CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

5 februarie 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria  

 

                           

                                               Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare  până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace  acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. 

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

 

 

 

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană,  lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon. 

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind  cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de  621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai  industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.  

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume. 

 Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel  individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării  politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei.   Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum  a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și   Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce  Tratatul de la St. Germain din 1919  pecetluise sfârșitul  Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic  Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei. 

  Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea  Ungariei la Mohács  și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.  

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul  a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care  au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.  

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi  reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon, au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial  și Ungaria.

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/720/5_februarie,_istoricul_zilei

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918-memorandumul-partidului-national-roman-din-transilvania-1892-i/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria

Anunțuri

05/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Represiunile la care s-au dedat autorităţile ungare împotriva românilor din Transilvania

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic-1024x794

 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase.

Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

  

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare.

În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

În 1898, Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

Acest„Manual de maghiarizare” a românilor, conţinea planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc şi era destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat.

Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

În 1890 lordul Fitzmaurice îi susţinea într-o serie de articole pe românii transilvăneni, spunând între altele:

” Eu insist mai ales asupra pericolelor care amenință Europa, în urma luptelor înverșunate și neîncetate dintre naționalitățile Monarhiei austro-ungare… Ungurii mai ales, urmăresc o politică violentă și oarbă față de naționalitățile supuse coroanei ungare și în special contra românilor… În Transilvania atitudinea provocatoare a minorităților maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi pe alta tulburări sângeroase, cu urmări incalculabile.”

Şi în Parlamentul Italian, însuși fiul marelui Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi și-a ridicat glasul de protest împotriva faptului că ungurii ”asupresc în modul cel mai barbar trei milioane de frați ai italienilor”.

În 1892 ziarul ”L’ Independence Belge ” scria că românii din Transilvania ”sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor”, apoi continua:

”vechile privilegii ce le aveau românii au fost desfințate, bunurile le-au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariști lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă.”

Marele om politic francez, G. Clemenceau , în ziarul său ”La Justice”, a demascat în articole incendiare asuprirea românilor din Transilvania :

” Independența naționalității maghiare va fi mai bine garantată prin pacea și libertatea celorlalte neamuri vecine, decât prin oprimarea violentă, cu consecințele ei inevitabile: războiul totdeauna hazardat ”.

Iată şi un mănunchi de exemple ale represiunilor  la care s-au dedat autorităţile ungureşti în perioada 1897-1913, împotriva românilor din Transilvania care purtau culorile naţionale roşu-galben-albastru -tricolorul românesc.

l     24 flăcăi (ţărani) din Sălişte (Sibiu) sunt pedepsiţi cu câte 12 zile, laolaltă 288 zile temniţă pentru că au purtat brâie tricolore (10 februarie 1900)

l     Studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sunt osândiţi la câte 10 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au pus o coroană de flori pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea. Curtea de apel a ridicat pedeapsa la câte 2 luni temniţă (26 septembrie1901)

l     Ministrul Iuliu Wlassics, deschide anchetă împotriva profesorilor de la Blaj, pentru că la „maial” în păduricea de la Veza, studenţii de la facultatea teologică şi elevii de liceu au îndrăznit  să cânte „Deşteaptă-te, române!”. Totodată sunt daţi pe mâna judecătoriei, trei elevi din clasa VII, fiindcă au purtat la butonieră steguleţe tricolore (28 mai 1902)

l     În Balinţ (Caraş Severin) întru întâmpinarea protopopului care venea să sfinţească biserica cea nouă au ieşit călăreţii, având vreo câteva steguleţe tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. Au început apoi o goană nebună după tricolor printre oameni. Fără pic de sfială au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile pe cap, apoi pe uşa împărătească chiar şi în altar, scotocind şi răsturnând totul (iulie 1902)

l     Preotul Iosif Stupineanu, din Bârcea Mare (Hunedoara) e osândit în Deva la 3 luni temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că a spus copiilor din satul său românesc să-l salute numai româneşte, şi astfel a făcut „agitaţie împotriva limbii maghiare” (15 mai 1903)

l     În localitatea Sf. Nicolae Mare (Torontal) sunt osândiţi la câte 2 zile închisoare şi câte 100 coroane amendă. Dr. N. Oprean, preoţii T. Oprean şi Ioan Petrovici şi învăţătorul T. Lipovan, laolaltă, 8 zile temniţă şi 400 coroane amendă, pentru tricolor la chiotoare (12 octombrie 1903)

l     În Lăpuşnic (Hunedoara) faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumânare cu panglicuţă tricoloră, care a fost confiscată. Îndată, după liturghie, au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care îi răscoliră toată casa căutând după vreo altă pănglicuţă tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mâna judecătoriei (aprilie 1904)

l     Opt „căluşari” din Batiz (Hunedoara) anume: Petre Munteanu, vătaf, N. Ardeleanu, Mihai Petroiescu, Ion Predone, N. Bucşa, M. Frentoniu, Aron Munteanu şi Mihai Cîrlea, obţinură voie să joace în oraşul Hunedoara „Căluşerul” şi „Bătuta”. Cu toate acestea pe stradă fură arestaţi, descinşi de brâiele tricolore şi duşi la poliţie. Peste 8 zile fură pedepsiţi pentru „agitaţie” la câte 2 coroane amendă şi 6 ore închisoare (a doua zi de Paşti 1904)

l     Pretorul (solgăbirăul) din Ilia Mureşană, pedepseşte cu câte 1 zi închisoare şi 10 coroane amendă pe Ana Moisescu, Savia Poliac, Neta Poliac, Savia Poliac, a lui Mihai şi pe Damaschin Crişan, toţi din Ilia, pentru că au avut tricolor românesc la cămeşi (8 august 1906)

l     Surorile Maria şi Simina Boboc din Ilia Mureşană sunt pedepsite de pretorul din Ilia cu câte 5 zile temniţă pentru că au avut panglică tricoloră la păr (17 septembrie 1906)

l     Fetiţa Marta Colibaş din Ilia, e pedepsită de pretor cu 10 zile temniţă şi 50 coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă tricoloră în păr (27 octombrie 1906)

l     Avocatul dr. Şt. Rozvan din Ilia, e osândit la 15 zile temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că florile cu care îşi decorase poarta erau în cele trei culori din tricolorul românesc (30 octombrie 1906)

l     Andrei Ghidiu, protopop, e osândit în Caransebeş la 15 zile închisoare şi 200 coroane

Dr. Petru Barbu profesor la 10 zile şi 200 coroane

Dr. M. Brediceanu, avocat, la 8 zile şi 200 coroane

D-ra Emilia Brodatschi, la 8 zile şi 200 coroane

  1. Sârbu, la 8 zile şi 200 coroane

  2. Săbăila, la 1 zi şi 25 coroane

toţi aceştia sunt osândiţi fiindcă au spus „Românul cu românul trebuie să ştie”, fiindcă au avut câte o panglică tricoloră, fiind considerat „agitaţie împotriva statului maghiar” (5 martie 1907)

l     D-na Anuţa Vlad, soţia d-lui dr. Aurel Vlad (Orăştie) e osândită la 1 lună temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că la examenul unei şcoli primare româneşti a îndemnat elevii să vorbească şi să citească româneşti (12 iunie 1907)

l     În Făget (Caraş Severin) la „Maialul” elevilor, doi copii au fost arestaţi şi bătuţi de jandarmi, pentru că aveau tricolor în pălărie (1 iulie 1907)

l     În Brad se bate toba în zi de târg, aducându-se la cunoştinţa tuturor că „purtarea tricolorului românesc va fi pedepsită cu cea mai mare asprime”. O femeie din satul Vaca, purtând tricolor în păr, a fost arestată şi pedepsită cu 10 coroane (9 iulie 1907)

l     În Petruman (Timiş) jandarmii a sfârtecat haina d-nei Sofia Cercel pentru că în cusătura ei erau şi cele trei culori româneşti, arestează şi descing de brâie pe Octavia Micu şi Viorica Gera. Solgăbirăul le pedepseşte apoi pe tustrele cu temniţa cu câte 1 zi temniţă şi câte 5 coroane amendă (12 iulie 1907)

l     Protopopul G. Iernea din cercul Sătmarului, e osândit la 100 coroane amendă pentru că a îndemnat poporul să ţie la limba sa românească (20 august 1907)

l     4 ţărani din Micălaca sunt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu câte 15 zile şi câte 20 coroane, pentru că au cântat „Deşteaptă-te, române!” şi „Hora Unirii” (18 noiembrie 1907)

l     Eugen Nyeki candidat de avocat în Beiuş, e pedepsit cu 25 coroane pentru că în pălărie sub bandă purta o panglicuţă tricoloră (23 noiembrie 1907)

l     Solgăbirăul din Bărăşineau (Arad) pedepseşte pe preotul Ion Popovici din Buteni cu 5 zile temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că hainele copiilor cu şfeşnice la procesiune aveau chiotorii din panglicuţă tricoloră (5 august 1908)

