CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1812- anul când în BASARABIA s-au pus gratii la Cer…

Anul 1812 …

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.
De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de câtre turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.
Două hiene decid cum să împartă mielul…
Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Leurdeanu, călugărit cu forţa de către Antonie-Vodă din Popeşti: „Doamne. Doamne, fără voie îmi iaște!”
Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de surori şi de părinţi, când s-au tras prin mijlocul Limbii Române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluieşte destinele.
În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de mercenari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bucovina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţii de către armata ţaristă.
După 1812, în urma jefuitoarelor rechiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâlnea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii, avea un răspuns de serviciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.
Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără traducător ce vor muscalii de la el.
Când jafurile noilor stăpâni ai Basarabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi basarabeni luaseră drumul codrilor.

Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:
− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?
− În muscal. Cu lupul după aceea te înţelegi cumva.
Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii „eliberatori” deveniseră mai răi ca fiarele. Atunci s-a născut şi acest proverb:

La vorbă creştin,
da’ la faptă – păgân;
cu crucea la gât
şi cu cuţitu-n sân!”


Istoria noastră de atunci a rămas în diverse zicători:


„Îl inviţi la masă
Şi el te scoate din casă…”
Sau:
 „Îl laşi în casă pe Ivan
Şi el se suie pe divan…”

 


În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail Kutuzov, marele conducător de oşti ruseşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.
Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica:
 „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă”.
− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ripostat Ghica, […] de ce să treacă la cultura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).
Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.
Ruşii creştini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni.
Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţionarii ţarişti.
Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală.
Şi au mai adus cu ei şi alte naţiuni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.
Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basarabia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de moldoveni, au interzis Limba Română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).
Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat trupe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garnizoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.
Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpărat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.
Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basarabia, ci … în Siberia.

 Că nici Dumnezeu n-a dorit ruperea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pământ, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.
 „În anul 1812 au ieşit o stea mare, cu multe raze, de către amiezi de noapte. Răsărea şi mergea la răsărit, către muscali, apoi s-au întors şi au mers la apus şi i s-au stricat razele. Steaua patru luni au umblat în bătaia franţuzului cu muscalul.” (Stan Irimie, Însemnare pe un Miscelaneu din 1788, p. 294).
„În acest an (1812 – n.n.) au fost (râul – n.n.) Suceava aşa de mare cât s-au vărsat peste toate luncile” (pe un Apostol din 1704, tipărit la Buzău).
„În anul 1812 iulie 3, calendarul vechi, s-au întâmplat de a fost puhoi aşa de mare, încât n-au rămas iazuri nerupte şi mori nestricate de obşte, cum şi pe apele curgătoare iarăşi asămine” (pe o Biblie din 1705).
Să să ştie că am însămnat aicea de când s-au cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul. Am pus veleat 1812 mai 5, mai înainte de ameazi, într-o duminică. Gheorghe dascalu.” (Însemnare pe un Penticostar, editat la Bucureşti, 1785, care se află la Biblioteca Naţională din Chişinău, inv.55990).
„Să să ştie de când s-au cutremurat (pământul) la leat 1812 mai 5, în Duminica Mironosiţelor, când era aproape de a (amiază). Domentian Ieromonah ot schitul Hâncu.” (Însemnarea lui Domentian, ieromonah la Mănăstirea Hâncu, a fost făcută pe un miscelaneu, numărul 3031, BAR, Bucureşti.)
„Să să ştie de când s-au cutremurat în zâlele moscalelor, în luna lui mai 5, la 2 ceasuri din zî, la let 1812. Iordache Cimbală am scris” (pe un minei editat la Râmnic, 1780).
Sunt consemnate şi în anul următor tunete în plină iarnă (la 23 februarie 1813), cutremure (la 10 martie 1813, 28 octombrie 1813), inundaţii, incendii, prăbuşiri de biserici etc.
Despre faptul că poporul n-a fost atât de vesel, cum afirmă pseudoistoricii plătiţi, vorbesc următoarele consemnări:

„La anul 1813 octombrie s-au făcut gubernia Basarabia, puindu-se hotar Prutul. Am însemnat ca să să ştie că, din pricina omeneştilor răli fapti, anul a fost cu scăderi, şi nemulţămit a fost norodul, însă nu s-au dumerit necontenind urmare lor.”
„Nevoie, scârbă la toate”
(7 mai 1814).
(Din volumul: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei” de I. Caproşu şi E, Chiaburu, v. 3, Casa Editurii Demiurg, Iaşi, 2009, p.322, 337)
Ş. a. m. d.
Aceste însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi sunt un fel de presă a vremii.
Natura protestează contra oamenilor, Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac un „lucru creştinesc”.
Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.
Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.
Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutului, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )
Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”
Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.
Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Medeleni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni – la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogăneşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).
Această frază „Nelzea!” („E interzis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.
M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:
„Auzi?! Departe strigă slabii
Şi necăjiţii către noi
E graiul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.”


Iată însă că relative, nu demult, Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.
Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…
Pentru că cei „200 de ani de prietenie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de deportări, de batjocură, de masacre.
Sau crimei i se poate spune, în înţelegere rusească, şi „prietenie”?!
Halal „drujbă”!


16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a istoriei noastre.


De-a lungul celor 200 de ani de tristeţe, Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din totalul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsărit, care se lăţise peste ele.
Spre deosebire de anul 1918, începând cu 1991, mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.
Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai multe nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…
E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).
Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexarea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afara Imperiului Rus.
Noi vorbim mai prost Limba Română, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!
Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!
Salvaţi-vă salvându-ne!
E mesajul Basarabiei înstrăinate, care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă. (Ioan POPESCU- http://www.gandaculdecolorado.com).

 Publicistul Constantin Tănase de la Chișinău se întreabă:

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost anul 1812?

Dacă în 1812 Moldova de la est de Prut nu ar fi fost anexată la Imperiul Rus, ea urma calea istorică a Moldovei din dreapta Prutului şi astăzi am fi fost o singură ţară. Foarte multe lucruri însă nu ar fi fost: n-ar fi fost Basarabia, RASS Moldovenească, RSS Moldovenească, R Moldova, R Moldovenească Nistreană, n-ar fi devenit „şef de stat” Voronin, iar Snegur putea să devină ministru al Agriculturii la Bucureşti, nu ar fi devenit premier un Sangheli sau un Tarlev, iar Druc putea să devină senator la Bucureşti, nu ar fi devenit preşedinte de parlament Baba Jenea (E. Ostapciuc)… Ar fi fost „români şi punctum”, dar nu „moldoveni pragmatici” Lupu, Filat şi toţi ceilalţi, Diacov ar fi lucrat în redacţia culturală la TVR…, V. Stati ar fi putut fi şeful Ligii culturale a românilor de pretutindeni, Iura Muntean ar fi fost lider al Partidului România Mare, Igor Dodon ar fi ajuns primar general de Bucureşti.

Spun aceasta, bazându-mă pe aceea că moldovenii (din stânga Prutului) sunt oameni deştepţi şi răzbătători. Omul e sub vremuri, vorba cronicarului. Da, omul face istoria, dar şi istoria îl face pe om.

Uitaţi-vă ce a făcut istoria din unii, cum i-a schimbat… Problema acum se pune foarte dramatic: mai există astăzi oameni în Basarabia care pot schimba istoria?  

23/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși

Originea rusofobiei la români | Matei Udrea

Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși.

Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est, scrie Matei Udrea în https://colectionaruldeistorie.ro.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Invazia lui Napoleon în Rusia ne-a salvat în 1812

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Istoricul Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Va urma

22/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: