Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

 

Foto: Maramureșul istoric

 

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

Publicitate

Istoria ascunsă: Ungaria a înrolat cu forța în timpul ambelor războaie mondiale sute de mii de români în armată, sau în detaşamentele de muncă obligatorie

 

O istorie ascunsă: Genocidul românilor înrolați cu forța în armata austro-ungară şi trimişi în luptă pe front.

 

Foto: Militari români în armata austro-ungară

 

De-a lungul secolelor, diferite imperii care s-au vânturat în spațiul carpato-danubiano-pontic au făcut din români carne de tun în războaie care nu aveau absolut nimic de a face cu interesele neamului românesc.

Câți știu că prin  Italia, Galiția, Prusia, prin sudul și prin estul stepelor ucrainene, prin Bucovina, prin Maramureșul  istoric, zac trupurile flăcăilor români răpiți de lângă familii și de lângă pământul strămoșesc, pentru a muri degeaba prin țarine străine?

Câţi ştiu că  afara granițelor actuale ale României, pe teritoriul multor țări europene se găsesc uriașe gropi comune, în care și-au găsit inutil sfârșitul generații întregi de tineri de origine română, înrolați forțat în armatele unor imperii care au ținut sub opresiune și foc țările române?

Publicația franceză ”Journal des débats politiques et littéraires”, în numărul său din data de 5 iunie 1915, prezenta practicile înșelătoare folosite de armata austro-ungară pentru românii  de pe teritoriul imperiului dualist înrolați cu forța și cum aceștia erau transformaţi în carne de tun, fiind trimişi la moarte sigură, în primele rânduri ale celor mai periculoase lupte din Primul Război Mondial.

Altfel spus, era vorba de un genocid etnic premeditat.

“Războiul actual transpune tragic în valoare perfidia crudă a opresorilor și atașamentul profund al Românilor din Transilvania pentru cauza națională (n.r. românească).

Pentru a-i îndemna pe acești țărani eroici în focul luptei, au recurs la cea mai insidioasă amăgire: ei au fost convinși că mărșăluiau în ajutorul fraților lor de peste munți, care erau atacați de ruși.

Și atunci s-a putut vedea cum, cu steagul tricolor românesc larg desfășurat în fruntea coloanelor lor, purtând la chipiu cocarda națională, cântând imnul classic ”Deșteaptă-te Române din somnul cel de moarte”, până ieri simbol al separării, astăzi impus prin răutatea maghiară, regimentele românești au fost trimise spre masacru în prima linie și s-a putut astfel ca supremă dorință, să se grăbească exterminarea metodică a unei rase puternice, folosindu-se de legendarele ei calități militare. ”  

Un alt exemplu asemănător ne este dat în octombrie 1916 și de către publicația franceză ”Nouvelles de France – chronique hebdomadaire”.

“De la debutul acestui  război soldații de origine română au fost înrolați în trupele maghiare.

Pentru a-i mâna spre focul războiului , s-a apelat la o îndrăzneață înșelătorie, precum că ar fi duși (n.r. românii) în ajutorul fraților lor de peste munți atacați de către ruși.

Dacă vreodată o cauză națională a fost legitimă, aceea este a românilor din Austro – Ungaria și aceea a întregii națiuni românești. Este corect ca aceste secțiuni disociate să se reîntâlnească.

Principiul drepturilor popoarelor pe care Franța prima le-a proclamat, și pentru apărarea cărora s-au grupat forțele Antantei, cer ca blocul național românesc, unit prin istorie, limbă, prin obiceiuri și prin suferințe îndurate în comun în timpul atâtor lungi secole, să fie în sfârșit reconstituit. ”

Din totalul populaţiei de 2.979.614 români din teritoriile stăpânite de Ungaria în Aredeal, au participat la partea activă, ca soldaţi de front, 449.796 de persoane, iar pentru servicii auxiliare au participat 34.578.

Au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane şi în închisoare, prizonierat sau în spitale, din pricina rănilor, 11.275; a existat un număr de 24.406 de invalizi de război, precum şi un număr de 37.898 de răniţi vindecabili, dar şi un număr de 29.839 de persoane date dispărute.

În urma acestora au rămas 38.630 de văduve şi 79.226 de orfani. Cât priveşte statutul celor plecaţi pe front, un număr de 6.547 aveau ocupaţii intelectuale, 14.668 erau comercianţi şi meseriaşi, iar 468.329 – plugari şi muncitori.

Românii ardeleni au participat la prima conflagrație mondială ca soldați în armata austro-ungară, când Transilvania făcea parte din Imperiul austro-ungar. În cursul primului război mondial au fost încorporați aşadar un număr de aproape 490.000 de români ardeleni.

Se pare însă că cifra este sensibil mai mare. De-a lungul celor 48 de luni de război, din iulie 1914 până în octombrie 1918, cele 19 cercuri de recrutare din Transilvania au expediat pe front fiecare câte 48 de batalioane de marș, rezultând 914 batalioane, cu un total de peste 650.000 de soldați, subofițeri și ofițeri.

Militarii români au fost repartizați în 12 regimente de linie și în 6 regimente de honvezi.

Unitățile militare românești din cadrul Armatei austro-ungare au fost trimise pe frontul din Galiția, evitându-se trimiterea pe fronturile unde lupta armata română începând din 1916, deoarece există riscul unor dezertări în masă în scopul fraternizării cu soldații români.

Chiar şi  în ziua de azi, ai surpriza de a întâlni niște imbecili notorii  care glorifică dualismul austro-ungar şi se erijează în vectori de opinie.

 

Foto: Armata a II-a a Ungariei, compusa din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându­rile altor naţionalităţi

Raoul Șorban, în lucrarea Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), scrie următoarele: 

“Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a – compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându­rile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) 

Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezas­truoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezen­tat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor un­gare de maghiarizare a ţării”. (p. 179).

Așadar, bilanțul tragic al românilor care au pierit la Cotul Donului se dublează aproape cu românii morți sub drapel maghiar!…

Bun cunoscător al maghiarilor, al istoriei și culturii acestora, dar mai ales al contenciosului româno- ungar, Raoul Șorban ne aduce această informație cutremurătoare privind lașitatea și abjecția pe care guvernanții de la Budapesta au instituționalizat-o, au transformat-o în principiu politic de guvernare. În mod de comportament, în mentalitate publică!

Da, de-a lungul anilor ungurii ne-au făcut o mulțime de mizerii, lovituri pe la spate, crime, multe crime, dar asta le întrece pe toate! Iar reacția noastră, a Bucureștiului a fost inexistentă!

Că de, după război, eram înfrățiți în același lagăr, iar prietenia și frăția româno-maghiară devenise de nezdruncinat!

Așa au făcut ungurii și-n Primul Război! Erau pline cafenelele vieneze de honvezi, iar pe front, în linia întâi, mergeau minoritarii.

Românii mai ales! „Valahii puturoși și nespălați” mânaţi de la spate să-și verse ei sângele pentru Ungaria Mare!…

Cu astfel de luptători,  lași și  fricoși, dar plini de ifose, ce pretenții mai putea emite maghiarimea la Trianon, în fața Europei, în fața lui Dumnezeu?!

Și azi, cum mai pot ridica ochii din pământ să spună că nu au ce sărbători la 1 Decembrie!

Dar când au ei ce sărbători?!

Surse:

 

Glasul.infohttps://www.facebook.com 

 Facebook / Daniel Siegfriedsohn

historia.ro

Citeste mai mult: adev.ro/pbc3qi

 ioncoja.ro

 adev.ro/pbc3qi

ÎNTRE ALBA-IULIA ŞI TRIANON – UNGARIA TUTUROR CAUZELOR ŞI RĂZBOAIELE DE SUCCESIUNE (1918 – 1920). VIDEO

 

 

 

Cartea istoricului Mircea Dogaru ”ÎNTRE ALBA-IULIA ŞI TRIANON – UNGARIA TUTUROR CAUZELOR  ŞI RĂZBOAIELE DE SUCCESIUNE  (1918 – 1920)”, îşi propune  să ne prezinte  importante evenimente ale istoriei devenirii statului român după 1918.

Printre altele,  în această lucrare pot fi aflate date referitoare la acțiunile Ungariei și Rusiei bolșevice, imediat după Unirea Transilvaniei cu România de la  1 Decembrie 1918.

Mesajul în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi, contemporane, de președintele de atunci al S.U.A., Woodrow Wilson (1913-1921), a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătușate de monarhia bicefală, actul de solidarizare a Lumii libere cu propria luptă pentru libertate.

Sperjurul a prins glas și atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918), dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoștința de cauză.

Iată care a fost Declarația de răspuns comună, a Comitetelor Naționale român, cehoslovac, iugoslav și polonez, atât de actuală prin semnificația acordată intenției ascunse în sptele conceptului de „federalizare”:

„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare și al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată președintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Și de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiția sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice.

Reprezentanții oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susținuți numai de către maghiari și germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale unor națiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral și anacronic de guvernare, îndepărtând consecințele logice de libertate și justiție accentuate de președintele Statelor Unite.

Comitatele reunite ale Naționalităților oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existența lor națională, denunță opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naționalităților și al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieții de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte și arme, programele lor politice: constituirea de state naționale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei.

Aceste națiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face și nu poate dura pe continent decât prin liniștirea conștiinței popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena și Budapesta, legimitatea politică și morală de a vorbi în numele lor….”.

Noua Europa nu se putea manifesta decât democratic. Soluția pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internațional, vizând manifestarea liberă a voinței popoarelor eliberate.

Astfel încât, marile puteri, abținându-se atunci de la orice intervenție în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate:

 

• Adunarea reprezentativă convocată de Turcinsky Sv. Martin, la 29 octombrie 1918, de Consiliul Național Slovac a votat în unanimitate independența și unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Națională consfințea ca act de voință al slovacilor și cehilor nașterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcție de președinte;

• La 17 octombrie 1918, reprezentanții tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croați, sloveni și bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Național Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul național independent și suveran al sârbilor, croaților și slovenilor (29 octombrie);

• La 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Voivodina (25 noiembrie) și Muntenegru (26 noiembrie), Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

• La 30 octombrie 1918, în Austria, asumându-și întreaga putere și responsabilitate, Adunarea Națională Provizorie a delegat Consiliul de Stat și a format noul guvern, încredințând mandatul lui Karl Renne;

• La 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Național Ungar alegându-l în funcția de președinte pe Karolyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor și urmând drumul deschis de frații basarabeni care proclamaseră unirea cu Țara la 27 martie/9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat și ”Partium” (Teritoriile românești dintre Carpații Occidentali și Tisa) și-a desfășurat și el, în conformitate cu normele și principiile de drept internațional recunoscute, acțiunea proprie pentru independența și unitatea statală…

 

 UNGARIA TUTUROR CAUZELOR

 

În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavoromâne, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.

Astfel, în octombrie 1918, ei erau încă monarhişti, adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist, habsburgic.

Dar, văzând încotro conduc evenimentele, în momentul izbucnirii revoluţiei antimonarhice de la Viena (30 octombrie) au devenit ”revoluţionari” peste noapte.

A doua zi, 31 octombrie, în sprijinul celor ”14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un ”Consiliu Naţional Maghiar”, ”recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare”, iar la Budapesta l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza (1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) ”zdrobitorul de naţionalităţi”, înlocuindu-l cu abilul conte Karolyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a ”salvgardării păcii”.

Imediat Karolyi s-a proclamat ”antantofil” (1 noiembrie) şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Marton, ca ordin, în parlament.

Deveniţi antantofili şi mai ”europeni” şi mai ”democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germanii austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi, pe 2 noiembrie 1918, independenţa faţă de Austria.

Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului dar şi a avantajelor acestuia – adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu.

Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!

Mai mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria – Republică, foştii adepţi ai ”Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi ”republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii de republicanism oricui.

Cu un Karolyi Mihalyi premier şi, de la 1 ianuarie 1918, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba-Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de ”albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani, germani, etc.

Scopul? Convingerea delegaţilor de la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi ”civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste.

Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea  să scrie istoricul american Milton Lehrer, că ”Ungaria autocrată de ieri – Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionalităţilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial”.

Minciună la care Ungaria nu renunţă nici astăzi, după 100 de ani!

Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a ”Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versaillesul.

Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maurice Joseph Pellé, le contracara eforturile transmiţând:

”Ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intrvenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania”.

Mai mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi situaţiei, spre deosebire de ”Nicholsonii” de astăzi, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, lea dat peste nas afirmând că ”voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit, când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci”.

Văzând că nu are succes cu occidentalii, Karolyi Mihalyi s-a reorientat spre Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze, ca rezervă, înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16 noiembrie 1918.

Iar ruşii tocmai sfidau lumea, lansând teza revoluţiei mondiale, o dată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6 martie 1919 a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste si social-democrate, a Internaţionalei a III-a Comuniste (KOMINTERN).

Omul „providenţial”a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), un evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.

Că Mihalyi Karolyi i-a predat în mod premeditat puterea lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin:

”Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi) decât trecerea puterii în mână poporului muncitor”.

Un adevăr afirmat răspicat, în filmul de propagandă ”Trianon”, realizat în 2005 de doi ”istorici” ai serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi Koltay Gabor), de către numitul Nemeskurty Istvan (Ştefan Curtean-Nemeş) istoric literar, prin cuvintele: ”în data de 19 martie (1919-n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi Mihalyi în felul următor:

„Predau puterea proletariatului”!

Şi astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din ”republicani” burghezo-democraţi şi ”antantofili” în bolşevici.

Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la latifundii şi pentru bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea.

Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţiîn Austria, Germania şi Italia, constituind rezervă în diaspora ”albă” adică fascistă a amiralului fără flotă ”Miklos Horthy” sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula.

Dacă şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii râvnite, ungurii erau gata să se transforme aşadar, peste noapte, din ”bolşevici” în ”fascişti”, fascismul şi nazismul fiind deja anunţate ca doctrine ale viitorului, în Germania revanşardă şi în Italia cu aspiraţii coloniale.

Demiţând guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de Garbai Sandor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundari ca Béthlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat ”Comisar al poporului pentru Afaceri Externe”.

Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie 1919) Colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că  s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei ”zone neutre” între români şi unguri, asigurată de ”trupe interaliate”, motiv pentru care are misiune să-şi instaleze unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şi Mako.

La 21 martie 1919, Karolyi a răspuns că decizia Conferinţei este ”integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din noiembrie 1918”, (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar ce contează?) şi ”nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor şi  slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie, delegaţii săi (Kunfi, Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich) acceptând cele trei puncte până atunci refuzate:

 

1. Construirea socialismului în Ungaria;

2. Prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi

3. Lupta împotriva imperialismului mondial.

Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca ”Republica Sfaturilor” sau ”Republica celor 133 de zile”.

 

UNGARIA BOLŞEVICĂ ŞI RĂZBOIALELE DE SUCCESIUNE

 

Ceea ce Ungaria ”antantofilă” a lui Karolyi Mihalyi nu a îndrăznit, izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.

În baza înţelegerii secrete avute cu Lenin, care prevedea graniţă comună a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin desfiinţarea Cehoslovaciei şi României) la 25 martie 1919 Bela Kun a mobiliat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru ca, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând Tisa, ofensiva împotriva României.

În această perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor bolşevice ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul trupelor bolşevice din Ucraina; ordinul de ”directă şi strânsă colaborare cu trupele sovietice ale Ungariei”.

Ofensiva Armatei Roşii ruse a fost oprită, însă, de trupele române pe Nistru şi abandonată datorită atacării ei de către armatele ”albe” ale lui Denikin şi atamanului Grigoriev şi sprijinirii de către armata ”albă” a naţionalismului ucrainean a armatei… române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.

Vizând ocuparea regiunii dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată total (datorită apariţiei puterilor… Antantei) de trupele române, Bela Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă, dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate care au înaintat adânc pe văile Someşului şi Crişului Repede.

Prevăzând ofensiva, dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale şi manevra flancului stâng.

În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor Crişului Alb şi Crişului Negru.

După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba Iulia, ca suprema umilinţă în chiar ziua de 1 Mai muncitoresc, sărbătorită cu fast…roşu la Budapesta.

”Ca răsplată pentru jertfele sale, România a fost lăsată, de altfel, singură, în faţa ofensivei bolşevismului, declanşată în 1919 prin armatele roşii ale celor două state sovietice – Rusia leninistă şi Republica Ungară a Sfaturilor. Şi este meritul României şi al armatei sale că, prin respingerea invadatorilor şi înfrângerea revoluţiei ungare, infiltrarea bolşevismului în Europa centrală şi sud-estică a fost stopată pentru un sfert de veac.”, scrie Dr. Mircea Dogaru.

În pofida înfrângerilor, Bela Kun nu a demobilizat însă, datorită extinderii flagelului roşu în Germania unde se proclamase, la 7 aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria, a succesului mobilizării generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă operativă, 113 batalioane, a susţinerii de către misiunea militară italiană a fascistului conte Romanelli şi a succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15 mai, a fost cucerit Salgatorian iar la 24 mai Miskolc.

În ideea joncţionării cu forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi, ofensiva pe Frontul de N-E s-a prelungit, la 9 iunie ungurii ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie) constituirea Republicii Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa, cu sprijinul socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a Sfaturilor.

Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de şeful statului Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)…Aurel Stromfeld (evreu român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11 iulie, pentru a ataca trupele româneşti rămase în expectativă pe Tisa.

La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând  pe o adâncime de 40 km.

Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-l pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie.

Prea târziu, deoarece, la 30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au trecut Tisa în urmărirea bandelor roşii,  provocând, la 31 iulie, căderea guvernului roşu şi fuga, în noaptea de 1/2 august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.

 

 

 

 

Surzi la rugăminţile şi ameninţările diferiţilor trepăduşi ai Conferinţei de Pace, care, plătiţi de unguri au încercat să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri, au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei de 3 august de un detaşament de cavalerie comandat de  col.Rusescu, urmat de Divizia 1 vânători, al 2-lea Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori.

 

 

 

Foto: col. Gheorghe Rusescu (n. 9 septembrie 1867), comandantul primei unităţi militare române care a intrat în Budapesta pe 3 august 1919.   
În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 6 Roșiori și Diviziei 1 Cavalerie în perioada 18 noiembrie/1 decembrie 1916–22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917.
În anii 1919-1920 a comandat Brigada 4 Roșiori în fruntea căreia a participat la operațiile militare din Transilvania (1919-1920).  A fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, în grad de ofițer  şi cu Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriști români pe străzile Budapestei

Trupele române au fost aclamate de populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile comise de bolşevicii unguri, de miile de execuţii la întâmplare, de arestările şi torturarea intelectualilor, familiilor nobile, industriaşilor şi afaceriştilor.

 

 

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului de la Budapesta

Amintirile acestor atrocităţi comise de bolşevicii unguri, ca şi călduroasa primire făcută de budapestani trupelor române eliberatoare, sunt surprinse în volumele lui Radu Cosmin:

”Românii la Budapesta” şi ”Desrobitorii”, volume extrem de importante pentru că, obligată de aliaţi să se retragă la jumătatea lunii noiembrie, armata română a predat puterea lui Miklos Horthy care, o dată intrat în Budapesta şi susţinut fiind de fostul prieten a lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi de diferitele cozi de topor ale diplomaţiei occidentale, cumpărate pentru cauza Ungariei – ”Coroanei Sf. Ştefan” a şi început să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa ”atrocităţilor” comise de valahii ”barbari”.

 

Ceea ce se întâmplă acum în Europa, prin Uniunea Europeană, nu e decât o tentativă disperată de re-federalizare de tip austro-ungar, prima fază fiind fărâmițarea entităților statale formate la sfârșitul Primului Război Mondial. În cazul Iugoslaviei și Cehoslovaciei s-a reușit.

 

Sunt „în lucru” Italia, Spania și România…

 

(Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019).