CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românofobia – scurtă istorie. VIDEO

 

 

Imagine similară

Harta răspândirii populaţiilor române 

 

 

O scurtă istorie a Românofobiei 


Din punct de vedere sociologic românofobia este o manifestare xenofobă care se poate manifesta în ţările unde trăiesc populaţii româneşti, printr-o serie de discriminări şi sentimente ostile faţă de români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care au stăpânit sau care înconjoară România (si nu numai), şi privesc atât România însăşi, cât şi minorităţile româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări.

 

 

 

 

 

Imagine similară

Foto: Edouard Antoine Thouvenel 

 

 

Pe un substrat difuz mult mai vechi: dispreţul occidental faţă de Europa ortodoxă şi orientală, înrădăcinat în dispreţul catolic faţă de “shismatici” şi faţă de lumea bizantină (Voltaire scrisese că “urăşte Bizanţul“, iar Edouard Antoine Thouvenel, ambasador al Franţei la Constantinopol în 1855, a scris că “Europa orientală este un gunoi de rămăşiţe de neamuri”).

 

Regatul Ungariei şi Imperiul Austro-Ungariei

 

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice, care aveau putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică.

Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară.

Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii – Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis).

Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare, etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când prin Decretul de la Turda regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano Catolică, în acest fel fiind excluşi românii ortodocşi.

Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobil era prin convertirea la romano-catolicism.

Unii nobili români ortodocşi s-au convertit şi au fost integraţi în nobilimea maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

Treptat, după 1366 românii au fost excluşi din forurile de conducere din Transilvania.

Aceasta a însemnat că populaţia română din Transilvania nu a fost niciodată reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, care era formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că toate recensământurile efectuate de autorităţile ungare au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri erau minoritare.

În plus, în perioada medievală, românilor nu li se permitea să se aşeze între zidurile unor cetăţi din Transilvania, cum ar fi Sibiul, Braşovul sau Clujul.

Acest fapt a permis o persecuţie continuă a românilor, sub-reprezentaţi.

Spre exemplu, în secolul XVI, legile existente în Transilvania, prevedeau drepturi separate ale ungurilor, saşilor şi secuilor, faţă de cele ale românilor.

 

 

 

Romanofobia-3

 

 

 

Ca umare, românii s-au revoltat de mai multe ori, cerând un tratament egal. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, prin violenţe oribile ale nobililor maghiari, care executau conducătorii rebelilor prinşi, prin tragere pe roată.

Victima era întinsă pe pământ, iar executorii rupeau oasele prizonierului cu o roată cu ţepi.

Ţăranii şi orăşenii de etnie românească erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi ameninţa şi ai înspăimânta.

 

Romanofobia-4

 

 

După ce Transilvania a fost anexată la Regatul Ungariei în 1867, autorităţile ungare au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor ca şi magyar (etnici ungari).

Principala ţintă a acestor politici era populaţia de români din Transilvania. Prin politica de maghiarizare s- ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru a accesa serviciile guvernamentale cum ar fi administraţia locală, educaţia şi justiţia.

Numărul de şcoli în limbi minoritare a scăzut continuu: în perioada dintre 1880 şi 1913, când numărul de şcoli cu predare doar în maghiară aproape s-a dublat, numărul de şcoli în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit.

Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, de multe în mod forţat şi împotriva dorinţei celor implicaţi.

Mişcarea naţională română a creat în 1892 Memorandumul Transilvaniei.

Memorandumul Transilvaniei a fost o petiţie trimisă în 1892 de către liderii românilor din Transilvania împăratului austro-ungar Franz Josef, prin care se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

 

 

 

Imagini pentru franz josef photos

 

 

 

După Ausgleich-ul din 1867, românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Memorandumul a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Erau solicitate drepturi politice pentru români şi denunţarea politicilor de intoleranţă faţă de români existente în regatul ungar.

Franz Josef a retrimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

Imperiul rus si începuturile Rusiei sovietice

 

Romanofobia-5Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti.

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : Ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

Simultan, s-a implementat la populaţia moldoveană băştinaşă ideia că, spre deosebirea populaţiilor din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea, ea nu poate fi românească iar limba ei nu poate fi numită română, fiindcă încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 

 

 

Romanofobia-6

 

 

După prăbuşirea Imperiului Rus din 1917, în Basarabia a fost creat un “sfat al ţării”. Moldova a devenit o republică independentă pe 2 decembrie 1917.

Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germanii pentru a le preda toată partea vestică a fostului Imperiu Rus, iar armata rusă înfometată se debandase, transformându-se în cete de jefuitori), “Sfatul Ţării” a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea.

Trupele romanesti au intrat în Basarabia pe 13 decembrie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea cu România. Ulterior Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un amplu program de propagandă a ideii că România ar fi un stat imperialist multi-etnic.

Basarabia a rămas parte a României până în 1940 când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei.

Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia.

Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .

Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la “Fântâna Albă”.

 

 

Romanofobia-7

 

 

 

Teritoriul RSS Moldoveneşti era compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei.

În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului.

În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

Romanofobia-9În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români.

Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică – Bugeacul, a fost redenumitOblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina.

Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată.

Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

În perioada 1946-1947, ca rezultat a foametei organizate în RSS Moldovenească, se estimează că au murit peste 300.000 de persoane, fiind înregistrate totodată multe cazuri de canibalism. În plus, populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930 când mai multe milioane de persoane au murit în Ucraina.

Teritoriul Transnistriei a fost mult mai puternic industrializat faţă de restul Republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de o colonizare a zonei cu populaţie rusă adusă în special din Federaţia Rusă.

Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate de populaţie din URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare.

Chiar şi Igor Smirnov, fostul lider al Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi.

Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a zonei.

Un istoric rus de la Chişinău, Piotr Şornikov, îi numea cu câţiva ani în urmă pe cetăţenii (copii, elevi, studenţi etc.) care s-au declarat români la recensământ – „neofascişti”.

Deci, numai simplul fapt că sunt români, îi şi aşează la zid, „istoricul” considerându-i pe toţi delaolaltă buni de tras în ei cu mitraliera.

Nicăieri în lume vreun cineva n-a fost persecutat doar pentru faptul că e de o naţionalitate sau alta. Acest lucru s-a întâmplat numai în Basarabia.

Cine se declara după 28 iunie 1940 român, era imediat arestat, trimis în Siberia sau împuşcat.

Scriitorul Petre Ştefănucă a afirmat că e român şi a fost condamnat la moarte.

Nicolae Costenco (la aceeaşi adunare a Uniunii Scriitorilor din 1940 la care vorbise şi Ştefănucă) a zis că limba pe care o vorbesc basarabenii e română, şi a fost trimis la Polul Nord, „să se inspire…”.

Aici a fost desfăşurat un adevărat genocid etnic: toţi cei care îşi ziceau români erau lichidaşi cu tot cu familii.

Toţi cei care nu doriseră să se dezică de cetăţenia română considerându-se şi după 28 iunie 1940 cetăţeni români, erau condamnaţi la ani grei de închisoare.

Deţinutul politic Iohann Urich din Germania povesteşte în cartea „Fără paşaport prin URSS”, că lagărele morţii de la Vorkuta de lângă Polul Nord erau pline cu basarabeni şi bucovineni, a căror unică vină era că aceştia nu doriseră să renunţe la cetăţenia Statului Român.

Numai la noi – unicul loc de pe glob – a spune cine eşti tu cu adevărat (român) însemna a face politică, iar a spune minciuni: că eşti de altă naţionalitate (moldovean, ucrainean, rus etc.) însemna să nu ai nici o problemă.

A te declara român în Basarabia a fost dintotdeauna identic cu a fi naţionalist.

De ce a te declara rus nu înseamnă a fi naţionalist, a te declara ucrainean, cecen, kazah, evreu etc.,nu înseamnă a fi naţionalist (citeşte: „duşman al statului şi al celorlalte naţiuni”), iar a spune că eşti român, înseamnă a fi naţionalist?!

Suntem români de la Dumnezeu, un neam de 30 de milioane de suflete.
30 de milioane de români în inima Europei.
Asta suntem noi.
Şi asta vrem să fim.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/03/12/romanofobia-istorie-si-contemporanietate/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/despre-romanofobia-ruseasca-motivatiile-si-consecintele-acesteia/

 

 

Surse:

 

Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale 1997;  Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (“O istorie a Ungariei în secolul XX“)

theophyle – http://politeia.org.ro 

 

„Românofobia” de Nicolae DABIJA

09/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O lecție de patriotism şi demnitate națională

 

 

 

 

 

 

 

Ion I.C. Brătianu (Ionel Brătianu), n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.
Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

 

O lecție de demnitate națională

 

 

 

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria.

După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917).

Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.În 1917-1918, cele două mari imperii multinaționale (habsburgic și țarist) s-au prăbușit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite.

Pe ruinele lor au apărut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. În același timp, slavii de sud au creat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România.

Related image

Foto: Conferinţa de Pace de la Paris, 1919

Conferința păcii de la Paris, care și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Brătianu – un for de dezbatere și decizie a unor state egale, așa cum fuseseră pe câmpul de luptă.

El se întemeia pe Convenția din 4 august 1916, care prevedea că România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații ei la viitoarea Conferință a păcii.

Între principiile enunțate și modul corect de desfășurare a Conferinței de pace, existau deosebiri fundamentale.

Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clémenceau – Franța, Lloyd George – Marea Britanie și Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit și Consiliul Suprem. Statele mici, între care și România, au fost incluse în rândul statelor „cu interese limitate”.

george-popescu

Semnarea tratatului de la Versailles, care a marcat sfârşitul Primului Război Mondial. Foto: Arhivă 

Șeful delegației române avea să declare că, la 28 iunie 1919, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris și fără ca vreunul din noi [membri ai delegației] să-l fi citit”.Pentru a nu avea un tratament similar și în privința următorului tratat – cel cu Austria, în care România avea interese directe, întrucât Imperiul Habsburgic stăpânise partea de nord a Moldovei, numită Bucovina – Ion I. C. Brătianu a luat inițiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar în fața Consiliului Suprem.

El a negociat cu reprezentanții Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astfel că s-a convenit adoptarea unei poziții comune, solicitând cunoașterea din timp a tratatului, pentru a putea face observații și propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegații acestor cinci țări au fost invitați la Ministerul de Externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior. În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziție textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul român a adresat în scris un memoriu președintelui Conferinței de pace (Georges Clémenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale. El se referea la obligația României de a semna un tratat special care să garanteze drepturile minorităților naționale și să legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislației privitoare la minoritățile naționale.

De asemenea, România trebuia să accepte ca, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii statelor Aliate și Asociate, fără nici un fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Ca urmare a demersurilor făcute, șefii delegațiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au fost invitați să-și expună punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria în ședința plenară din 31 mai 1919.

Șeful delegației române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale.Brătianu avea să relateze că nu putea să renunțe, în calitate de „reprezentant al Regatului Român, la situația de stat independent, pe care aveam convingerea că am nu numai dreptul, dar și datoria strictă și imperioasă ca s-o reprezint în orice caz”.

Referindu-se la tratatul minorităților impus celor cinci state, Brătianu a susținut că România a asigurat drepturi egale cu etnicii români pentru toate minoritățile naționale și că era gata să primească orice condiție care ar fi acceptată de celelalte state membre ale Societății Națiunilor.

Acestă teză a fost respinsă de Consiliul Suprem. [Președintele Wilson ar fi trebuit să acorde asemenea drepturi pentru negrii din SUA, Lloyd George și Georges Clémenceau pentru indienii și africanii din propriile colonii etc]. Era limpede că marile puteri urmăreau să-și asigure o pârghie pentru intervența în treburile interne ale României sub pretextul că se interesau de soarta minorităților.

Brătianu a protestat și contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi însemnat „să punem pur și simplu întreaga politică economică și de transporturi a României sub controlul marilor puteri”.

Aceste state, care practicau o politică protecționistă pentru propria lor economie, căutau să impună României să-și deschidă porțile în fața mărfurilor și capitalurilor occidentale, pentru ca acestea să-și asigure propriile interese, în defavoarea celor românești.

Consiliul Suprem, care a înlocuit Conferința de pace, a refuzat să țină seama de obiecțiile lui Brătianu, urmărind „să impuie României condițiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice”.

În fața acestei realități, Ion I. C. Brătianu a depus, în ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferinței de pace, în care detalia punctul de vedere al delegației române, după care a părăsit Parisul.

Explicând, în ședința Adunării Deputaților din 16 decembrie 1919, poziția sa, Ion I. C. Brătianu a rostit aceste cuvinte memorabile:

„În chestiunile cele mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor.Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)

01/01/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI DISPARIŢIA A PATRU IMPERII

 

           Până în 1939, Primul Război Mondial a fost numit Marele Război. El a reprezentat o confruntare globală a marilor puteri coloniale, care au atras în iureș și jertfă un număr mare de state mai mici cu interese naționale și pentru câștigarea independenței. Marile imperii s-au confruntat în tentativa de stabilire a unui nou echilibru european și a unor noi zone de influență economică mondială. 
            Războiul s-a declanșat în vara anului 1914, prin implicarea activă a cinci imperii: Marea Britanie, Rusia, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. După uriașa conflagrație, și-a păstrat statutul și puterea numai Imperiul Britanic, condus pe atunci de regele George al V-lea.
In nici unul dintre celelalte patru imperii disparute nu s-a mai instaurat vreodată monarhia. Războiul a evoluat prin constituirea progresivă a unui labirint al alianțelor, labirint care a atras statele mici și coloniile.
             Se poate spune că dispariția lui Napoleon de pe scena politică a Europei, în 1815, cel care zguduit din temelii vechea ordine a continentului, a fost începutul dezechilibrelor de putere din următorul secol, până la izbucnirea Marelui Război.
In 1815 s-a constituit Sfânta Alianță a statelor care învinseseră pe Napoleon și vroiau să stăpânească Europa după vechile principii ale feudalității, împotriva oricăror tendințe de eliberare socială și națională: Prusia, Rusia, Marea Britanie si Austria.
Momentul decisiv a fost însă anul 1879, când Bismarck a făcut o încercare excepțională, și anume formarea Ligii celor Trei Imperii: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. 
Kaiser Franz Iosef 
Franța era considerată un focar de incertitudini revoluționar-democratice și un dușman natural al celor trei imperii autocratice. Dacă faimosul cancelar ar fi reușit, poate că Marele Razboi nu ar mai fi existat, dar și starea de nedreptate socială europeană s-ar fi menținut. 
Kaiser Wilhelm II
Insă Rusia nu a acceptat mult timp acea alianță, din cauza intereselor sale balcanice, în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei. Drept consecință, Rusia și Germania au rămas permanent rivale, stare care s-a perpetuat și după Primul Război Mondial și a condus la cel de al doilea.
Țarul Nicolae II
 Interesele imperialiste dar și eșecul planului lui Bismarck au condus, în mod logic, la alianțele imperiale din timpul Marelui Razboi: pe de o parte Antanta (aliații), formată din Marea Britanie (rege George al V-lea), Franța (republică, cu președinte Raymond Poincaré), Rusia (țar Nicolae al II-lea), și pe de altă parte, Puterile Centrale, care reuneau Imperiul German (kaiser Wilhelm al II-lea) și Imperiul Austro-Ungar (împarat Franz-Joseph I, iar din 1916, Karl I de Austria) și Italia. 
Țarul Ferdinand I – Bulgaria
In mod surprinzător, vechiul dușman al Austro-Ungariei, Imperiul Otoman, a intrat în razboi de partea Germaniei (pact secret in 1914), fiind condus de sultanul Mehmed al V-lea și, din 1916, de Mehmed al VI-lea.
Se poate aprecia, pe baza rezultatelor bătăliilor din afara Europei, că Imperiul Otoman a fost veriga slabă a Puterilor Centrale, fiind învins și fragmentat de britanici și francezi în nordul Africii și Orientul Apropiat, adică pe toată întinderea sa din afara Europei, cu excepția Asiei Mici.

Albert I – Belgia

 In Europa au intrat în luptă și țări mai mici dar cu decizii naționale îndreptățite: Romania (din 1916, rege Ferdinand I), Serbia (rege Peter I), Belgia cotropită (rege Albert I), Italia (rege Victor Emmanuel III), toate alaturi de aliați (Antantă) – și Bulgaria (țar Ferdinand I), alături de Germania. Italia și schimbat alianța cu Puterile Centrale în 1915.

Peter I – Serbia

Echilibrul de putere a fost determinat mult de sacrificiile popoarelor mici, dar și de intrarea SUA în razboi (1917). Practic, ieșirea Rusiei din razboi (1917, Revolutia bolsevica și asasinarea țarului Nicolae al II-lea) nu a mai contat pentru forțele aliate, care au zdrobit Puterile Centrale și au impus Germaniei o pace umilitoare, prin Tratatul de la Versailles, semnat exact la cinci ani după asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, la 28 iunie 1914 – pretextul Marelui Război.


Victor Emmanuel III
 Kaiserul Imperiului German, Wilhelm al II-lea, a abdicat la 9 noiembrie 1918. Imparatul Karl I (succesorul lui Franz-Joseph) a fost deposedat de putere la 16 noiembrie 1918.
Țarul Nicolae al II-lea a abdicat in 1917 și apoi a fost asasinat de bolșevici. In 1922, instituția Sultanatului în Turcia a fost abolită și Mehmed al VI-lea a pleacat în exil.

Sultanul Mehmet VI
 De pe harta Europei au dispărut patru imperii și au apărut noi state naționale, dintre care numai în România s-a păstrat regalitatea, restul devenind republici.
Marele imperiu supraviețuitor, cel britanic, în care „soarele nu apunea niciodată”, a încetat practic să existe odată cu cedarea Hong-Kong-ului catre China populară, la 1 iulie 1997. După Marele Război, în 1922, „The British Empire” detinea 458 milioane de persoane, o cincime din populatia lumii.
Ferdinand I

Despre România se poate spune că a mâncat din coliva a patru imperii dușmane, care îi răscoliseră istoria și prosperitatea timp de secole.

 

Sursa: vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

25/12/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: