Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (II)

Continuarea articolului: ” Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (I)”

(https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2021/07/22/ostilitatii-seculare-a-romanilor)

„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878, scrie jurnalistul Matei Udrea într-un articol publicat în blogul său https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani.

Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace

Prințul Carol (în negru), viitorul rege al României, și țarul Alexandru al II-lea (așezat) la Plevna, în 1877

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul.

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia istorică, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.

În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.

“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”

Teritoriile pe care Rusia le-a luat României în 1878, după războiul de alianță al celor două țări împotriva Imperiului Otoman

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele împotriva Brătienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă. Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.

Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.

După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță. Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.

Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia. Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.

1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră.

Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.

În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.

În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.

Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”

Regele Ferdinand (stânga) și generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor rusești în România, în toamna lui 1916, la Bârlad. În spate: generalul rus Beliaev (în spatele lui Saharov) și, ultimul din dreapta, generalul francez Berthelot. FOTO: IWM

De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.

Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de băuturi alcoolice în timp ce se retrăgeau

Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.

În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.

Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.

Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.

În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină. „Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit.

Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.

„Rușii își fac de cap pe la cramele cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineții cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“

Miting al soldaților ruși pe străzile Bacăului în mai 1917. Trupele bolșevizate au încercat să răstoarne guvernul și să-l detroneze pe rege, pentru a proclama revoluția și în România. Tentativele au eșuat, armata română și poporul s-au opus. FOTO: IWM

Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.

La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.

Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.

Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:

– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.

– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.

– „Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase.

Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.

– „Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.

„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“

Tranșee rusești abandonate pe linia frontului de pe Siret în iulie 1917. Una din marile probleme ale României în vara acelui an a fost nesiguranța prezentată de aliați. Nu se știa niciodată dacă aliații ruși vor lupta, vor fugi sau vor pactiza cu germanii. FOTO: IWM

Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:

– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.

– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.

– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.

Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.

– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.

Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi

Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.

Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.

A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.

Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.

NOTĂ: o parte din acest text am publicat-o, pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.

CITIȚI PARTEA A I-A A ACESTUI ARTICOL ACCESÂND:

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (I)

Publicitate

1812- anul când în BASARABIA s-au pus gratii la Cer…

Anul 1812 …

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.
De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de câtre turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.
Două hiene decid cum să împartă mielul…
Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Leurdeanu, călugărit cu forţa de către Antonie-Vodă din Popeşti: „Doamne. Doamne, fără voie îmi iaște!”
Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de surori şi de părinţi, când s-au tras prin mijlocul Limbii Române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluieşte destinele.
În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de mercenari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bucovina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţii de către armata ţaristă.
După 1812, în urma jefuitoarelor rechiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâlnea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii, avea un răspuns de serviciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.
Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără traducător ce vor muscalii de la el.
Când jafurile noilor stăpâni ai Basarabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi basarabeni luaseră drumul codrilor.

Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:
− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?
− În muscal. Cu lupul după aceea te înţelegi cumva.
Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii „eliberatori” deveniseră mai răi ca fiarele. Atunci s-a născut şi acest proverb:

„La vorbă creştin,
da’ la faptă – păgân;
cu crucea la gât
şi cu cuţitu-n sân!”

Istoria noastră de atunci a rămas în diverse zicători:

„Îl inviţi la masă
Şi el te scoate din casă…”
Sau:
 „Îl laşi în casă pe Ivan
Şi el se suie pe divan…”
 

În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail Kutuzov, marele conducător de oşti ruseşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.
Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica:
 „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă”.
− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ripostat Ghica, […] de ce să treacă la cultura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).
Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.
Ruşii creştini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni.
Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţionarii ţarişti.
Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală.
Şi au mai adus cu ei şi alte naţiuni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.
Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basarabia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de moldoveni, au interzis Limba Română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).
Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat trupe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garnizoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.
Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpărat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.
Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basarabia, ci … în Siberia.
 Că nici Dumnezeu n-a dorit ruperea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pământ, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.
 „În anul 1812 au ieşit o stea mare, cu multe raze, de către amiezi de noapte. Răsărea şi mergea la răsărit, către muscali, apoi s-au întors şi au mers la apus şi i s-au stricat razele. Steaua patru luni au umblat în bătaia franţuzului cu muscalul.” (Stan Irimie, Însemnare pe un Miscelaneu din 1788, p. 294).
„În acest an (1812 – n.n.) au fost (râul – n.n.) Suceava aşa de mare cât s-au vărsat peste toate luncile” (pe un Apostol din 1704, tipărit la Buzău).
„În anul 1812 iulie 3, calendarul vechi, s-au întâmplat de a fost puhoi aşa de mare, încât n-au rămas iazuri nerupte şi mori nestricate de obşte, cum şi pe apele curgătoare iarăşi asămine” (pe o Biblie din 1705).
„Să să ştie că am însămnat aicea de când s-au cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul. Am pus veleat 1812 mai 5, mai înainte de ameazi, într-o duminică. Gheorghe dascalu.” (Însemnare pe un Penticostar, editat la Bucureşti, 1785, care se află la Biblioteca Naţională din Chişinău, inv.55990).
„Să să ştie de când s-au cutremurat (pământul) la leat 1812 mai 5, în Duminica Mironosiţelor, când era aproape de a (amiază). Domentian Ieromonah ot schitul Hâncu.” (Însemnarea lui Domentian, ieromonah la Mănăstirea Hâncu, a fost făcută pe un miscelaneu, numărul 3031, BAR, Bucureşti.)
„Să să ştie de când s-au cutremurat în zâlele moscalelor, în luna lui mai 5, la 2 ceasuri din zî, la let 1812. Iordache Cimbală am scris” (pe un minei editat la Râmnic, 1780).
Sunt consemnate şi în anul următor tunete în plină iarnă (la 23 februarie 1813), cutremure (la 10 martie 1813, 28 octombrie 1813), inundaţii, incendii, prăbuşiri de biserici etc.
Despre faptul că poporul n-a fost atât de vesel, cum afirmă pseudoistoricii plătiţi, vorbesc următoarele consemnări:

„La anul 1813 octombrie s-au făcut gubernia Basarabia, puindu-se hotar Prutul. Am însemnat ca să să ştie că, din pricina omeneştilor răli fapti, anul a fost cu scăderi, şi nemulţămit a fost norodul, însă nu s-au dumerit necontenind urmare lor.”
„Nevoie, scârbă la toate” (7 mai 1814).
(Din volumul: „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei” de I. Caproşu şi E, Chiaburu, v. 3, Casa Editurii Demiurg, Iaşi, 2009, p.322, 337)
Ş. a. m. d.
Aceste însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi sunt un fel de presă a vremii.
Natura protestează contra oamenilor, Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac un „lucru creştinesc”.
Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.
Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.
Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutului, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )
Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”
Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.
Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Medeleni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni – la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogăneşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).
Această frază „Nelzea!” („E interzis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.
M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:
„Auzi?! Departe strigă slabii
Şi necăjiţii către noi
E graiul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.”

Iată însă că relative, nu demult, Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.
Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…
Pentru că cei „200 de ani de prietenie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de deportări, de batjocură, de masacre.
Sau crimei i se poate spune, în înţelegere rusească, şi „prietenie”?!
Halal „drujbă”!

16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a istoriei noastre.

De-a lungul celor 200 de ani de tristeţe, Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din totalul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsărit, care se lăţise peste ele.
Spre deosebire de anul 1918, începând cu 1991, mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.
Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai multe nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…
E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).
Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexarea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afara Imperiului Rus.
Noi vorbim mai prost Limba Română, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!
Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!
Salvaţi-vă salvându-ne!
E mesajul Basarabiei înstrăinate, care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă. (Ioan POPESCU- http://www.gandaculdecolorado.com).

 Publicistul Constantin Tănase de la Chișinău se întreabă:

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost anul 1812?

Dacă în 1812 Moldova de la est de Prut nu ar fi fost anexată la Imperiul Rus, ea urma calea istorică a Moldovei din dreapta Prutului şi astăzi am fi fost o singură ţară. Foarte multe lucruri însă nu ar fi fost: n-ar fi fost Basarabia, RASS Moldovenească, RSS Moldovenească, R Moldova, R Moldovenească Nistreană, n-ar fi devenit „şef de stat” Voronin, iar Snegur putea să devină ministru al Agriculturii la Bucureşti, nu ar fi devenit premier un Sangheli sau un Tarlev, iar Druc putea să devină senator la Bucureşti, nu ar fi devenit preşedinte de parlament Baba Jenea (E. Ostapciuc)… Ar fi fost „români şi punctum”, dar nu „moldoveni pragmatici” Lupu, Filat şi toţi ceilalţi, Diacov ar fi lucrat în redacţia culturală la TVR…, V. Stati ar fi putut fi şeful Ligii culturale a românilor de pretutindeni, Iura Muntean ar fi fost lider al Partidului România Mare, Igor Dodon ar fi ajuns primar general de Bucureşti.

Spun aceasta, bazându-mă pe aceea că moldovenii (din stânga Prutului) sunt oameni deştepţi şi răzbătători. Omul e sub vremuri, vorba cronicarului. Da, omul face istoria, dar şi istoria îl face pe om.

Uitaţi-vă ce a făcut istoria din unii, cum i-a schimbat… Problema acum se pune foarte dramatic: mai există astăzi oameni în Basarabia care pot schimba istoria?  

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși (I)

Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși.

Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est, scrie Matei Udrea în https://colectionaruldeistorie.ro.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Invazia lui Napoleon în Rusia ne-a salvat în 1812

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Istoricul Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Va urma