1881: Adoptarea legii de constituire a Regatului României

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului ruso-româno- turc din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”.

În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României).

Ideea constituirii Regatului României aparținuse oamenilor politici de la Bucureşti, încă de când din țara noastră îşi cucerise cu enorme sacrificii materiale şi umane, independenţa în Războiul din 1877-1878, însă puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale datorită faptului că statul nu avea statutul de regat și nu avea o monarhie care putea să aibă relații cu marile case regale din Europa.

Pentru pregătirea actului pe plan extern, marele om politic liberal român IC Brătianu a întreprins călătorii la Viena și la Berlin, iar pe plan intern a început negocierile cu liderii Partidului Conservator.

În acest sens, Brătianu l-a contactat pe P.P. Carp pentru constituirea unui guvern la care să participe și câțiva conservatori.

La 13 martie 1881, în Camera Deputaților au avut loc dezbateri furtunoase, hotărându-se, atât de guvern, cât și majoritatea liberală, proclamarea Regatului.

L-a rândul său, într-o interpelare a guvernului, conservatorul Titu Maiorescu a cerut măsuri pentru a consolida „ordinea monarhică”. A doua zi, generalul Lecca, președintele Camerei, prezenta moțiunea de proclamare a Regatului, care a fost votată de toți cei prezenți. În Senat, moțiunea de proclamare a Regatului a fost susținută de prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, Vasile Alecsandri și Lascăr Catargiu și a fost de asemenea votată de toți senatorii prezenți.

În cadrul şedinţei Consiliului de miniştri întrunite la data de 14 martie 1881, corpurile legislative reunite au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România se transforma în Regat.

Referindu-se la acest moment, principele Carol I nota în jurnalul său:

”Ora 11 1/2 au venit toți miniștrii la mine să declare că nu mai pot fi oprite Camerele Parlamentului să proclame regatul. Ședința de ieri, în care opoziția a atacat puternic guvernul, a scos din fire majoritatea în așa hal, încât nu mai dorește să aștepte nici o zi. Eu am avut doar o singură rezervă, că împăratul Alexandru nu a fost încă înmormântat. Miniștrii merg direct la Cameră, unde moțiunea este depusă de generalul Lecca. Pe baza acesteia este făcută de îndată legea, care e votată în unanimitate. La Senat este depusă aceeași moțiune și legea e votată și acolo. La ora 5 vine Brătianu la mine. Totul este gata.

Întreg Senatul vine pe jos la Palat, noi îl salutăm de la fereastră. La ora 6 ambele Camere sunt reunite în sala tronului, însă fără fracuri, vin direct de la sala de ședințe. D. Ghica citește legea, cu câteva cuvinte introductive. Eu răspund, discursul meu este salutat cu entuziasm. După aceea proclamăm legea, care are două articole, în prezența Camerelor. Facem cerc, pe toate fețele bucurie și emoție. Apoi ieșim cu președinții la balcon, unde lumea ne aclamă, muzică etc. La 6 1/2 se termină. Regatul României e proclamat și sancționat prin lege”.

Actul de consacrare a monarhiei constituționale a fost impus în principal de imperativul consolidării statului român modern.

Harta Regatului România la 1881

Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881, Carol I devenind primul rege din istoria României, iar această zi nu a fost aleasă întâmplător, ea reprezentând o data importantă pentru viitorul rege Carol I și anume, era ziua când acesta a intrat pentru prima dată în capitala României unite, București, în aclamațiile a peste 30.000 de români.

Turcia a fost prima țară care a recunoscut Regatul României. Au urmat Anglia, Franța, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării”, iar acest lucru s-a văzut destul de repede, deoarece după acest important eveniment, prestigiul Regatului României pe plan internaţional a crescut simțitor și a făcut ca țara noastră să reprezinte un element de o reală stabilitate în zona sud-est europeană.

Al. Vârnav-Liteanu, reprezentantul României la Berlin, îi scria la 7 aprilie 1881 lui Ion C. Brătianu: „Prin actul ce ai îndeplinit, România s-a mărit, nu într-un mod material, nu adăugând ceva la pământul ei, dar întinzând hotarele influenței și prestigiului național”.

Tot el preciza că  Bismarck, cancelarul Germaniei, a declarat tuturor ambasadorilor a doua zi după proclamarea Regatului României, prin Ministerul Afacerilor Străine, că nu are nicio obiecțiune de făcut în contra noii transformării a României, dar că el așteaptă, date fiind legăturile de familie ce unesc pe Împăratul Germaniei cu Suveranul de la Dunăre, „ca celelalte puteri să binevoiască a lua inițiativa spre recunoaștere”.

Pe plan intern, proclamarea Regatului avea să contribuie la consolidarea dinastiei în țară și la asigurarea unei stabilități politice mai mari a României.

Publicitate

Din opera politică a domnului Eminescu

Mihai Eminescu la 9 decembrie 1878 : „ÎNTR-UN STUDIU DE POLITICĂ…”

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 şi salvatorii de la 66 d. G. Mîrzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perîndate dela suirea Măriei Sale pe tron şi pînă astăzi.

Nervus probationis espus în broşura d-sale este că pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atît din deosebirea de principii cît mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat şi esistă încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat.

Aceşti oameni- martirii de la 1848 şi salvatorii de la 1866- sînt după d-sa: fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţi vro cîţiva.

E un sîmbure de adevăr în teza pe care voieşte a o dovedi d. Mîrzescu şi e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sînt strînse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii.

Cînd ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa stabilită la Mazar Paşa, apoi de deplina deviare de la ea, atît în viaţa interioară a statului, cît şi în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupurile politice sînt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi de a se mănţine.

Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi … imposibile, cumcă cutare grup se porecleşte cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat.

Dar ceea ce d. Mîrzescu nu espune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sînt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mîrzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10-20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului.

Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existînd cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încît e cu desăvîrşire indiferent numele individual care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă. Exceptînd cîteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se-ntorc apoi în ţară cu pretenţia de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mîrzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sînt în cea mai mare parte tineri advocaţi. Şi, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rînd la ea şi a se folosi pe cît se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.

Şi, fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toţi au aceleaşi nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendenţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sînt o mulţime de oameni- de o necontestată inteligenţă, n-o negăm– dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi mai re-mprospăta averile sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi, dacă sînt deosebiri reale, acelea nu sînt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută şi de un caracter mai onest asemenea înnăscut.

Fiind însă că mintea şi caracterul sînt totdeuna mai rare decît stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea ca partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sînul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gîndesc nimic şi nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfăşură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricît de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort, sînt advocaţi.

Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcîndu-se mitropolit şi pe altul general de brigada, căci unde-i leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cît se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca sa trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva.

Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni.

Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupîndu-se însuşi nervul vieţii oricării societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare.

Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţii noastre dar acest lux nu va opri discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

MIHAI EMINESCU ȘI SERBAREA TUTUROR ROMÂNILOR DE LA PUTNA ÎNCHINATĂ ÎN 1871 MARELUI DOMN ȘTEFAN CEL MARE

La împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469 de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la serbarea de la Putna, au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării.

Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

  Ziarul „Federațiunea” din Pesta, scria în urmă cu 150 de ani:

 “Una din cele mai frumoase serbări intocmite de Societatea academica „Romania Juna” din Viena, a fost măreața serbare de la Putna din 15/27 august 1871, in memoria lui Stefan cel Mare. 
Toata intelighetzia romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. 

A fost intâia serbare a natziunii la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…) 
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu a fost insa rezultatul moral al acestei serbari! Marele Poet zicea – a având tot vârsta si geniul lui Petofi, inainte de Revolutia de la 1848, că:

 „aproape adormit pnă atunci si va lua avânt nou iar studentii ce au sosit din toate partile romanesti si-au facut cunostinte si legaturi de prietenie intre dansii , vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi in vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrand uniti si condusi de acelasi idee , vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag.” (…)

 

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [ 15 august 1871 ]

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.

Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut.

Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere.

Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?!

Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră!”La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în Țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemți și cerem: 

Suntem români, vrem să rămânem români in egala îndreptățire a națiunei noastre! 

Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștiuți de drepturile ce ni le dă originea noastră latina și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni ce ne contesta și ce vor ei în Țara noastră romaneasca?”(…) 
“Să nu ne mirăm, dacă presa,organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă parca moi si împăcăcioase; căci, cum zicea mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase.
Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt si nu au competenta să ne dea nimica.”

Mihai Eminescu la Putna: „În Unire ne e tăria!”

„A fost acolo si foarte multa inteligentza, toti barbatii marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aiba urmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zic mai departe ca studenti, popor si inteligenta, cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna.

 Desi despartiti prin hotare, toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”

Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu, atat in Liceul de la Cernauti, cat si la Universitatea din Viena, participant la memorabilul 
Congres de la Putna din 15 august 1871, consemna:

“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate.
Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu memorabilele versuri: 

„De la Nistru pan’ la Tisa / Tot Romanul plansu-mi-s’a /Ca nu mai poate strabate /De- atata strainatate”.

Efectul acestor versuri, desi pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce au fost  compuse cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adânc si indiscriptibil resimtite.
In contra obiceiului “Junimii”, careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul, pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti, imbratisara pe minunatul poet.  
Din păcate, aceasta minunată cetire politică a fost cea din urmă a lui Eminescu. (…)” 

Surse:

https://infobrasov.net/mihai-eminescu-la-putna

http://www.mihai-eminescu.ro/serbarea-de-la-putna