l     În Orăştie, 30 de inşi sunt citaţi la poliţie şi sunt pedepsiţi cu câte 30 coroane şi 2 zile închisoare pentru că la costumul naţional au purtat culorile tricolorului românesc (18 decembrie 1908)

l     Sunt pedepsiţi de poliţia din Orăştie cu câte 2 zile închisoare şi 30 coroane Dr. Aurel Oprea şi Ioan Mihali, fiindcă copilaşii lor aveau tricolor la costumele româneşti (18 decembrie 1908)

l     Ion Iancu din Bucium Poeni (Alba) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că: pe fruntea calului de la trăsură atârna panglică roşie, iar sub ureche era o placă de nichel, care – precum spunea ancheta – „deşi privită de aproape e de culoarea nichelului intinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vânătă. Ion Iancu a fost pedepsit pentru „agitaţie” şi purtarea culorilor unui stat străin (3 iulie 1910)

l     În Orăştie era multă lume la târg în 9 iulie 1910. jandarmii pornesc o goană după tricolor. Jandarmii smulg nu numai cingătorile, ci până şi băierile de la trăiştii, bătând şi arestând o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie” în contra statului maghiar (9 iulie 1910)

l     În Lupşa (Alba) jandarmii în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârteca ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i (14 iulie 1910)

l     La Blaj, jandarmii descing de brâie tricolore, peste 20 feciori şi fete şi le fac proces de contravenţie şi agitaţie (22 iulie 1910)

l     La târg în Cîmpeni – (28 august 1910) jandarmii au pornit o goană turbată după tricolor; arestează, bat, sfâşie hainele etc. Pe o femeie a lăsat-o în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfârtecat ia cusută cu roşu, galben şi albastru. Au fost o mulţime de răniţi iar unii au fost străpunşi cu baioneta

l     La Ţelna, lângă Ighiu – Alba când ieşeau oamenii de la biserică, jandarmii îi descing de brâiele tricolore. În continuare se năpustesc asupra feciorilor.

Aceştia nu vor să dea brâiele, ci o iau la fugă. Jandarmii împuşcă de la 200 de paşi pe Ion Bârz care cade mort; aleargă apoi după Lazăr Tatu, care se refugiază într-o casă, îl ajung, îl străpung cu baioneta, îi zdrobesc capul cu patul puştii, apoi îl târăsc la curtea erarială unde acesta moare în cele mai groaznice chinuri (28 august 1910)

l     La Năsăud, la o nuntă, jandarmii năvălesc asupra oamenilor fiindcă steagul vorniceilor era făcut din năfrămi roşii, galbene şi albastre; smulg steagul şi îl sfâşie, smulg apoi tuturora tricolorul de pe haine şi le fac proces de contravenţiune (31 ianuarie 1911)

l     4 femei din Hodac (Mureş) sunt pedepsite cu câte 4 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au purtat brâie tricolore (12 mai 1911)

l     În Ocna Sibiului, jandarmii arestează şi descing de brâul tricolor pe copiliţa Paraschiva T. Brateş, care venea de la câmp cu maică-sa; o dau apoi pe seama poliţiei unde copila a fost pedepsită cu 1 zi închisoare şi 5 coroane amendă (15 mai 1911)

l     În Câmpeni (Alba), iarăşi goană după tricolor. Fete şi neveste bătute, haine sfâşiate şi percheziţii jandarmereşti prin case (14-16 iunie 1911)

l     La Moneasa (Arad) la o petrecere, neputând smulge tricolorul de pe hainele unei domnişoare, fiindcă era cusut i-au sfâşiat haina

l     În Aiud (Alba) la târg, preoteasa Handrea din Mănărade (Alba) a fost pedepsită cu 3 zile închisoare şi 40 coroane amendă, pentru că a oferit d-lui Iuliu Maniu un buchet de flori legate cu tricolor (1911)

l     În Tisa (Arad) jandarmi descing pe ţărani de brâie tricolore, tocmai când aceştia ieşiră întru întâmpinarea episcopului ortodox I. Pap din Arad (1913)

 

Exemplele au fost culese în revista  dacoromania-alba.ro/din cartea „Suferinţe din Ardeal” de Vasile Stoica, Editura Vicovia, Bacău de  ec. Ioan STRĂJAN 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/05/un-manual-de-maghiarizare-a-numelor-romanesti-din-1898/

 

 

ADDENDA

Pentru aceia dintre români care încă nu ştiu cum gândeau conducătorii maghiarimii în acele vremuri, ar fi  interesant să afle ce intenţii încălzeau inimile acestora, cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al prăbuşirii imperiului lor milenar, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea…

Iată un citat din ziarul “Ujság”:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte. Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fie în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Nota bene: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era totuşi un prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

 

Iată totuşi în încheiere  o părere autorizată şi lucidă, cea a primului ministru ungar Ştefan Bethlen :

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.) Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: 

“În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920…

Sursa: http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara/

06/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Românofobia – scurtă istorie. VIDEO

 

 

Imagine similară

Harta răspândirii populaţiilor române 

 

 

O scurtă istorie a Românofobiei 


Din punct de vedere sociologic românofobia este o manifestare xenofobă care se poate manifesta în ţările unde trăiesc populaţii româneşti, printr-o serie de discriminări şi sentimente ostile faţă de români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care au stăpânit sau care înconjoară România (si nu numai), şi privesc atât România însăşi, cât şi minorităţile româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări.

 

 

 

 

 

Imagine similară

Foto: Edouard Antoine Thouvenel 

 

 

Pe un substrat difuz mult mai vechi: dispreţul occidental faţă de Europa ortodoxă şi orientală, înrădăcinat în dispreţul catolic faţă de “shismatici” şi faţă de lumea bizantină (Voltaire scrisese că “urăşte Bizanţul“, iar Edouard Antoine Thouvenel, ambasador al Franţei la Constantinopol în 1855, a scris că “Europa orientală este un gunoi de rămăşiţe de neamuri”).

 

Regatul Ungariei şi Imperiul Austro-Ungariei

 

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice, care aveau putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică.

Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară.

Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii – Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis).

Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare, etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când prin Decretul de la Turda regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano Catolică, în acest fel fiind excluşi românii ortodocşi.

Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobil era prin convertirea la romano-catolicism.

Unii nobili români ortodocşi s-au convertit şi au fost integraţi în nobilimea maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

Treptat, după 1366 românii au fost excluşi din forurile de conducere din Transilvania.

Aceasta a însemnat că populaţia română din Transilvania nu a fost niciodată reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, care era formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că toate recensământurile efectuate de autorităţile ungare au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri erau minoritare.

În plus, în perioada medievală, românilor nu li se permitea să se aşeze între zidurile unor cetăţi din Transilvania, cum ar fi Sibiul, Braşovul sau Clujul.

Acest fapt a permis o persecuţie continuă a românilor, sub-reprezentaţi.

Spre exemplu, în secolul XVI, legile existente în Transilvania, prevedeau drepturi separate ale ungurilor, saşilor şi secuilor, faţă de cele ale românilor.

 

 

 

Romanofobia-3

 

 

 

Ca umare, românii s-au revoltat de mai multe ori, cerând un tratament egal. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, prin violenţe oribile ale nobililor maghiari, care executau conducătorii rebelilor prinşi, prin tragere pe roată.

Victima era întinsă pe pământ, iar executorii rupeau oasele prizonierului cu o roată cu ţepi.

Ţăranii şi orăşenii de etnie românească erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi ameninţa şi ai înspăimânta.

 

Romanofobia-4

 

 

După ce Transilvania a fost anexată la Regatul Ungariei în 1867, autorităţile ungare au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor ca şi magyar (etnici ungari).

Principala ţintă a acestor politici era populaţia de români din Transilvania. Prin politica de maghiarizare s- ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru a accesa serviciile guvernamentale cum ar fi administraţia locală, educaţia şi justiţia.

Numărul de şcoli în limbi minoritare a scăzut continuu: în perioada dintre 1880 şi 1913, când numărul de şcoli cu predare doar în maghiară aproape s-a dublat, numărul de şcoli în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit.

Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, de multe în mod forţat şi împotriva dorinţei celor implicaţi.

Mişcarea naţională română a creat în 1892 Memorandumul Transilvaniei.

Memorandumul Transilvaniei a fost o petiţie trimisă în 1892 de către liderii românilor din Transilvania împăratului austro-ungar Franz Josef, prin care se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

 

 

 

Imagini pentru franz josef photos

 

 

 

După Ausgleich-ul din 1867, românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Memorandumul a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Erau solicitate drepturi politice pentru români şi denunţarea politicilor de intoleranţă faţă de români existente în regatul ungar.

Franz Josef a retrimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

Imperiul rus si începuturile Rusiei sovietice

 

Romanofobia-5Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti.

