CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Contrapropaganda de război occidentală destinată să acopere crimele Armatei Roșii aliate

 

 

 

 

Imagini pentru german concentration camp propaganda photos

Ravensbrück  a fost cel mai mare lagar  nazist pentru femei in timpul celui de-al doilea razboi mondial . Era situat in nordul Germaniei la  90 km nord de Berlin, in apropierea localitatii cu acelasi nume.

 

 

Născut din crimă și din sânge, vreme de peste trei sferturi de secol comunismul s-a hrănit din cadavrele a sute de milioane
de victime. Puțini sunt însă aceia care vorbesc despre holocaustul comunist.

In raport cu holocaustul nazist, cel comunist nu are nevoie de instituire prin lege. Evidența lui se impune de la sine oricărui om cinstit și întreg la minte.

Nimeni nu s-a gândit vreodată să recurgă la poliție, armată, judecători și servicii secrete pentru a-i determina pe oameni să creadă în existența lui.

In lumea democratică, preocupările oficialilor erau cu totul altele…

Pe 29 Februarie 1944, Ministrul britanic al informatiilor  trimitea  către varful ierarhiei clericale  si către BBC urmatoarea notă circulară:

 

„Domnule,

Sunt imputernicit de catre Minister sa va expediez următoarea scrisoare :

Este de regulă de datoria bunilor cetateni si a crestinilor piosi sa accepte orbeste ciudăteniile celor asociati cu noi.
Insa vine vremea cand asemenea ciudatenii, in timp ce inca sunt negate in public, trebuiesc luate in considerare atunci cand intrarea noastra in actiune devine imperioasa.

Noi cunoastem metodele de guvernare practicate de dictatura bolsevica in Rusia, de pilda, din discursurile si scrierile Primului Ministru insusi, expuse in ultimii douazeci de ani.

Noi stim cum s-a comportat Armata Rosie in Polonia in 1920 si mai de curand in Finlanda, Estonia, Letonia, Galitia si Basarabia.

Asadar, noi trebuie sa luam in considerare felul in care cu certitudine se va comporta Armata Rosie cand va navali peste Europa Centrală. Daca nu sunt adoptate masuri de precautie, evidentele orori inevitabile care vor avea loc, vor starni o serioasa preocupare in aceasta tara.

Noi nu-i putem reforma pe bolsevici, insă  putem sa ne dam toata silinta pentru a-i feri – si pe noi impreuna cu ei – de consecintele faptelor lor.

Desvaluirile ultimului sfert de veac vor aduce doar negatii neconvingatoare. 

Unica alternativa la negatii constă in distragerea atentiei publice  in totalitatea sa, de la subiectul respectiv .

Experienta ne demonstreaza ca cea mai buna deturnare consta in propaganda referitoare la atrocitatile savarsite de inamic.

 Din pacate, publicul nu mai este la fel de susceptibil ca in zilele „fabricii de cadavre”, a bebelusilor belgieni mutilati si a canadienilor crucificati. 

De aceea cooperarea dvs. este respectuos reclamata pentru a deturna atentia publica de la observarea faptelor Armatei Rosii, cooperare care sa se bazeze in sprijinirea din toata inima a diverselor acuze contra germanilor si japonezilor care au fost sau vor fi puse in circulatie de Ministerul nostru.

Exprimarea credintei dvs. in acestea va putea sa-i convinga si pe altii. 

Sunt, domnule, supusul dvs. slujitor, H. Hewet, Secretar Asistent

Exista si un post scriptum, dupa cum urmeaza:

Ministerul nu poate intra in nici o corespondenta de nici un fel, cu privire la aceasta comunicare  ce trebuie prezentata doar persoanelor responsabile.

(Rozek, Edward J., Allied Wartime Diplomacy: A Pattern in Poland, John Wiley and Sons, NY. pag. 209-210).

Acesta este un document destul de surprinzator, care constituie dovada clara ca in decursul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Aliatii intrebuintau  contra Germaniei lui Hitler propaganda despre atrocitati, cu scopul de a deturna atentia propriilor popoare de la  crimele comise, pe parcursul invadarii Europei, in primul rand  de catre Armata Rosie – „tovarasul” lor de drum  .

De exemplu, multi din oamenii apartinand mai vechilor generatii, atat din America precum si din Europa, inca mai tin minte macabra propaganda de razboi Aliata din timpul conflagratiei mondiale, care sustinea basme de genul „fabricilor germane de facut sapun din cadavre”, „manutele smulse ale bebelusilor belgieni”, „soldatul canadian crucificat” etc. – toate aceste povesti dovedite mai tarziu ca fiind minciuni.

Pentru unele dintre aceste nascociri, oamenii de stat ai Aliatilor chiar au cerut germanilor scuze dupa razboi.

 

 

Ravensbruck

Femei detinute in lagarul de concentrare german de la Ravensbruck  .

 

Unii au fost  informati despre incredibila afirmatie facuta de guvernatorul statului New York, inca in  1917-18 (!), cum ca germanii „exterminasera milioane de evrei”.

Si mai graitoare este  propaganda  despre cele „sase milioane” de victime ! (Glynn, Martin, Crucifixion of the Jews Must Stop, The American Hebrew, 31 Oct. 1920).

Povestea celor „sase milioane”de victime ale  germanilor este veche. Foarte veche. Ea a fost trambitata mult  inainte de cel de-al doilea razboi mondial, iar  intr-o carte recenta, intitulata Keystone of the New World Order: The Holocaust Dogma of Judaism, autorul Ben Weintraub preciza ca cifra respectiva comporta, de fapt, o semnificatie mitica datorita fundamentarii sale pe izvoare cabalistice.

(Weintraub, Ben, The Holocaust Dogma: Keystone of the New World Order, Cosmos Publishers, 1994).

Ziarul New York Times, din 11 iunie 1900, în pagina 7, publică „Mesajul“ rabinului Stephen Samuel Wise (1874-1949)  in care se  scria: „There are 6,000,000 living, bleeding, suffering arguments in favor of Zionism“.

„Există 6.000.000 de argumente trăinde, sîngerînde, suferinde pentru Sionism“!

Ca tînăr publicist, rabinul Wise folosea dupa cum vedem  figuri de stil:  numărul „şase milioane de evrei“ îl prezenta ca „şase milioane de argumente“.  

In data de  25 martie 1906, un gazetar evreu  atragea atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia, după prima revoltă comunistă care se produsese in 1905 si fusese anihilata, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei victime.  

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Evreiesc American se susţinea că, din 1890, Rusia a dus o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“.

Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, propaganda  pretindea că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

 

Deşi faptul că  şase milioane este numărul care reprezintă fără nici un fel de tăgadă adevărul – aşa cum a susţinut Tribunalul de la Nürnberg –, cifra aceasta este in fapt mult mai veche, după cum ne dezvăluie în cartea sa, Don Heddesheimer.

Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST

— Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims

During And After World War One

 

PRIMUL HOLOCAUST. Campaniile evreieşti de strîngere de fonduri în numele Holocaustului, în timpul şi după Primul Război Mondial.

 

 

 

Cartea PRIMUL HOLOCAUST cuprinde o uimitoare colecţie de decupaje şi articole de propagandă de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi pînă în 1945, în care se susţinea consecvent  iminenţa suferinţelor şi exterminărilor la care vor fi supuşi evreii din Europa.

Din aceste articole aflăm că propaganda sionista a invocat de zeci, de sute de ori, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, că  – din punct de vedere cabalistic – numărul 6.000.000  victime reprezintă numărul evreilor care vor fi distruşi şi vor muri în nenumăratele conflicte din Europa şi Rusia, după interpretarea, evident fantasmagorică şi tendenţioasă – a unor rabini.

 

De exemplu, declaraţia „Şase milioane de evrei în Polonia şi Rusia ameninţaţi de un holocaust iminent“ a apărut pe anumite surse, cum ar fi The New York Times, încă în anul 1919!

Cifra de 6 milioane (de evrei ucisi) a fost frecvent vehiculată cu mult timp înainte ca Hitler si Partidul Național Socialist să ajungă la putere, având o semnificație ezoterică în scrierile talmudice, preluată de presa occidentală de la sfârsitul secolului XIX si prima jumătate a secolului XX.

Numărul de 6 milioane în legătură cu   suferințele evreilor europeni, a apărut în mod regulat, în ziarele nord-americane, începând cel puțin din 1915 (The Sun, June, 6, 1915). Folosirea cuvântului “holocaust” în acest context a fost introdus încă din 1936 (New York Times, May 31, 1936). “De multă vreme, conducătorii imperiului rus nu au avut încredere în evrei si nu le-au dat voie să se aseze în partea de vest a Rusiei, începând cu 1790. De prin 1880, presa occidentală a susținut în mod exagerat că au avut loc pogromuri, masacre si ucideri în masă, victime al căror număr total ar fi atins cifra de 6 milioane. New York Times a publicat periodic astfel de informații.

De exemplu in data de 26 ianuarie 1891 se putea citi : “Rabinul Gottheil ne spune ceva despre persecuția evreilor: ‘în jur de 6 milioane de nenorociți persecutați si mizeri’.

In data de 21 septembrie  1981: “O acuzare a Rusiei… un total de 6 000 000 este mai corect”, Iunie, 11, 1900 (În Rusia si Europa Centrală) există 6 000 000 milioane de argumente vii, suferinde si sângerânde în favoare Sionismului”.

Martie, 23, 1905: “ Noi evreii din America (simpatizăm cu) cele 6 000 000 de frați din Rusia”. Martie, 25, 1906 : “Rapoarte uimitoare ale situației viitoare a celor 6 000 000 de evrei din Rusia”. Această situație l-a făcut pe fostul presedinte al B’nai B’rit să exclame profetic: ”Simon Wolf întreabă cât mai trebuie să continue Holocaustul Rusesc” (Noiembrie, 10, 1905 (Inconvenient History).

Documentele de după Primul Război Mondial cuprinse în cartea Primul Holocaust a lui Don Heddesheimer conţineau idei propagandistice potrivit cărora  evreii din Europa de Est erau pe cale de a fi anihilaţi, folosindu-se expresii  cu care suntem obişnuiţi deja astăzi, cum ar fi „exterminare“, „holocaust“, dar şi numărul de acum faimos şi aproape magic de „şase milioane“.

Aici găsim detalii referitoare la cum acţiona propaganda în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a crea agitaţie cu privire la drepturile minorităţilor evreiesti, precum şi la sionism şi bolşevism în Polonia şi Rusia.

Astfel s-a demonstrat cum, prin acţiunile fundaţiilor evreieşti de strîngere de fonduri din America, s-au acumulat sume imense de bani în numele hrănirii evreilor polonezi şi ruşi, sume canalizate, apoi, către acţiunile sioniştilor şi comuniştilor – inclusiv catre bănci, sindicate şi kibuţuri –, dar niciodată către evreii care ar fi fost înfometaţi.

Cartea PRIMUL HOLOCAUST include şi mărturii ale unor diplomaţi şi ataşaţi militari americani, aflaţi în misiune în Polonia şi Rusia, care contraziceau plîngerile evreilor cu privire la persecuţii în etapa dintre cele două războaie mondiale.

Această carte reflectă înşelătoria deliberată indusă de campaniile sioniste şi de mass media – cu mult înainte ca Hitler să devină Cancelar al Germaniei în 1933 .

Invocarea în mod obsesiv şi insistent a mitului cabalistic potrivit căruia „6.000.000 de evrei vor muri“, care circula frecvent, în presa occidentală, îndeosebi britanică şi americană – cu cel puţin patru decenii înaintea evenimentelor din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial –, a determinat şi a indus in randurile publicului larg  ideea că 6.000.000 de evrei au pierit, efectiv, în anii 1939-1945.

Aşa cum este documenDon Heddeshmeier-The-First-Holocausttat în cartea PRIMUL HOLOCAUST, sioniştii au încercat  să demonstreze că şase milioane de evrei erau morţi, pe moarte sau în mare pericol în Europa sau Rusia, încă de pe la anul 1800.

Oricînd existau tulburări în Europa , personalităţi proeminente sioniste şi organe de presă la nivel mondial controlate de ei au lansat tot felul de poveşti false.

Această cifră  de 6.000.000,  vine de la un mit din Talmudul evreiesc, care spune că „vă veţi întoarce fără şase milioane“ sau „te vei întoarce în ţara lui Israel cu şase milioane mai puţini“ şi, desigur, cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat apariţia statului modern Israel, care a fost înfiinţat în 1948. 

Profeţiile din Tora (aşa cum a fost ea compilată de rabinii de după secolul al VIII-lea) pretind că 6 milioane de evrei trebuie să „dispară“ înainte ca statul Israel să fie format. „Vă veţi întoarce fără şase milioane“.

De aceea, în cartea The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust , Tom Segev, un istoric israelian, a declarat că „6 milioane“ este o încercare de a transforma povestea Holocaustului în religie de stat.

Inca de la inceputul  celui de-al doilea razboi mondial , la  26 iunie 1940 – propaganda antigermana afirma încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, iar la 8 ianuarie 1945 – inainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor,  sioniştii  avansau deja numărul de „şase milioane“ de victime  ca fiind  un fapt istoric real.

 

 

 

„6.000.000 de evrei morţi“, titra New York Times, citându-l pe Jacob Lestchinsky, secretar la Yiddish Scientific Institute, care dezinforma, astfel lumea într-o conferinţă la Hotel Park Central din New York.

15 martie 1945 – În săptămânalul moscovit în limba engleză Soviet War News, sordidul denigrator al României şi al Armatei Române, Ilya Ehremburg – un propagandist sovietic iudeo-bolşevic strecurat printre epurările staliniste –, „întors după o vizită de două săptămâni în Germania“, îşi „expunea impresiile“:

„Lumea ştie, acum, că Germania a ucis şase milioane de evrei“!

Peste circa două decenii insa,  filosoafei marxiste evreice,  Hannah Arendt, una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, care a abordat în lucrările sale cele două mari teme ale epocii postbelice: totalitarismul și antisemitismul, avea să-i scape porumbelul pe gură: „…numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat“!

Cei mai mulţi cred acum că aproximativ „şase milioane“ de evrei au fost ucişi de Germania naţional-socialistă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial..

9 ian. 1938

Dar de cand ştim noi, opinia publică, oficial despre acest număr de „şase milioane“?

Cel mai răspîndit răspuns este acela  că cifra de „şase milioane“ s-a oficializat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul Procesului de la Nürnberg.

Cu toate acestea, The American Jewish Year Book, nr. 5702, din 22 septembrie 1941 la 11 septembrie 1942, vol. 43, publicat la Philadelphia de către The Jewish publication society of America, indica la pagina 666 că, după expansiunea nazistă maximă, până în Rusia, şi socotindu-i şi pe cei rămaşi în Germania, existau în Europa supusă Germaniei 3.110.722  de evrei (cf. R. Garaudy, op. cit., pag. 134).

Mai mult. Adolf Hitler, în aprilie 1944, în timpul tratativelor cu sioniştii germani, a propus delegatului sionist Brand, prin intermediul lui Adolf Eichmann, o afacere profitabilă: din cele trei-milioane-o-sută-două zeci de mii de evrei din Europa aflata sub ocupatia germanilor, dădea un milion de evrei contra a 10.000 de camioane, pe care să le folosească exclusiv pe frontul sovietic.

(cf. Yehuda Bauer, Evrei de vânzare, Ed. Liana Levi, Paris, 1996, pag. 227-229, apud R. Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI ISRAELIAN. Ed. Samizdat, 1999, pag. 101)!

O explicatie este data de  Robert B. Goldmann  care scria: „…Fără Holocaust nu ar fi nici un stat evreu“.

O simplă consecinţă: avînd în vedere cele şase milioane de evrei  gazaţi la Auschwitz, care au sfîrşit în cuptoare de ardere, profeţiile s-au împlinit şi Israelul poate deveni un „stat legitim“.

„Această ţară există ca o realizare a unei promisiuni făcută de Dumnezeu însuşi. Ar fi ridicol să-i cerem socoteală asupra legitimităţii promisiunii“ – aceasta este axioma de bază a mitului „biblic“, formulată de Golda Meir, fost prim- ministru al statului Israel (cf. Le Monde, 15 octombrie 1971).

 

 

 

 

13/12/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , | 3 comentarii

1 APRILIE – Zi Naţională în memoria românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor şi ale foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie

Foto: infoprut.ro

 

Fântâna Albă locul în care mii de români nevinovaţi au fost masacraţi de barbarii sovietici

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

Unul dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut istoria României, s-a petrecut la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită de sovietici, acolo unde aproximativ 3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în ţara-mamă România la 1 aprilie 1941, dar au fost măcelăriţi de grănicerii sovietici.

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori.  

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

 Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, rapoartele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni se refugiaseră clandestin  în România.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane,  îndreptându-se spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa cu România. 

Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, unii dintre ei fiind conform unor documente şi mărturii din acea vreme, îngropaţi de vii.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru criminalii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului, pentru a li se pierde urma.

Peste cadavrele din acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost peste 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate şi îngropate de vii în gropile comune.

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.Troita-pentru-victime-fantana-alba-ridicata la Putna in 2011

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a românilor masacraţi de haitele ocupanţilor sovietici, s-a făcut în sfârşit dreptate memoriei celor ucişi în timpul barbariei comuniste sovietice.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

Imagini pentru masacre rusesti fantana alba photos

În pădurea Varniţa din Bucovina de Nord, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?

 

 Dumnezeu sa-i odihnească pe  martirii  neamului românesc !

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

  1. Mircea Dogaru, Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor, Ed. PHOBOS, București, 2005, pp. 77.

  2. Istoria md.

  3. Stéphane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianța sovieto-nazistă, Fundația Academia Civică, 2009, pp. 89-90.

  4. Arh. SRI, Fond ”d”, dosar nr. 6209, filele 37-54; dosa, nr. 3706, filele 88-89 in Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 117.

  5. Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 118.

      6. Historia.ro

01/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

1944 – Un genocid despre care se vorbeşte prea puţin: Masacrarea de către sovietici a prizonierilor români din lagărul de la Bălţi. VIDEO

 

FOTO Arhivele comunismului: Masacrul prizonierilor germani şi români la Bălţi, din vara-toamna anului 1944

 

 

 

Arestarea Mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai,  apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamaţiei către ţară,” a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată a României.

Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze la atacurile ruşilor, iar aceştia, avertizati din timp, au avut prilejul nesperat să înceapă distrugerea Armatei Române şi să ocupe întregul teritoriu al Ţării.

În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia stranie de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 dintre militari români, lipsiţi prin ordin “Regal” (!) de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici. 

 

 

FOTO Soldaţi ai Armatei Române luaţi în prizonierat pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anul 1944/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

 

 

Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii şi, regretabil, ascunse şi astăzi.

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.
În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au invadat Basarabia, Armata Roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari români şi de alte naţionalităţi.
În oraşul Bălţi au fost concentraţi cca. 50.000 de militari care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite rusesti.

Locuitorii în vârstă din Bălţi îşi amintesc despre un teritoriu situat în partea de nord-est a oraşului, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Acolo, în anul 1944, au fost ţinuţi mii şi mii de prizonieri. Erau militari ai armatei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-primăvara anului 1944, îndeosebi după operaţiunea Iaşi-Chişinău. 

 

Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi şi polonezi.

În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, N.K.V.D a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr.

Din acel lagăr unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice.

Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal care apare în Basarabia de Nord.

Ziarul mai apare şi acum, ameninţat permanent de către cei care urăsc tot ce este românesc.

 

 

 

1944 - Masacrul de la Bălți

 

 

 

Din declaraţiile celor evadaţi şi a altor martori oculari, s-a stabilit că toti cei 50000 de prizonieri au fost impuscati în ceafă de criminalii KGB-ului şi aruncaţi în şanţuri mocirloase, pe care tot ei le-au sapat, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai ecoul provocat de strigătele poporului polonez revoltat şi faptul ca ei, polonezii nu vor sa-şi uite eroii şi nici pe asasinii lor ruşi.

Cum s-au petrecut faptele

În anul 1944, aflată în plină ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi, pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă, făra a mai fi concentraţi în lagăre. Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Răut.

În total, au fost adunaţi 50.000 de soldaţi. Aproximativ 40.000 dintre aceştia erau români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi ca voluntari în trupele SS.

Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foametei, a condiţiilor precare de igienă şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagăre din Siberia ori din Kazahstan. Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi înmormântaţi de soldaţii NKVD, precursorul KGB.

Au fost, totuşi, prizonieri care au scăpat. „Am reuşit să fug, îmbrăcat într-o cămaşă zdrenţuită. Kilometri întregi, m-am târât prin mlaştină, zgâriat de mărăcini şi pişcat de insecte şi de lipitori. După două zile, în care am crezut că o să mor de foame, am dat peste o casă.

O femeie mi-a dat o haină, am luat o sapă pe umăr şi m-am îndreptat spre linia frontului. Îi salutam pe ruşi şi ei mă lăsau în pace, pentru că credeau că merg la sapă. Am reuşit, noaptea, să trec din nou în liniile noastre”, povesteşte Iacob Herman, care a trecut, pentru scurtă vreme, prin iadul concentraţionar sovietic.

Poveste îngropată

Vreme de o jumătate de secol, despre masacrul din Bălţi nu a vorbit nimeni. Sau cei câţiva care au vorbit au ajuns în Gulag. După căderea comunismului, rudele celor ucişi au făcut primele demersuri pentru a regăsi rămăşiţele pământeşti ale celor dispăruţi. 

 

 

 

FOTO Lagărele de prizonieri din RSS Moldovenească (I). Soarta militarilor germani şi români capturaţi de sovietici după 23 august 1944

Militarii  români şi germani luaţi în prizonierat de Armata Roşie, mânaţi la 31 martie 1944 pe una din străzile din Bălţi. FOTO Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Crimele călăilor sovietici ar fi rămas poate în continuare neprobate de documente dacă o directivă a Direcţiei Principale pentru Prizonierii de Război şi Internaţi a Ministerului Afacerilor Interne al URSS, din 28 mai 1949, nu ar fi obligat ministerele de Interne ale republicilor unionale să inventarieze şi să aducă în ordine locurile unde au fost înmormântaţi prizonieri.

Un proces-verbal, întocmit în 1949 de o comisie sovietică specială care a inspectat cimitirele care a  fost găsit între timp, dezleagă parţial această enigmă.

Documentul, calificat ca fiind unul strict secret, probează că la Bălţi, în vara-toamna anului 1944 a avut loc un masacru.

Drept motiv pentru inspectarea cimitirelor a fost invocat faptul că în acel an urmau să fie închise cele mai multe lagăre de prizonieri , militarii deţinuţi în ele urmând să fie repatriaţi în ţările de provenienţă.

Executând ordinul, la 17 iunie 1949, o comisie specială a MAI a RSS Moldoveneşti, din care făceau parte preşedintele acesteia -maiorul Videaşev şi membrii: locotenent- colonelul Strunin, maiorul Kudiukin, locotenentul Saltâkov, locotenentul Gavriusev şi „tovarăşul” Totoc, directorul Arhivei revoluţiei socialiste, au inspectat cimitirele de la Bălţi.

Potrivit depeşei, inspecţia trebuia să cuprindă atât cimitirele funcţionale, cât şi cele închise. Ordinul atrăgea atenţia asupra faptului că îngrijirea mormintelor prizonierilor de război este prevăzută de o convenţie internaţională şi se poate întâmpla ca organele de stat ale URSS să accepte inspectarea unor cimitire de către reprezentanţii ţărilor străine (amintim că URSS nu semnase Convenţia de la Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor).

La finalul documentului, Moscova solicita un raport detaliat asupra stării cimitirelor, la care trebuia să fie anexate: o copie după actul organelor locale prin care a fost atribuit terenul pentru cimitir; o schemă a cimitirului;o descriere amănunţită a amplasării acestuia; lista prizonierilor decedaţi şi înmormântaţi, cu indicarea numărului mormântului şi a parcelei; actul de închidere a cimitirului şi de transmitere pentru pază organelor locale.

 

 

Ca rezultat, a fost redactat un proces-verbal prin care Moscova a fost informată că cimitirele, care la acea dată se aflau în paragină, au fost aduse în ordine şi transmise pentru pază organelor locale ale miliţiei.

Membrii comisiei de inspectare a cimitirelor din or. Bălţi din 1949, prin documentul redactat de ei, inclusiv schema cimitirului lagărului nr. 103 şi cifrele trecute în raport, confirmă fără să vrea masacrul comis de sovietici la Bălţi.
 

  În anii 1991-1992 s-au făcut sondaje în mlaştini, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulţimii scheletelor şi osemintelor răspândite în acele mocirle.

Astfel, în anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de arheologie contemporană.

Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite. Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ.

În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de atunci din Bălţi, PS Petru.  

Inimile îndurerate ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord”, i-au împins să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat în felul acesta un deluşor mai înalt, o moviliţă în trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă.
Troiţa de lemn sculptat a fost darul credincioşilor din raionul Răşcani, din apropierea Bălţilor.

Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit ca paroh al viitoarei „Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălţi.

Cum despre masacrul din Bălţi oamenii începeau să vorbească tot mai mult, IPS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat din reşedinţa arhiereascăde un grup de călugări şi preoţi, adepţi ai Arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, care ţine de Patriarhia de Moscova şi de cazaci înarmaţi, iar peste dosarul masacrului din Bălţi a început să se aşeze praful uitării.

În fiecare an, în preajma Paştelui, rudele celor dispăruţi în barbarul lagăr sovietic se adună, pentru a se ruga pentru sufletele celor dispăruţi, însă, la nivel oficial nici autorităţile din România, nici cele din Republica Moldova nu au făcut vreun gest oficial  pentru a restabili adevărul istoric printr-o campanie serioasă de cercetare. 

Masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn. În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn. În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti.

Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze. Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Oare de ce se vorbeşte mai nimic despre barbaria acestui genocid împotriva poporului român?

Aceste crime monstruoase şi altele trecute care sunt sub tăcere, nu sunt tot un Holocaust?

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/arhivele-comunismului-masacrul-prizonierilor-germani-si-romani-la-balti-din-vara-toamna-anului-1944

https://www.facebook.com/napoleon.savescu

https://vox.publika.md/politica/istoria-nespusa-a-masacrului-din-balti-si-despre-antonescu-si-despre-holocausturi-333421.html

http://baltimd.wordpress.com/2012/05/…

 http://baltimd.wordpress.com/2012/05/…

19/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

%d blogeri au apreciat: