul istoriei înclină spre înlăturarea barierelor artificiale (subl. n.) înălţate acum o jumătate de veac.

Părerea mea e că mai devreme sau mai târziu Basarabia se va reuni cu România aşa cum s-au reunit cele două Germanii […].
Mă pot referi asupra premiselor implicate în unirea celor două Ţări Româneşti (subl. n.). E vorba de o stabilitate în plan politic şi naţional în Basarabia, apoi de progrese reale în plan economic şi politic în România, plus o atitudine respectivă din partea Kremlinului. Dar niciodată nu e tot. Până la marea unire va trebui să traversaţi şi o perioadă de trecere, dobândindu-vă un nume şi un loc aparte în comunitatea mondială a statelor. Pentru început
e nevoie însă să fiţi recunoscuţi de cel puţin câteva state cu reală pondere economică şi
politică”.
 

Faptul că „limba de stat în Republica Moldova este una şi aceeaşi cu limba vorbită de către românii de pretutindeni şi se numeşte limba română, singura
denumire recunoscută de ştiinţă, în concordanţă cu istoria şi esenţa ei” a fost susţinut, alături de oamenii de ştiinţă din România şi Republica Moldova, şi de renumiţi specialişti  în lingvistica actuală din Germania, Belgia, Franţa, Olanda şi Ucraina, care au participat la Congresul al V-lea al Filologilor Români, desfăşurat între 6 şi 9 iunie 1994 la Iaşi şi Chişinău. Această viziune a fost expusă de participanţii la Congres în Apelul către
Parlamentul Republicii Moldova.

Profesorul Giuseppe Piccillo, şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Catania, Italia, a scris un număr mare de studii privind vechile texte româneşti lăsate în secolele XVII-XVIII de misionarii catolici. În baza acestor relatări, prof.G. Piccillo demonstrează că în sec. XVII-XVIII identitatea teemenilor valah – român – moldovenesc atât din punct de vedere etnic, cât şi din punct de vedere lingvistic era pe deplin recunoscută.

În baza relatărilor cercetătorilor contemporani şi ale lui personale, italianul Piccillo nedemonstrează că „glotonomul limba moldovenească începe să primească conotaţia de limbă deosebită de cea română” numai după anul 1812 şi afirmă că în acest caz avem o „diferenţiere premeditată”, care reiese din „politica Rusiei ţariste de înstrăinare a pământurilor şi neamului românesc rupte de la sânul Ţării, a limbii folosite în Basarabia de
limba română din România”.

Autorul lămureşte cauza apariţiei unor astfel de născociri în felul următor: „Pentru a produce mutaţia în conştiinţa naţională a românilor moldoveni, pentru a dezrădăcina ideea că moldovenii constituie o singură naţiune cu românii…”.

G. Piccillo mai afirmă că „lumea ştiinţifică occidentală […] n-a recunoscut niciodată această limbă moldovenească inventată, considerând-o aceeaşi limbă română cu particularităţi regionale specifice”.

 Trebuie să menţionăm că şi în perioada sovietică – timpuri grele şi negre pentru toţi acei care au vrut să spună adevărul – s-au găsit, totuşi, cercetători, scriitori curajoşi, care au spus lucrurilor pe faţă şi anume că basarabenii, moldovenii în genere sunt parte a aceluiaşi popor, unul singur, cu numele de popor român.

Numărul lor a fost mai mare până la crearea în 1924 a aşa-zisei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R. A. S. S. M.).
Motivele sunt cunoscute. În Uniunea Sovietică pe primul plan nu era pus adevărul ştiinţific, ci interesul politic. Argumentul ştiinţific era neglijat completamente. Ştiinţa istorică şi lingvistică era pusă să lucreze pentru interese imperiale.

În 1924, spre a recotropi Basarabia şi a diviza România, spre a „crea” un nou popor,cel „moldovenesc”, şi o nouă limbă, cea „moldovenească”, care ar fi distincte de cele româneşti, în birourile Kremlinului se creează R. A. S. S. M.

Menţionăm aici că şi aşa-zişii clasici ai marxism-leninismului şi unii ucenici de-ai lor au vorbit clar despre caracterul românesc al Basarabiei. Astfel, Karl Marx şi Friedrich Elgels au scris în repetate rânduri că Basarabia e populată de români şi că ea trebuie să aparţină românilor. Analizând diferite etape şi situaţii din războiul ruso-turc din Crimeea din anii ‘50 ai sec. al XIX-lea, război pierdut de ruşi, K. Marx a publicat, la 2 octombrie 1854, în ziarul „New-York Daily Tribune” articolul Acţiunile flotei alianţei.

Situaţia în Principatele Dunărene, în care a descris unele acţiuni întreprinse de ruşi în retragere.
Vorbind despre dispoziţiunea ruşilor privind urgenta evacuare şi arderea Odesei, a oraşelor şi satelor ţinutului Basarabiei, K. Marx menţiona că: „…această dispoziţiune cu atât mai mult este ridicolă, cu cât, şi ruşii cunosc aceasta foarte bine, românii basarabeni (subl. n.) vor deplânge plecarea ruşilor nu mai mult decât românii din Valahia şi Moldova…”.

Mai explicit şi mai dur pe tema expansionismului rus, a Basarabiei şi românilor ce o populează a scris Fridrich Engels, cu mult timp după plecarea din viaţă a lui Marx.

În articolul Politica externă a ţarismului rus, scris în decembrie 1889 – februarie 1890, Engels face la sfârşitul capitolului al II-lea următoarea concluzie: „Nicicând încă Rusia n-a atins culmi atât de dominante. Dar ea a mai făcut încă un pas în afara graniţelor sale. Dacă privitor la cuceririle Ecaterinei şovinismul rus avea careva pretexte scuzabile, dar nicidecum justificabile, apoi privitor la cuceririle lui Alexandru, despre aceasta nici vorbă nu poate fi. Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români,Polonia – de polonezi…”.

În acest context menţionăm că Marx, interesându-se îndeaproape de problema românească, a făcut şi o statistică a populaţiei româneşti în total şi pentru
fiecare provincie aparte. Din lucrarea lui Însemnări despre români (manuscrise inedite) aflăm că în prima jumătate a sec. al XIX-lea în Ţara Românească erau 2,5 mln de români, în Moldova – 1,5 mln, în Transilvania – un milion 486 mii, în Banatul Timişoarei – un milion 85 mii, în Bucovina – trei sute de mii, în Basarabia – opt sute nouăzeci şi şase mii de români,şi, deci, numărul total al românilor era de şapte milioane şase sute şaptezeci şi şase mii.

Iată că până şi fondatorii unei teorii, care deja este aruncată la coş, Marx şi Engels, care propovăduiau comunismul şi internaţionalismul proletar şi care ar fi vrut, probabil, să vadă pe întreg globul pământesc o singură naţiune – cea proletară -, găseau că Basarabia este populată de moldoveni, de basarabeni, care toţi sunt români. Ei, având pe timpurile acelea o pregătire destul de avansată în problemele social-politice, dar şi etnico-lingvistice, şi cunoscând bine că un stat românesc – Moldova – a existat în trecut, totuşi nu recunoşteau existenţa unui popor moldovenesc, diferit de cei român.

Nu recunoştea acest lucru nici ucenicul lor – Gh. Rakovski, revoluţionar bulgar, fruntaş al mişcării socialiste din România, unul din liderii Cominternului, lider  al Ucrainei bolșevice. El însuși se prezenta ”bulgar de origine, cetăţean român, revoluţionar de profesie”. În 1912, la un miting din Bucureşti, organizat cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă, Rakovski recunoştea că Basarabia este teritoriu românesc.

El, printre altele, spunea:

„Prin anexarea Basarabiei (în 1878) despotismul rus rămâne credincios politicii sale de cucerire. Faptul că cu ocazia congresului de la Berlin s-a făcut numai un protest platonic împotriva anexării Basarabiei de către Rusia, faptul că naţiunea română nu a fost deşteptată pentru a opri cu
sângele ei, că aşa un act de laşitate s-a putut comite, asta este greşeala regimului politic român.
Se vorbeşte mult în prezent, spunea Rakovski, despre rapacitatea şi faptele nedemne ale unui stat străin, care a cucerit prin perfidie un teritoriu care nu-i aparţine şi care este moştenire a românilor.

Vorbesc despre Basarabia. Şi totuşi, oligarhiei româneşti îi lipseşte curajul să tragă din acestea concluziile naturale.

Se poate pune pe bună dreptate întrebarea: cum este posibil ca Rusia, aşa mare cum este ea, după ce a primit ajutor de la armatele româneşti (în 1877-1878), după ce şi-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritorială a României, să fie capabilă să comită o astfel de trădare şi să ia un teritoriu
românesc, adică Basarabia?”

Regretăm că, trecând cu traiul în Rusia Sovietică, Rakovski a mers el însuşi pe calea trădării intereselor Basarabiei, a trecut pe poziţiile imperiale
sovietice.

Amintind de protestele bolşevicului basarabean Ion Dicescu-Dic contra acelor comunişti, care vroiau să afirme că moldovenii şi românii ar fi două popoare diferite, menţionăm că un alt marxist, cu numele de Ulianov-Lenin, de asemenea recunoştea ca basarabenii sunt aceiaşi români, ca şi românii din Regat. Acesta, cu toată obrăznicia, irealismul şi şovinismul lui, mascat de aşa-zisul internaţionalism proletar, nu şi-a permis, vorbind în scrierile sale despre Basarabia şi România, să nu-i recunoască pe români ca popor băştinaş, cu limba lui maternă – limba română.

El nicicând n-a pomenit de moldoveni ca naţiune sau ca popor moldovenesc, care nu ar face parte din poporul român. Ba din contra. Spunându-şi părerea privind crearea statelor naţionale în Europa, precum şi privind particularităţile şi condiţiile de existenţă ale minorităţilor naţionale din imperiul rus, Lenin recunoştea că populaţia autohtonă a Basarabiei era cea românească.

El scria:

„Într-un şir întreg de cazuri popoarele exploatate de la periferii au rubedeniile lor pe cealaltă parte a frontierei, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (e suficient să ne amintim măcar de statele de la frontiera de vest şi de sud – a finlandezilor şi a suedezilor, polonezilor, ucrainenilor, românilor” (subl. n.).
 Nu încape îndoială că Lenin îi avea în vedere pe românii de la răsărit de Prut, adică, în primul rând, pe românii din Basarabia, care erau după 1812 încorporaţi în imperiul ţarist.
Şi totuşi, cu toate interzicerile sovietice de a spune adevărul, cu toate represiunile şi GULAG-urile comuniste, nu toţi savanţii din imperiul răului, în primul rând filologii romanişti, au acceptat pseudoteoria privind existenţa în R. A. S. S. M., apoi în R. S. S. M. a unui popor şi a unei limbi distincte de cele româneşti.
Filologul sovietic D. E. Mihalci, romaniştii T. B. Alisova, T. A. Repina şi M. A. Tariverdieva, în anii ‘50 ai sec. al XX-lea, au demonstrat identitatea limbii moldoveneşti cu cea română.

Merită a fi menţionat şi un alt exemplu. Autorii romanului „Багрянная летопись” I. A. Andreev şi G. A. Voronov (Leningrad, 1968), descriind biografiile multora dintre „eroii” războiului civil din 1919, îl fac pe Mihail Frunze figura centrală a lucrării lor, amintind şi de rădăcinile lui genealogice româneşti; ei afirmă că Mihail Frunze după originea etnică a fost român, nu moldovean. Cităm: „Mai întâi de toate e necesar să
menţionăm (traducerea ne aparţine – Gh. Gh.) că tatăl lui e moldovean (după locul de naştere – n. n.), adică se poate spune despre originea română (subl. n.) a noului conducător sovietic.

Dar românii se mândresc cu originea lor de la acea colonie romană, care în timpurile vechi era postul de avangardă a Imperiului Roman, contra hoardelor scite.
De aceea poate fi probabil ca românii (subl. n.) să dea şi acum un geniu militar”. Aceste cuvinte ne amintesc de spusele împăratului german Ferdinand I adresate lui Nicolae Olahus (prima jumătate a sec. al XVI-lea) că românii „au dat naştere multor conducători dintre cei mai vestiţi” şi că românii „excelând” în războaie, au stăvilit incursiunile vecinilor duşmani în proviciile române”.
 Completând cele menţionate cu faptul că însuşi comisarul norodnic în probleme militare şi maritime, preşedintele consiliului militar al U. R. S. S. ,Mihail Frunze, vorbind despre originea sa, n-a spus că e moldovean, ci basarabean, apoi suntem nevoiţi să tragem concluzia că moldovean sau basarabean sunt termeni ce indică locul de naştere sau de trai, indică apartenenţa individului la teritoriul, la locul geografic – Moldova sau Basarabia, pe când român sau origine română sunt noţiuni etnice, naţionale. 

În acest context menţionăm că şi savanţii şovini ucraineni A. Glugovski şi I. Kompanieţ au fost nevoiţi să recunoască într-un material din 1968 privind regiunea Cernăuţi, care până la 1775 a fost parte integrantă a Moldovei istorice, că acolo locuiesc români sub aspect etnic, şi nu moldoveni. Istoricii ucraineni folosesc peste tot numai cuvinte şi expresii ca „românii”, „ţărănime românească”, „populaţie românească”, „muncitori şi meşteri români” etc., conştient lăsând neutilizată noţiunea de „moldoveni” ca locuitori ai Moldovei. Vorbind despre Unirea Bucovinei cu România în 1918, care,
chipurile, n-a fost acceptată de populaţie, inclusiv de cea românească, autorii scriu: „Chiar  şi printre populaţia românească nu era unanimitate în chestiunea Unirii Bucovinei cu România. Dacă Unirea era susţinută în întregime de clasa dominantă, în primul rând de moşierii români, apoi pe muncitorii români îi interesa în primul rând problema, ca prin ea să nu se revină la amplificarea exploatării sociale”.

 Aşadar, Glugovski şi Kompanieţ recunosc în a doua jumătate a sec. al XX-lea că populaţia Nordului Bucovinei, care a fost tot timpul parte componentă a Moldovei, nu este de etnie moldovenească, ci românească.

Convingerea savanţilor ucraineni nu se leagă cu afirmaţiile falsificatorilor istoriei de la Moscova şi Chişinău că în Moldova, deci şi în Bucovina, s-a format încă în sec. XII-XIV o nouă naţiune, cea moldovenească.

 Ucraineanul Stanislav Semcinski, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova, doctor habilitat în filologie, profesor la Universitatea Naţională „Taras Şevcenko” din Kiev, în discursul său cu titlul ”Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor”, rostit în cadrul Conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al limbii noastre”, care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău la 20-21 iulie 1995, după ce exemplifică gândul că „denumirea limbii nu întotdeauna provine
de la numele poporului care utilizează această limbă”, se întreabă „cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova?” Şi răspunde astfel:

„Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română. Până nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite – latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire se referea numai la limba scrisă, iar actualmente nici ea nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea «limbă moldovenească», care
este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova”. „Există oare argumente ştiinţifice, se întreabă savantul ucrainean, pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova?”

Şi răspunde: „După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sunt mai multe decât pentru a denumi «austriacă» limba germană din Austria, „argentiniană” – limba spaniolă din Argentina, «australiană» – limba engleză din Australia.

Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă — limbă română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţa ale limbii române contemporane” (subl. n.)

În cadrul aceleiaşi conferinţe, Raуmund Piotrowski din Rusia se întreba în raportul său: „O limbă cu două denumiri?” şi răspundea: „Este clar că limba de stat literară în Republica Moldova este limba română” (subl. n.).

 Ucraineanul Ilya Mazore, profesor universitar şi literat din Kiev, poliglot (cunoaşte limbile ucraineană, rusă, română, ebraică, germană, polonă, sârbo-croată, hindi, bengaleză şi ţigănească), originar din satul  Moara Nouă (Maramonovca), în prezent judeţul Edineţ, consideră că limba maternă a moldovenilor e limba română.

Într-un dialog cu colaboratorul săptămânalului „Literatura şi arta” Teodor Cojocaru, menţionând că limba română este pentru el la fel de maternă şi la fel de scumpă ca şi ucraineana, Mazore a declarat că este mirat şi surprins neplăcut că la Chişinău, în Republica Moldova în general,
limba română e marginalizată ca pe vremuri.

Până şi ultranaţionalistul rus Vladimir Jirinovski e nevoit să recunoască românismul Basarabiei şi al Bucovinei, apartenenţa acestor provincii la România. Într-un interviu acordat cotidianului bucureştean „Evenimentul zilei” V. Jirinovski declara că Moldova e însăşi România.

Cităm: „… România are, în virtutea realităţii istorice, dreptul la regiunea Cernăuţi, la Basarabia şi la o parte (numai? – n. n.) a Moldovei. […] Trebuie
restituite României toate teritoriile ei istorice de la răsărit, o parte din teritoriile Ucrainei şi
Moldovei (?! – n. n.). În fond, ce e Moldova? E România (subl. n.). E o provincie care aparţinea României…” 
 

Şi scriitorul emigrant rus Vladimir Prokofiev, care se află în Occident (SUA) şi care are posibilitatea să ia cunoştinţă de istoria adevărată, afirmă într-un articol cu titlul Rusia în străinătatea apropiată, publicat în „Hoвoe pyccкoe слово” şi republicat în traducere românească în săptămânalul „Literatura şi arta” din 6 noiembrie 1997, că „Moldova este unul din Principatele României”.
Aşadar, lumea, în primul rând cea savantă, nu poate fi indusă în eroare nici cu un fel de „teorii”. Basarabia, în viziunea savanţilor străini, a fost, este şi rămâne românească.

Basarabenii sunt români şi limba lor maternă este cea română.

 

CONVINGEREA MOLDOVENILOR RĂMÂNE UNA: AU FOST, SUNT ŞI NU POT FI DECÂT ROMÂNI

Este cert că falsificatorii istoriei românilor, imperialiştii ruşi şi sovietici n-au reuşit să obţină ca istoriografia străină, cercetătorii occidentali ai istoriei românilor din România şi de peste hotarele ei să-şi schimbe viziunea asupra caracterului românesc al Basarabiei. N-au reuşit ei să dezrădăcineze românismul nici în însăşi Basarabia, ca parte a Moldovei istorice.
Este evidentă în acest sens contribuţia substanţială a rezistenţei româneşti antisovietice, a mişcării de eliberare naţională din teritoriile cotropite de Uniunea Sovietică, care a izbucnit imediat după 28 iunie 1940 şi care a fost o manifestare concretă a conştiinţei româneşti a autohtonilor.

Deşi istoria acestei mişcări rămâne în mare parte nescrisă (nu sunt puse încă la dispoziţia cercetătorilor arhivele partidului comunist din perioada sovietică, ale organelor
administrative, ale celor de oprimare, ale sindicatelor etc.), totuşi crâmpeiele de informaţie pe care le avem ne permit să considerăm că mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, propovăduirea românismului în provincie, declararea în particular sau în grup a ataşamentului populaţiei moldoveneşti de la răsărit de Prut faţă de naţiunea română, limba, cultura şi istoria românească n-au încetat nici pentru o zi. Această mişcare s-a intensificat către sfârşitul anilor ’40, în a doua jumătate a anilor ’50 (după aşa-zisa liberalizare hruşciovistă) şi mai ales spre sfârşitul anilor ’80 – după ce Moscova a fost nevoită să
proclame epoca de „glasnosti” şi „perestroika”.

Mişcarea proromânească în Republica Moldova era întreţinută prin activitatea diferitelor organizaţii clandestine, antisovietice, proromâneşti; prin activitatea diferiţilor cetăţeni în particular, care scriau proteste, dar şi texte, versuri cu caracter patriotic, anticomunist, antiimperial, proromânesc; prin activitatea de propagandă a oamenilor de bună-credinţă printre elevi, studenţi, intelectuali, muncitori, enoriaşi, prin protestele în adresa conducerii sovietice de stat sau de partid. Savantul Elena Postică în lucrarea.

Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950 (Chişinău, 1997, p. 237) susţine că „rezistenţa antisovietică şi anticomunistă din Basarabia în primii ani postbelici este o mărturie de netăgăduit a dorinţei românilor basarabeni de a-şi fărui destinul într-un spaţiu economic, spiritual şi cultural românesc unic (subl. n).

Practic, toate organizaţiile antisovietice care au apărut în teritoriile româneşti ocupate după 28 iunie 1940 şi care aveau în programele lor şi elementul naţional românesc au fost în mod barbar şi crunt înăbuşite de către organele sovieto-comuniste de oprimare. Ura şi cruzimea ocupanţilor erau cu atât mai mari, cu cât era mai hotărâtă dorinţa românilor moldoveni de a păstra vie flacăra românismului şi cu cât se apropia mai mult clipa răsturnării dictaturii ruso-comuniste.
Vom aduce exemple ce demonstrează existenţa unei lupte continue a populaţiei  româneşti de la răsărit de Prut pentru idealurile naţionale: limba română, simbolurile naţionale româneşti, dreptul de a se numi români, reîntregirea neamului românesc.

Moldovenii, adică locuitorii Moldovei istorice, fiind stăpâniţi de o puternică conştiinţă naţională românească, deseori colectivă, sunt convinşi ca ei au fost, sunt şi nu pot fi decât români, că prezenţa lor pe întinsul teritoriu al vechii Dacii n-a fost nicicând întreruptă.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/

 

 

 

 

 

Sursa: https://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

06/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Mărturii si recensăminte din Basarabia ocupată de Rusia ţaristă (1812 – 1918)

 

 Basarbia, Bucovina si Principatele Romane la inceputul sec. al  XIX- lea

Recensăminte şi mărturii din Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

 

Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă.

De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru.

Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei.

Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă.

Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus.

Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav.

Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

Gavriil (Grigorie) Bănulescu-Bodoni – n. 1746, d. 30.03.1821, Chişinău

Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma:

Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria:

Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.

De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

Iar Kruşevan nota în 1903:

Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate:

Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei.

Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria:

Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919:

Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):

Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.

Şi continua astfel:

Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi.

În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.

Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria:

Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el:

Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor.

Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început:

Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21)

Apoi continua:

Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.

Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii:

Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti.

Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu.

În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială.

Aici scria:

Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător.

Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30) Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta.

Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ:

Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea.

Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici.

Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi.

Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792  frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40)

Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: Istoria.md

 CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/

Note:
1    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.
2   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
3    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.
4    Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
5    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.
6    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7   Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.
8  Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.
9    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.
10  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.
11  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
12  Ibidem.
13  Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.
14  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.
16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.
17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
18  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.
19  Ibidem, p. 400.
20  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.
21  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
22  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.
23  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.
24  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
25  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.
26  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.
27  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.
29  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.
30  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
31  Anton Crihan, op. cit., p. 121.
32  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
33  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.
34  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.
35  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
36  Ibidem, p. 406.
37  Ibidem, p. 405.
38  Ibidem.
39  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.
40  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.

07/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: