CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Centenarul Marii Uniri. Onisifor Ghibu: articolul „Două autonomii” publicat în 12 noiembrie 1917

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972), intelectual patriot român ardelean, militant pentru Unire refugiat în Basarabia în 1917, a fost un luptător  al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României.

Doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918.

Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia, unde a pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România. Din martie 1917 îl pleacă la la Chişinău, unde devine unul dintre conducătorii acţiunii de eliberare naţională a românilor basarabeni din 1917-1918.

Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni întemeiază şi organizează Partidul Naţional Moldovenesc.

 De asemenea, conduce efectiv vasta acţiune de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917 şi reuşeşte deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.  

 

 

 

 

Tipăreşte apoi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declaraţie” – întocmită şi cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

După ce s-a aflat în fruntea luptei care a dus la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă în 1918, s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918.

După ’45, Ghibu a fost arestat de comunişti şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata în ţara pe care se  luptase să o clădească.

 

„Două autonomii”, este un articol publicat de O. Ghibu  în ziarul „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în data de 12 noiembrie 1917.

„Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români.

Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile.

De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută.

Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați.

Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face.

Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei.

Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei.

Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța.

Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră.

Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine.

Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi.

Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.

 (http://centenarulromaniei.ro/doua-autonomii-de-o-ghibu-din-12-noiembrie-1917/)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/ziua-de-8-septembrie-in-istoria-romanilor/

08/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În 1917- 1918 Ucraina dorea anexarea Basarabiei

Făuritorii Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă- România

 

Spre sfârşitul Primului Război Mondial, Rusia confruntată cu o revoluţie care i-a zguduit din temelie imperiul, aruncând-o în haos, a fost obligată să înceteze ostilităţile împotriva Puterilor Centrale.

După revoluția rusă din februarie 1917, Ucraina a fost printre primele entități din cadrul Imperiului Rus care au luat calea autonomiei.

În primele zile ale lunii aprilie 1917, la Kiev s-a constituit Congresul Național Ucrainean, care a hotărât declararea autonomiei național-teritoriale şi conducerea Ucrainei de un Consiliu Central (Rada) și un organ executiv (Secretariat).

 

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

În vara anului 1917, după ce Ucraina se constituise republică independentă de Rusia, situaţia Basarabiei s-a complicat.

Relațiile Basarabiei, apoi ale Republicii Democrate Moldovenești (RDM) cu Ucraina au fost marcate în anii 1917-1918 de realitățile demografice, fatalismul geografic și contextul schimbător al situației din Imperiul Rus și din Europa, mai ales pe fundalul evoluției de pe fronturile Primului Război Mondial.

Pe parcursul secolului de dominație țaristă (1812- 1917), autoritățile ruse au încurajat masiv colonizarea ucrainenilor pe teritoriul Basarabiei, astfel încât către anul 1858, acesta ajunsese să fie locuit  de 120 mii ucraineni (13% din populaţie), pentru ca în 1897 ucrainenii să reprezinte numeric a doua naţionalitate din acest teritoriu (380 mii), ceea ce reprezenta 20% din totalul populaţiei sale.

 

 

Kiev, vara anului 1917. Manifestație populară în sprijinul autonomiei Ucrainei.

 

 

Autoritățile de la Kiev au declarat la început Ucraina parte autonomă a Republicii Federative Ruse, fără a specifica însă hotarele ţării, iar în timpul  conflictului declanşat cu Moscova  privind autonomia, a fost lansată prima oară în Rada Centrală ideea anexării Basarabiei la statul ucrainean, sub pretextul că provincia ar fi chipurile locuită în majoritatea ei de ucraineni.

Pretențiile ucrainene au dat un prim impuls forțelor politice din Basarabia, în special Partidului Național Moldovenesc, să formuleze propriile lor cerințe de autonomie și să potesteze împotriva intenţiilor anexioniste ale Ucrainei vecine.

Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc o întrunire a consiliului ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a iniţiat constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ.

Ca structură, Sfatul Ţării avea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, a avut loc prima ședință a acestui organism suprem de conducere a ţării, al cărui preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi a fost proclamată, cu votul majorităţii, pe teritoriul dintre Prut și Nistru, Republica Democratică Federativă Moldoveană .

Guvernul de la Petrograd condus de Aleksandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, s-a opus şi el pretenţiilor ucrainene şi a susținut intențiile de autonomie ale Basarabiei, ca mijloc de presiune asupra ucrainenilor.

Românii basarabeni au protestat pe toate căile împotriva tendinţelor anexioniste manifestate de Ucraina. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic prorus care îşi asumase, printre altele şi conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică” a Kievului.

Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei.

Lovitura bolșevică din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917 a aprofundat ruptura dintre Ucraina și restul Imperiului Rus.

La 26 decembrie 1917, conducerea Republicii Moldoveneşti a expediat  la Iaşi o telegramă adresată generalului rus Şcerbaciov, comandantul armatelor ruse de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a   preciza naţionalitatea acestora.

La acel moment Basarabia trecea prin momente dificile, fiind atacată de forţele bolşevice şi de trupe ruseşti de dezertori anarhizate, care jefuiau populaţia pe drumul lor de întoarcere către Rusia.  

Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării ţinutului” basarabean, iar în urma demersului Consiliului Directorilor de la Chişinău, generalul rus Şcerbaciov care se confrunta cu mari probleme la comanda armatei ruse în mare parte bolşevizate, a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, prin trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor occidentali, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Broşteanu, au intrat în Basarabia. El declara atunci că : 

„Nici un guvern fără forţă organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

Campania trupelor române împotriva bandelor bolşevice la est de Prut a durat circa o lună şi jumătate, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918.

În confruntările armate cu forţele bolşevice, Armata română a pierdut 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi.

Ostaşul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, infirmând temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei susţinută şi amplificată de o intensă propagandă antiromânească.

Noul guvern bolșevic rus a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive pe teritoriul Rusiei imperiale și, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a înființat o „republică” ucraineană rivală, numită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.

În fapt, bolșevicii locali au creat în Ucraina mai multe „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno a pus bazele unui entități nestatale – Teritoriul Liber și s-a aliat cu bolșevicii.

Ostilitătile cu aceste entităţi statale ucrainene au izbucnit imediat şi date fiind aceste circumstanțe, Rada a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918, rupând totodată toate legăturile cu Rusia şi, confruntată cu primejdia înfrângerii iminente, a cerut ajutorul Puterilor Centrale, cu care se afla încă în conflict.

Cele două părți au încheiat la 9 februarie 1918,Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care era recunoscută existenţa Republicii Populare Ucrainene independente, aceasta acceptând la rândul ei protectoratul de facto al Germaniei şi Austro- Ungariei.

Puterile Centrale nu anexau noua republică ucraineană, dar aveau permisiunea să staţioneze trupe pe teritoriul Ucrainei şi  avea totodată asigurată o importantă sursă de alimente şi materii prime.

Armatele germane și austro-ungare i-au alungat pe bolșevici din Ucraina, preluând controlul asupra capitalei Kiev pe 1 martie 1918.

Peste două zile, bolșevicii lui Lenin au semnat tot la Brest-Litovsk, un tratat care a pus capăt în mod oficial luptelor de pe frontul de est, Rusia sovietică  retrăgându-se pe un nou aliniament, care mergea de la Nikolaev, Rostov-pe-Don şi Eisk.

Bolşevicii ruşi se obligau prin semnarea acestei păci să recunoască tratatul dintre Puterile Centrale şi Ucraina şi de asemenea să încheie fără întârziere un tratat pentru trasarea frontierei comune, să-şi retragă trupele de pe teritoriul ucrainean şi să înceteze propaganda împotriva Republicii Populare Ucrainene.

Problema Basarabiei s-a complicat după semnarea tratatului de pace de la Buftea-Bucureşti, la 7 mai 1918, între România şi Puterile Centrale, în urma prăbuşirii frontului rusesc sub presiunea revoluţiei bolşevice din Rusia.

Simultan, dar în afara acestui tratat de pace, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deşi învins, regatul ar fi ieşit din război cu teritoriul mărit. 

Guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) şi intrase în sfera de influenţă a Germaniei, a înaintat în februarie 1918 miniștrilor de externe ai Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care pretindea că Basarabia „ar reprezenta provincia ei inseparabilă” şi că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, scrie historia.ro.

Deși la Brest-Litovsk Ucraina recunoscuse Nistrul drept linie de frontieră, iar anterior salutase prezența armatelor române în Basarabia, puterea de la Kiev se pronunța acum împotriva admiterii la negocierile de la Buftea, a unei delegații a românilor basarabeni alături de România, condiționând accesul acesteia la tratative doar în componența unei delegații ucrainene.

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (pe 13/26 ianuarie 1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, Sfatul Ţării ajungând la concluzia că, decretarea independenţei sub denumirea de Republica Democrată Moldovenească, a devenit o necesitate vitală pentru acest teritoriu, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”.
În consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat  Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.

Kuhlman, reprezentantul Germaniei,  îl informa pe prim-ministrul României, generalul Alexandru Averescu, că prezența delegaților basarabeni la negocierile de la Buftea, l-ar fi obligat să admită la masa tratativelor și reprezentanții Kievului, „împotriva pretențiilor cărora, în virtutea intereselor germane în Ucraina, i-ar fi fost imposibil să se pronunțe public”.

Prin urmare, prezența delegaţilor basarabeni Inculeț și Ciugureanu la negocieri  nu a mai fost agreată.

Prezenţi la Iaşi, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri), i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus pe moment, pentru că se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari.

Sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei.

Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera neîntemeiate pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia şi  drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Fără îndoială, Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei, scrie historia.ro.

Faţă de acest front unit împotriva oricărei anexiuni, Ucraina a fost nevoită  să renunţe la pretenţiile sale asupra Basarabiei şi să bată în retragere, mai întîi de toate, pentru că nu putea fi neglijată nici starea de spirit existentă în Basarabia, unde ucrainenii erau minoritari în comparaţie cu românii moldoveni băştinaşi.

Nu era raţional pentru Ucraina să-şi complice situaţia şi să-şi îndepărteze aliatul în lupta cu ameninţarea bolşevică rusă.

La 11 martie 1918, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:

„M.S. Regelui – Iași,În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.

– Al Majestății Voastre prea plecat servitor, –Ioan Inculeț,Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.

La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul guvernului României Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

Liderii mișcării naţionale din Basarabia în compania delegaţiei Guvernului român, în seara zilei de 27 martie 1918, după adoptarea de către Sfatul Ţării a Declaraţiei de Unire a Basarabiei cu România, la Clubul Nobilimii din Chișinău. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special cei proveniţi din rândurile minoritarilor, 13 deputați fiind absenți.

 

Imagine similară

Harta României Unite 

A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, de marea foamete, de masacrele şi deportările în masă…

 

Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării. După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.  Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

Foto: Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării de la Chişinău.
După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.

 

În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc.

România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba română şi pământul strămoşesc sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului nostru…

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/16/ziua-de-16-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/16/o-istorie-a-zilei-de-16-iulie-video-4/

 

 

 

Surse:

15/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

5 februarie 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria  

 

                           

                                               Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare  până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace  acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. 

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

 

 

 

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană,  lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon. 

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind  cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de  621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai  industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.  

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume. 

 Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel  individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării  politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei.   Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum  a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și   Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce  Tratatul de la St. Germain din 1919  pecetluise sfârșitul  Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic  Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei. 

  Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea  Ungariei la Mohács  și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.  

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul  a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care  au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.  

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi  reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon, au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial  și Ungaria.

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/720/5_februarie,_istoricul_zilei

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918-memorandumul-partidului-national-roman-din-transilvania-1892-i/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria

05/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: