Manevre separatiste antiromânești în Transilvania

Inventarea de identităţi politico-administrative

a). „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conștiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş. Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş.

Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş. Privind harta României şi amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

Prima menţiune documentară privitoare la secui datează din anul 1116, în vremea regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131), când, alături de pecenegi, au format avangarda cavaleriei regatului Ungariei în bătălia de la Olsava. Deci, de la început, secuii au fost un neam distinct de unguri! În anul 1146, secuii, alături de pecenegi, au făcut parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha împotriva markgraf-ului Heinirich al II-lea de Austria.

Ulterior secuii au primit misiunea de a consolida şi apăra fortificaţiile de graniţă (ung. Gyepű, aproximativ „palisadă”) numite şi „prisăci”. În consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, din câmpia Tisei şi Bihor, concomitent cu avansarea hotarelor regatului Ungariei, spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Astfel, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei de sud-est a voievodatului Transilvaniei.

În secolul al XVI-lea a fost creată Dieta Transilvaniei, în care au intrat reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – precum şi ai religiilor recepte – romano – catolică, evanghelic-lutherană, reformată şi, mai târziu, cea unitariană. Dietele ardeleneşti au fost ţinute în mai multe localităţi, de cele mai multe ori în oraşe sau târguri situate în zona centrală a Transilvaniei, pe lângă cele mai importante drumuri, în centre demografice şi economice importante.

În acest sens, oraşul-cetate Târgu Mureş a ocupat un loc de frunte. Locul de adunare a stărilor s-a stabilizat într-o oarecare măsură la Alba Iulia numai la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Unităţile de administrare judecătorească ale secuilor din Transilvania au fost scaunele secuieşti, menţionate începând cu deceniul al treilea al secolului al XIV (iniţial şapte, apoi cinci, prin contopirea a Trei Scaune în unul singur). Acestea s-au întins pe mare parte din actualele teritorii ale judeţelor Covasna şi Harghita, precum şi în partea de mijloc a actualului judeţ Mureş.

În afara acestei zone, scaunele secuieşti au cuprins şi câteva localităţi din judeţele Alba şi Cluj (între Turda şi Vinţu de Jos, care au ţinut de Scaunul Secuiesc al Arieşului), trei comune din judeţul Neamţ (Bicaz-Chei, Bicazu Ardelean şi Dămuc), precum şi o comună din judeţul Bacău (Ghimeş-Făget), incluse prin reforma administrativ-teritorială din anul 1968 în cele două judeţe moldovene. În anul 1764, secuii s-au împotrivit încorporării în nou înfiinţatele regimente grănicerești secuieşti ale graniţei militare, fiind masacraţi de trupele imperiale habsburgice la Siculeni (numit şi Siculicidium).

La 1 ianuarie 1845 a fost desfiinţat judeţul Săcuieni din Ţara Românească, a cărei reşedinţă s-a aflat iniţial la Urlaţi. Numele judeţului s-a tras de la populaţia secuiască venită din Ardeal, care s-a amestecat cu românii localnici. Judeţul Săcuieni a fost împărţit între judeţele Prahova (cea mai mare parte) şi Buzău (partea de est).

În anul 1876, odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, scaunele secuieşti au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate patru comitate (vármegyék).

În Proiectul de reorganizare a Austro-Ungariei, intitulat „Statele Unite ale Austriei Mari”, publicat în anul 1906 de Aurel C. Popovici, s-a prevăzut că „Scaunele secuieşti” urmau să constituie una din cele 15 „ţări” alcătuitoare ale confederaţiei.

În prezent, teritoriul fostelor scaune secuieşti nu are un statut administrativ deosebit de mulţimea de ţinuturi istorice româneşti, deci are administraţie publică de tip judeţean.

Refacerea „Ţării Secuilor” este o himeră, întrucât la recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România. Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari. Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Din anul 2003, există o mişcare pentru a crea o regiune autonomă secuiască în această zonă, afiliată la Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic (KMAT) al minorităţilor maghiare din Slovacia, Serbia, Ucraina, România şi Croaţia, fondat în anul 2004 şi condusă de pastorul László Tőkés.

În februarie 2007, Consiliul Naţional Secuiesc – organizaţie care promovează drepturile secuilor din România – a organizat un sondaj de opinie în vederea obţinerii autonomiei fostelor scaune secuieşti, desfiinţate de autorităţile regale ungare în anul 1867. În presă, acest sondaj de opinie a fost uneori prezentat în mod greşit drept „referendum”, fără să fi fost referendum real. Autorităţile române au declarat că acest act nu ar fi ilegal, dar este „la limita extremă a legii” (organizarea şi desfăşurarea referendumului putând fi reglementate doar prin legi organice, conform Constituţiei României). Aceeaşi poziţie a avut-o toată aşa-numita clasă politică din România, inclusiv UDMR.

 

 

 

La 1 iunie 2011, în Bruxelles s-a deschis Biroul de Reprezentanţă al Scaunelor secuieşti, cu sediul în „Casa Regiunilor Maghiare”. La 2 iunie 2011, europarlamentarii UDMR au organizat o recepţie în clădirea Parlamentului European din Bruxelles.

Ministrul român de externe, Teodor Baconschi, a explicat că la Bruxelles se înregistrează numai unităţi teritorial-administrative existente şi recunoscute ca atare.

El a reamintit ca MAE român a cerut ca niciun oficial ungar să nu participe la evenimentul de inaugurare a Reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc” şi a convocat ambasadorul Ungariei, căruia i s-a transmis un mesaj, astfel încât autorităţile de la Budapesta să ia notă de rezerva fermă a părţii române.

Poziţia mai hotărâtă a autorităţilor române a determinat trecerea în defensivă a iniţiatorilor proiectelor vizând „Ţinutul Secuiesc”, explicând că ei nu îşi doresc independenţă, ci doar autonomie.

Presa a informat că, la ultimul marş pentru susţinerea autonomiei, „Marele marş al secuilor” (octombrie 2013), au participat peste 100.000 de persoane, printre mesajele transmise numărându-se: „Vrem autonomie, nu independenţă”; „Ținutul Secuiesc, cealaltă faţă a României”; „România este şi ţara noastră”; „Autonomia nu înseamnă independenţă, înseamnă eficienţă”.

UDMR, prin Kelemen Hunor, fost vicepremier şi ministru al culturii în guvernul României, a prezentat oficial guvernului român proiectul de autonomie pentru „Ţinutul Secuiesc”. Potrivit proiectului, ţinutul va avea preşedinte şi propriul patrimoniu. 

În art.1 al proiectului se stipulează: „Ţinutul Secuiesc se constituie ca o regiune autonomă având personalitate juridică în cadrul statului unitar şi indivizibil România şi va cuprinde judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand.

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei. Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului. În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

 

 

 

 

 

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste. Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României.

Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

 

 

 

 

1. a) Liga Transilvania-Banat

Această „ligă” a fost creată în martie 2002 de către Sabin Gherman (absolvent al facultăţii la Craiova, în capitala Olteniei!) autodeclarat „român”, dar duşman al românilor de dincolo de Carpaţi. Acest individ a ieşit în lumina reflectoarelor prin articolul „M-am săturat de România”, fiind folosit de către cei interesați pentru a argumenta că dezmembrarea României este cerută nu numai de către minorităţile etnice din Transilvania, ci şi de către românii neaoşi de acolo.

Înfiinţarea mişcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România. La jumătatea lunii octombrie 2002, Sabin Gherman a depus, la Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB), actele de înregistrare a „Ligii Transilvania-Banat” ca partid politic, însă a fost refuzat de instanţele bucureştene și a chemat în judecată statul român la CEDO. În martie 2004, Liga Transilvania-Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creştin (în acel moment Liga avea 28.000 de membri!).

 

 

 

 

 

 

 

În prezent, Sabin Gherman face propagandă antiromânească, secesionistă, la posturile de televiziune „Transilvania life” şi „Look TV”, patronate de Arpad Paszkany. Pentru el, doar românii ardeleni (de fapt „ardelenii români”, fiindcă în viziunea lui, „ardelenii reprezintă un popor”) sunt de calitate superioară, românii din alte zone fiind „resturi”, în sensul de deşeuri.

Conform teoriilor acestui „ardelean”, oltenii, moldovenii, dobrogenii şi bucureştenii (numiţi zeflemitor „mitici”) sunt inferiori celor din Ardeal şi Banat, fiindcă nu au avut cinstea să se „civilizeze” sub ocupația austro-ungară şi nici onoarea să slugărească ungurilor care-i umileau şi persecutau pe românii transilvăneni.

1. b) Liga „Transilvania Democrată”

Liga respectivă a fost înfiinţată, potrivit fondatorilor acesteia, pe fondul îngrijorării resimţite privind pierderea treptată a identităţii de „transilvănean”, precum şi ca o consecinţă a aplicării unei asimilări şi omogenizări cu urmări nefaste asupra rânduielilor locale multiseculare. Principalul scop al Ligii este „de a păstra atât cât a mai rămas din identitatea membrilor ei, legitimată în mod evident de multiculturalismul local, religii, tradiţii, istorie şi geografie regională foarte diferite de restul ţării”.

Printre fondatori se numără şi un anume Mircea Dăian, maghiaro-sas, fost tâmplar din Mediaş, care a stat mai mulţi ani în Germania, apoi s-a întors în Transilvania, aducând cu el un steag al „Transilvaniei independente”, cu care face propagandă secesionistă şi revanşardă.

Membrii Ligii percep „transilvanismul” ca un fenomen cultural, economic şi social, întrucât o mare parte a societăţii din „regiunea transilvană” resimte o presiune continuă din partea „centrului”.

Aceştia şi-au propus să promoveze o perspectivă asemănătoare şi pentru alte regiuni din România, respectiv Banat, Oltenia, Dobrogea, Bucovina şi chiar Moldova şi Muntenia. 

Ei cred că autonomia nu va putea fi obţinută doar de secui, sau de maghiari, iar la obţinerea autonomiei ar trebui să se implice şi românii, alături de unguri şi saşi.

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Dăian, care se pretinde om de afaceri fiindcă are o firmă minusculă care construieşte case de lemn, administrează o pagină de Facebook, unde propagă „transilvanismul” prin diverse obiecte promoţionale (brelocuri, tricouri, steaguri, autocolante), iar lozinca lui este „Autonomie pentru Ardeal!”

Acesta este prezent la acţiuni cu caracter revizionist, alături de iredentiştii unguri. De asemenea, propagă în mod violent „independenţa” Transilvaniei, agitând la competiţiile sportive la care participă ca spectator aşa-zisul „steag transilvănean”, confecţionat în Germania, precum şi alte însemne cu mesaje „transilvaniste”, secesioniste.

Pe „Steagul Transilvaniei” culorile Tricolorului românesc sunt inversate, iar vulturul german domină centrul (semantic sinonim controlului).

Cele 7 oraşe transilvane, vizate de secesionişti sunt simbolizate de 7 turnuri/cetăţi (precum în stema principilor din familia Bathory – foto mai jos).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. c) Asociaţia „Drum Nou”

În luna martie 2013, în Făgăraş a luat fiinţă „Asociaţia Neuer Weg” (Verein Neuer Weg). Aceasta are drept scop declarat protecţia mediului înconjurător, a patrimoniului construit, a drepturilor civile, a valorilor regionale şi europene.

În conducerea asociaţiei se află câţiva saşi veritabili, precum şi doi saşi încuscriţi cu români, Willy Schuster (jumătate maghiar, jumătate sas ) şi Erwin Albu (amestecat ).

Asociaţia patronează site-ul „Neuer Weg” („Drum nou”), urmaş al cotidianului apărut în 13 martie 1949 la iniţiativa Comitetului Antifascist German. Publicaţia respectivă susţine aşa-numita doctrină a „transilvanismului”, deci dezmembrarea României, publicând articole cu tentă antiromânească şi regionalist-extremistă.

Cei doi româno-germani, Erwin Albu şi Willy Schuster, promovează la vedere o politică având drept ţintă dezmembrarea României.

Aşa-zişii „transilvanişti” agită spiritele pentru desfacerea României în „regiuni istorice”, la loc de frunte punând Transilvania.

 

Româno-germanul Willy Schuster a adoptat următorul slogan cu referire la Transilvania: „Ne luăm ţara înapoi!” (Visszavesszük az országot !!!/ Wir holen uns unser Land zurück !!!).

 

 

Acest slogan apare şi pe pagina de Facebook a lui Sabin Gherman, precum şi pe alte pagini revizioniste, care au instituit titlul de „ardeleanul anului”  pentru autonomişti, revizionişti sau secesionişti.

 

 

 

Foto: ”Ardelenii anului”…

Antiromânii se  premiază între ei !

 

 

 

Surse:

Dr. Aurel V. David

Sursa: Revista Vitralii, nr. 24/2015 (a ACMRR-SRI) via Ziaristi Online

Foto: Justiţiarul

 

ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI. 1919 – O surprinzătoare ofertă maghiară înaintată liderilor români!

 

 

Foto: 1919 – Armata Română a eliberat Budapesta de comunişti

 

Ungurii le-au mulțumit românilor că i-au scăpat de comunism ocupând în 1919 Budapesta.

Un moment istoric puțin cunoscut: O surprinzătoare ofertă maghiară către liderii români!

„Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” 

Prof. Timotei Ursu, membru al Academiei Oamenilor de Știință din Româniaa făcut o Comunicare la simpozionul din  Iunie 2019, de la New York

„ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…”

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIA” din Long Island, New York, acum două decenii.  

Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția „DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N. P. Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920.

Datele oferite de „atașatul” N. P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals: adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

…Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Vestul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kun, născut Béla Kohn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!….

După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.

„Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!)  ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!; – în fapt: fostului deținut de drept comun, evreul Béla Kun (nume avut la naștere: Béla Kohn) care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… „Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui „sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu „Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

La 15 Aprilie 1919 trupele lui Béla Kun atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei.

Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919).  

La 20 Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kun  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan.  

Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kun), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N. P. Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”..atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!..

Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

„..Spun drept că la orice mă așteptam ..” –  va scrie N. P. Comnen  – „..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele, contele Andrassy și prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” ( scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 „Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un seerviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” (pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P. N. Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei  „UNIUNI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kun –  N. P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc). În ce- l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N. P. Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte „la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”.

Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era dedterminată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri:  

„Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că  mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune:  „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N. P. Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

„Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportâmd mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

Întîlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 „Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o „uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.”

Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia „unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Btătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

…Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni. 

 Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din „Ardealul de Nord”  – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste  –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

Ma aproape: iată, tocmai a venit ACUM,  în mijlocul României, Papa Francisc, fiind salutat pe pământ românesc (!)  de… Președintele Ungariei și de steagurile maghiare și secuiești;  în vreme ce Președintele României, Prima ministră și Patriarhul României, în loc să fie de față și să-i ureze Papei „bun venit” – subliniez: acolo, și la trecerea graniței în România, au preferat să-l… aștepte, bățoși, și falnici, în …„davele” lor  de pe Dâmbovița și Prut; de parcă ne-am mai fi aflat în…  1860!?… Or – mai știi?!….

Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea(?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

                                                                                     Prof. Timotei  URSU, Florida, 9 iunie 2019.

 

TIMOTEI URSU s-a născut pe 22.01.1939 la Timișoara ca fiu al muzicologului Nicolae Ursu. A absolvit Facultatea de Filologie și de Istorie la „Universitatea Babeș-Bolyai” din Cluj în 1962 și Regia de Film la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale” din București în 1969.

Între 1965-85 a fost angajat la „Televiziunea Română”, unde a turnat mai multe filme documentare, precum „Brazii” (1974), răspunzând d. ex. si pt. imaginea filmului „Anotimpurile și Delta” (regia Athanasie Toma, 1970).

A turnat mai multe filme de lung metraj: „Decolarea” 1971, „Nunta însângerată” (o adaptare dupa drama lui Federico Garcia Lorca pt. Tv, 1976), „Septembrie” 1978, „Al patrulea Stol” (1978), „Nopți de Sânziene”…, la care a scris și scenariile, precum și scenariile pt. filmele: „Cursa” (regia Mircea Daneliuc, 1975) și „Bună seara, Irina!” (regia Tudor Mărăscu, 1980).

Având o voce frumoasă a fost în paralel și crainic la TV și la Radio, făcând de exemplu lectura la filmul „Cu pluta pe Marea Neagra” (regia Aradits Laszlo, 1981) și apărând în rolul pictorului Nicolae Grigorescu, în serialul TV „Războiul Independenței” (regia Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Sergiu Nicolaescu, 1977), redusă atunci – din cauza cenzurii – de la 8 la doar 6 episoade.

Între 1986-2007 a trăit în exil la New York ca jurnalist, fiind corespondent la „BBC” și la „NY Magazine”, înființând revista săptămânală „Foaia” și ca director la ziarul „Lumea Liberă Românească”, unde a publicat peste 120 de articole politice, pe care le-a adunat apoi în volumul „Și nu ne duce pre noi în Ispită…”, apărut la editura „H & H Promotions” din New York, în 2008.

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje și anchete, este consilier stiintific al societății „Dacia Revival International”, membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania” si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania”. Pe langa toate acestea scrie și poezie și se angajează foarte mult în cercetarea originii dacice a poporului român. (CineMagia.ro)

Preluat din justitiarul.ro

 

Marşul organizat la Tg.Mureş s-a încheiat. Guvernul de la Budapesta îşi dă cu părerea în privinţa acordării autonomiei aşa zisului „Ţinut secuiesc”

Vom avea un „stat în stat”? Pe parcursul marşului prin Târgu Mureş, care a urmat comemorării secuilor executaţi de armata austriacă în 1854, pentru conspiraţie, de la Monumentul Secuilor Martiri, manifestanţii au scandat: „Autonomie!”, „Să piară Trianonul!” şi „Libertate pentru Beke!”, cu referire la Beke István şi Szőcs Zoltán, membri ai grupării „Mişcarea de Tineret 64 de Comitate” (HVIM) din Transilvania, condamnaţi pentru acte de terorism de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la câte 5 ani de închisoare.

 În timpul acestui  Marş  organizat  de Ziua Libertăţii Secuieşti , la care au luat parte circa 2.000 de persoane, a fost depusă o petiţie pro-autonomie la Instituţia Prefectului – Judeţul Mureş .

Între revendicările principale cuprinse în petiţie, se număra autonomia Ţinutului Secuiesc.

În discursul său, principalul organizator al manifestării, Izsák Balázs, a făcut referire şi la recentul succes de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), împotriva refuzului Comisiei Europene de a înregistra iniţiativa cetăţenească europeană „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale”, care urmăreşte ameliorarea situaţiei regiunilor cu minoritate naţională.

Acesta a arătat că deşi pe plan extern există voci care susţin că autonomia nu poate avea succes, iar Constituţia României ar face imposibilă adoptarea statutului de autonomie, „avem suficientă credinţă, cunoaştere şi dorinţă de a desface barierele, de a elimina obstacolele şi de a deveni actori activi pentru ca viaţa publică internă şi internaţională să fie favorabilă autonomiei Ţinutului Secuiesc”.

Pe parcursul manifestării au mai luat cuvântul Tőkés László preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT),  José Mari Etxebarria, reprezentantul Partidului Naţional Basc şi au fost transmise mesaje din partea unor oficiali de la Budapesta, Szili Katalin şi Potapi Arpad Janos, precum şi un mesaj din închisoare, atribuit lui Beke István, în timp ce Dabis Attila, cel care are interdicţie de a intra în România, a transmis un mesaj video. 

 

Mesaje de susţinere de la Budapesta pentru marşul secuilor desfăşurat la Târgu Mureş.

 

Biroul premierului ungar Viktor Orban sprijină demonstraţia desfăşurată duminică la Târgu Mureş pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, relatează agenţia MTI preluată de Agerpres.

Într-o declaraţie transmisă acestei agenţii de presă, secretarul de stat ungar pentru maghiarii de pretutindeni, Arpad Janos Potapi, a susţinut că autonomia este cea mai bună cale de asigurare a continuităţii existenţei minorităţilor etnice. Minoritatea secuilor ”doreşte o autonomie care să-i permită folosirea limbii materne şi a simbolurilor naţionale într-un mod care să nu dăuneze cetăţenilor majoritari, nimic mai mult decât drepturile acordate minorităţilor în multe ţări europene”, a spus oficialul ungar.

Autonomia Ţinutului Secuiesc este o cauză a tuturor maghiarilor, a adăugat el.

La rândul său, preşedintele comitetului pentru afaceri externe din parlamentul de la Budapesta, Zsolt Nemeth, a estimat că o ”puternică reprezentare maghiară” în viitorul Parlament European este crucială pentru dobândirea autonomiei Ţinutului Secuiesc.

Vorbind în Piaţa Eroilor din Budapesta, la un eveniment ce a marcat Ziua Libertăţii Secuilor, Zsolt Nemeth a făcut referire la recenta decizie a Curţii de Justiţie a UE (CJUE), prin care Comisia Europeană este obligată să înregistreze iniţiativa cetăţenească europeană „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale”, lansată de Consiliul Naţional Secuiesc pentru acordarea unei atenţii sporite la nivel european minorităţilor etnice, notează agenţia MTI.

Nemeth a descris această decizie drept o ”victorie istorică” şi le-a cerut alegătorilor maghiari din afara Ungariei să se prezinte la vot la scrutinul european din luna mai.

Mai mult, oficialul ungar a calificat drept ”inacceptabil” faptul că, în opinia sa, ”discriminarea de care comunităţile etnice maghiare suferă de circa o sută de ani este menţinută şi finanţată prin fonduri ale Uniunii Europene” şi a cerut o ”acţiune fermă” faţă de ceea ce el consideră a fi această tendinţă.

În baza aşa-numitelor iniţiative cetăţeneşti, cetăţenii statelor membre pot cere Uniunii Europene să legifereze anumite chestiuni, dacă ei reuşesc să strângă cel puţin un milion de semnături, într-un sfert din statele membre.

Dar ei trebuie să primească mai întâi ”undă verde” din partea Comisiei Europene, care poate respinge iniţiativele considerate ca fiind în afara jurisdicţiei sale.

În 2013, Comisia Europeană a respins din acest motiv să înregistreze petiţia la care a făcut referire Zsolt Nemeth şi care cerea alinierea politicii de coeziune a Uniunii Europene – ce direcţionează fondurile europene către regiunile mai sărace ale blocului comunitar – cu nevoile minorităţilor sale etnice.

 

 

Surse:

 

http://www.napocanews.ro/2019/03/marsul-secuilor-de-la-targu-mures-s-a-strigat-autonomie-si-sa-piara-trianonul.

Denisa Miron – https://www.stiripesurse.ro/