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : Ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

Simultan, s-a implementat la populaţia moldoveană băştinaşă ideia că, spre deosebirea populaţiilor din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea, ea nu poate fi românească iar limba ei nu poate fi numită română, fiindcă încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 

 

 

Romanofobia-6

 

 

După prăbuşirea Imperiului Rus din 1917, în Basarabia a fost creat un “sfat al ţării”. Moldova a devenit o republică independentă pe 2 decembrie 1917.

Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germanii pentru a le preda toată partea vestică a fostului Imperiu Rus, iar armata rusă înfometată se debandase, transformându-se în cete de jefuitori), “Sfatul Ţării” a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea.

Trupele romanesti au intrat în Basarabia pe 13 decembrie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea cu România. Ulterior Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un amplu program de propagandă a ideii că România ar fi un stat imperialist multi-etnic.

Basarabia a rămas parte a României până în 1940 când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei.

Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia.

Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .

Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la “Fântâna Albă”.

 

 

Romanofobia-7

 

 

 

Teritoriul RSS Moldoveneşti era compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei.

În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului.

În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

Romanofobia-9În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români.

Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică – Bugeacul, a fost redenumitOblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina.

Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată.

Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

În perioada 1946-1947, ca rezultat a foametei organizate în RSS Moldovenească, se estimează că au murit peste 300.000 de persoane, fiind înregistrate totodată multe cazuri de canibalism. În plus, populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930 când mai multe milioane de persoane au murit în Ucraina.

Teritoriul Transnistriei a fost mult mai puternic industrializat faţă de restul Republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de o colonizare a zonei cu populaţie rusă adusă în special din Federaţia Rusă.

Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate de populaţie din URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare.

Chiar şi Igor Smirnov, fostul lider al Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi.

Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a zonei.

Un istoric rus de la Chişinău, Piotr Şornikov, îi numea cu câţiva ani în urmă pe cetăţenii (copii, elevi, studenţi etc.) care s-au declarat români la recensământ – „neofascişti”.

Deci, numai simplul fapt că sunt români, îi şi aşează la zid, „istoricul” considerându-i pe toţi delaolaltă buni de tras în ei cu mitraliera.

Nicăieri în lume vreun cineva n-a fost persecutat doar pentru faptul că e de o naţionalitate sau alta. Acest lucru s-a întâmplat numai în Basarabia.

Cine se declara după 28 iunie 1940 român, era imediat arestat, trimis în Siberia sau împuşcat.

Scriitorul Petre Ştefănucă a afirmat că e român şi a fost condamnat la moarte.

Nicolae Costenco (la aceeaşi adunare a Uniunii Scriitorilor din 1940 la care vorbise şi Ştefănucă) a zis că limba pe care o vorbesc basarabenii e română, şi a fost trimis la Polul Nord, „să se inspire…”.

Aici a fost desfăşurat un adevărat genocid etnic: toţi cei care îşi ziceau români erau lichidaşi cu tot cu familii.

Toţi cei care nu doriseră să se dezică de cetăţenia română considerându-se şi după 28 iunie 1940 cetăţeni români, erau condamnaţi la ani grei de închisoare.

Deţinutul politic Iohann Urich din Germania povesteşte în cartea „Fără paşaport prin URSS”, că lagărele morţii de la Vorkuta de lângă Polul Nord erau pline cu basarabeni şi bucovineni, a căror unică vină era că aceştia nu doriseră să renunţe la cetăţenia Statului Român.

Numai la noi – unicul loc de pe glob – a spune cine eşti tu cu adevărat (român) însemna a face politică, iar a spune minciuni: că eşti de altă naţionalitate (moldovean, ucrainean, rus etc.) însemna să nu ai nici o problemă.

A te declara român în Basarabia a fost dintotdeauna identic cu a fi naţionalist.

De ce a te declara rus nu înseamnă a fi naţionalist, a te declara ucrainean, cecen, kazah, evreu etc.,nu înseamnă a fi naţionalist (citeşte: „duşman al statului şi al celorlalte naţiuni”), iar a spune că eşti român, înseamnă a fi naţionalist?!

Suntem români de la Dumnezeu, un neam de 30 de milioane de suflete.
30 de milioane de români în inima Europei.
Asta suntem noi.
Şi asta vrem să fim.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/03/12/romanofobia-istorie-si-contemporanietate/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/despre-romanofobia-ruseasca-motivatiile-si-consecintele-acesteia/

 

 

Surse:

 

Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale 1997;  Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (“O istorie a Ungariei în secolul XX“)

theophyle – http://politeia.org.ro 

 

„Românofobia” de Nicolae DABIJA

09/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: