Cine si de ce a falsificat la Athos portretele unor ctitori romani?

 

 

 

De ce au fost falsificate in Athos portretele unor ctitori romani?

Secolele XVIII-XIX constituie pentru istoria poporului grec – si nu numai – o perioada de framantari, dar si de afirmare a independentei si prosperitatii in raport cu celelalte state.

Chiar si in randul monahilor din Muntele Athos, in toata aceasta perioada s-a manifestat, intr-un mod mai mult sau mai putin evident, incercarea de a estompa importanta aportului considerabil, adus de celelalte tari ortodoxe in sustinerea manastirilor de aici (intre care stim ca Tara Romaneasca si Moldova au avut un rol fundamantal in acest sens), in perioada post-bizantina.

Aceasta noua atitudine presupunea consolidarea traditiilor ce fac referire la intemeierea si sustinerea manastirilor de catre imparatii bizantini.

Un exemplu al acestei atitudini este de altfel aparitia frecventa a vulturului bicefal (cu o coronana, sceptru si sabie in cioc) in decorarea arhitectonica a multor monumente athonite.

De altfel, nu constituie o simpla coincidenta faptul ca in Manastirea Cutlumus, obstea a identificat un print roman si ctitor al asezamantului cu un imparat bizantin, schimband inscriptia initiala ce insotea portretul printului roman.

 

 

 

Foto: Manastirea Cutlumus

De asemenea, nu este o coincidenta nici faptul ca inscriptia aflata in scena ctitorului aflata langa mormant, datand din 1854, in nartexul catoliconului Manastirii Pantocrator, unul din intemeietorii manastirii si demnitar bizantin, marele stratopedarh Alexie, sa fie identificat in mod intentionat cu marele imparat Alexie Comnenul.

Un alt exemplu, care reflecta acesta orientare a monahilor athoniti de a evidentia mai ales importanta istoriei bizantine, il aflam in programul iconografic al Mananstirii Marea Lavra, unde, portretul voievodului roman Vlad Vintila a fost asociat cu cel al imparatului bizantin Ioan Tzimiskes.

In cele ce urmeaza, ne vom apleca asupra acestuia, mai in detaliu.

Potretul Voievodului Vlad Vintila de la Manastirea Marea Lavra.

In 1535, programul iconografic al catoliconului Manastirii Mare Lavra, zugravit in fresca de catre Teofan Cretanul, a fost imbogatit cu un portret al primului ctitor al asezamantului, Nichifor Focas (963-969).

Portretul este pozitionat in nava, avand alaturi pe Sfantul Mucenic Mercurie. Imparatul bizantin este pictat, pe jumatate intors catre altar, deschizand un hrisov.

 

 

 

 

 

 

Imprejurul capului sau se afla o aureola. Pe cap poarta o corona de aur avand stema Paleologilor.

Inscriptia de pe portret este “Nichifor Focas imparat si ctitor al Sfintei manastiri”.

Exact in partea opusa portretului lui Nichifor, tot in nava, langa Sfantul Hristofor, este pictata imaginea unui alt ctitor al Marii Lavre.

In bibliografia de specialitate acest portret era mentionat a fi al lui Ioan Tzimiskes.Dupa ce pictura a fost recent curatata iar compozitia originala a putut fi dezvaluita in intregime, in timpul restaurarii picturii murale din intreaga biserica, au aparut elemente care resping incontestabil identificarea celui din imagine cu Ioan Tzimiskes.

Inainte de a prezenta insa noile informatii care au fost aduse la lumina in timpul lucrarilor de restaurare, este imperios necesar sa ne intoarcem la acest portret inainte ca acesta sa fi fost curatat, fiind atenti la acele elemente iconografice pe baza carora a fost facuta asocierea initiala cu imparatul bizantin.

Intors pe jumatate catre altar, ctitorul tine in maini un model in detaliu al catoliconului. Ca si in portretul lui Focas, putem observa o banda semi-circulara ce fragmenteaza partea de sus a personajului.

Suprafetele triunghiulare dintre zona circulara a reprezentarii si marginea benzii este decorata cu un frumoas model ornamental.In contrast cu imparatul bizantin, acest ctitor nu are aureola. Poarta un caftan pe deasupra avand colier (maniakis) si toga (loros).

Pe capul sau, ctitorul are o coroana inalta, deschisa, din aur, avand drept model in partea superioara flori de crin. Inscriptia de deasupra reprezentarii spune ca acest portret apartine imparatului bizantin Ioan Tzimiskes, al doilea ctitor al Marii Lavre.

Intalnim aici o persoana matura. Are parul lung si castaniu.

Mustatile sale putin dese si usor rasucite avand aceeasi culoare, barba continand inflexiuni rosiatice.

 

 

 

 

 

Trebuie sa amintim faptul ca vesmantul de baza al personajului, caftanul, in vremea in care a fost facut portretul, era tipic voeievozilor valahi si moldavi.

Este o roba de origine orientala. In pictura balcanica apare deja inaintea ocupatiei otomane in prima jumatate a sec. XV-lea.

In Moldova si Tara Romaneasca, printesele, nobilimea si nevestele nobililor purtau caftan din sec. XV. In jurul mijlocului sec. XVI a devenit parte a garderobei voievodale. Deoarece, caftanul era purtat numai de turci, aceasta schimbare a vesmintelor voievodale reprezinta si un gest simbolic, ce arata rolul caftanului in ceremonia investiturii, in contextul confirmarii de catre Poarta a domnitorilor romani, aratand totodata autoritatea Otomana.

Trebuie amintit de asemenea ca acest ctitor a fost reprezentat ca purtand o coroana de aur inalta si deschisa.

Acesta era tipul specific de coroana al domnitorilor valahi si moldavi, dupa cum observam in portretele lor din sec. XIV.

Cunoastem faptul ca floarea de crin era o emplema populara in Europa de vest, cel mai probabil un produs al cultului lui Hristos si Maicii Domnului, ce era folosit ca ornament pe marginile coroanelor si sceptrelor domnitorilor apuseni, ca simbol al puritatii si castitatii. Pentru lumea crestina ce se afla sub stapanirea turceasca, coroana impodobita cu crini a devenit emblema domnitorului crestin, aparatorator al dreptei credinte.

Pe de alta parte, faptul ca cel de-al doilea ctitor este reprezentat fara aureola ne permite sa concludem ca este vorba de un domnitor din perioada post-bizantina, contemporan cu pictura din catolicon, iar nu portretul unui imparat bizantin.

Un alt element ce ne permite sa interpretam aceasta imagine, un important insemn imperial bizantin este toga (lorosul), ca de altfel celelate insemne imperiale (maniakis, perivrachionia si epimanikia). Nu putem oferi un raspuns satisfacator acestei intrebari inainte de a determina identitatea celui reprezentat in imagine.

In acet sens, vechiul proschinitar al Marii Lavre scris de catre schevofilaxul manastirii, Macarie Trigonis, in 1757, ofera cateva informatii interesante.

Macarie mentioneaza ca de-a lungul caii de la iconae in spatele tronului egumenului, pe partea stanga (exact in partea opusa de unde se afla Nichifor Focas), se gasesc inca doua “vechi si splendide icoane”, dintre care cea mai frumoasa este (o scena votiva a memorabilului Domn al Ungro-Vlahiei Vintila Voevod, langa care (icoana) el insusi este reprezentat in rugaciune, tinand biserica in mainile sale).

Astfel, nu incape indoiala ca inaintea noastra se afla portretul uni Principe valah, Vlad Vintila (1532-1535).

Lucrarile ulterioare de restaurare au confirmat aceasta identificare si, in acelasi timp, indica in ce masura pictorii ulteriori au intervenit in pictura originala a manastirii.

In timpul lucrarilor de restaurare, pe langa curatarea frescelor de impuritatile ce s-au acumulat de-a lungul sutelor de ani, o adaugare ulterioara a barbei ctitorului a fost indepratata si, ceea ce este cel mai interesant, chipul unui copil, purtand un vesmant rosu, cu mainile intinse in rugaciune catre altar, a aparut in partea dreapta a ctitorului, avand in spate fundalul albastru.

In inscriptia scrisa deasupra capului sau scrie: Draghici Voievod. Este vorba despre fiul cel mic al lui Vintila.

Din pacate, inscriptia originala aflata langa chipul ctitorului a fost indepartata complet ca urmare a unei serii de incercari ulterioare de a da un alt sens imaginii, prin scrierea numelui lui Ioan Tzimiskes in calitate de al doilea ctitor.

Este evident desigur, ca singura reminiscenta din cadrul inscriptiei initiale este abrevierea “Io” care apare in partea de sus a compozitiei. Aceasta este forma abreviata a numelui Ioan, insa nu trebuie considerata in cazul nostru o abreviere a numelui lui Tzimiskesm cat un titlu onorific ce preceda de obicei numele printilor romani in documetele oficiale si inscriptii.

Daca dorim sa comparam portretul lui Vintila aflat in marea Lavra cu alte reprezentari ale printului, putem aminti exemplul a doua broderii decorative, infatisand ceea ce mult timp s-a crezut a fi singurele portrete ale lui Vintila.

Acestea constau in doua broderii pe care milostivul voievod impreuna cu sotia sa Rada, le-au donat Manastirii Cutlumus fiind pastrate in aceasta manastire in prezent.

Vlad Vintila purtrand o caftana avand corona pe cap, Doamna Rada si fiul lor, Draghici, sunt reprezentati, in postura de rugaciune inaintea Pomului Vietii, unde apare bustul lui Hristos, pe unul din ele, iar pe celalat , Maica Domnului Oranta cu Pruncul.

In pofida faptului ca pe ambele broderii fizionomia lui Vintila este complet schematizata din cauza tehnicii in sine, portretul pastreaza aceleasi caracteristici pe care le intalnim in cel din Marea Lavra.

Din nefericire, frescele in care ere reprezentat portretul lui Vintila ce se aflau in catoliconul Manastirii Cutlumus si in nartexul catoliconului Manastirii Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, nu se mai patreaza in prezent.

Pe baza unei scheme a aranjamantului original al temelor iconografice din Manastirea Curtea de Arges, facute in timpul lucrarilor de restaurare din 1875, cand toate frescele care au supravietuit pana atunci au fost indepartate de pe ziduri, C. Dumitrescu a stabilit ca portretul lui Vintila se afla pe zidul vestic langa coltul sud-vestic al nartexului.

Acesta facea parte dintr-o cuprinzatoare galerie de portrete ale domnitorilor valahi pictate in acest spatiu intre 1526 -1577. C. Dumitrescu considera ca Vintila il avea pe predecesorul sau, Vlad Inecatul (1530-1532), pictat langa el – amandoi provenind din dinastia Draculestilor – pentru a intari ideea continuitatii puterii.

Multumita picturilor valoaroase ale pictorului G. Tatarescu, in prezent, in Muzeul de Arta din Bucuresti, se afla un portet al lui Vlad Vintila, purtand un cftan bogat decaorat.

Bratele sale sunt incrucisate la nivelul braului, in contrast cu predecesorul sau, Vlad Inecatul , care este pictat cu bratele incrucisate la nivelul pieptului.

Pe langa Tatarascu, cel care a supravegheat lucrarile de restaurare in timpul sec. XIX, A. Lecompte Nouy, a pastrat o copie a frescei distruse.

Se pare ca avea aceleasi caracteristici ale lui Vintila, fata rotunda, nasul potrivit, uscativ, mustata etc., dupa cum am vazut in celelalte exemple.

Marea Lavra se inscrie in categoria ctitoriilor romanesti legate de Muntele Athos, pe care R. Greceanu, un cercetator al ctitorilor romani la Athos, o descrie ca “nationala”, insemnand ca Lavra era obiectul unei activitati de patronaj permanente.

Dupa Cutlumus, era a doua manastire aflata pe Athos ce primea donatii de la domnitorii romani.Acesta este motivul pentru care imediat ce s-a urcat pe tronul Tarii Romanesti, Vlad Vintila a vrut sa lege patronajul sau cu Manastirile din Athos, mai intai cu Cutlumus, manastirea sustinuta in mod traditional de principii romani, apoi cu simbolul politic imperial bizantin, Marea Lavra, in care Voievodul insusi, dupa cum am vazut, o descrie ca manastire imperiala in hrissovul sau.

Trebuie am intit faptul ca in vremea domnitorului, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a restabilit legaturi cu biserica Ungro-Vlahiei, atribuindu-si rolul dominant in lumea ortodoxa.

Vlad Vintila din Slatina, fiu al cunoscutului voievod Radu cel Mare, a domnit din luna octombrie 1532 pana in 12 iunie 1535, cand a fost ucis ca rezultat al unei conspiratii a boierilor valahi impotriva lui.In perioada glorioasa a domniei sale a incercat sa dezvolte o activitate patronala in Muntele Athos.

De la Cutlumus si Marea Lavra, patronajul sau s-a extins asupra altor manastiri din Athos, precum Vatoped, Hilandar, Xiropotamu si Dohiariu.

La trei luni dupa ce a preluat domnia, in 12 ianuarie 1533, Vintila a emis un hrisov catre Marea Lavra, in care a mentionat ca este profund miscat de dificultatile manastirilor din Muntele Athos care erau lipsite de ocrotitori si neglijate, si in special de dificultatile prin care trecea Marea Lavra.

De altfel, a promis sustinerea sa, manastirii imperiale Marea Lavra, care este fruntea intregului Munte Athos.

Din acest motiv Vlad si fiul sau cel mare, Mircea (care ar fi provenit din prima casatorie cu Zamfira), spun ca “monahii Muntelui Athos au calatorit inspre Vest si Est, in cautarea sustinerii imparatilor si domnitorilor crestin ortodocsi”, si au decis sa ofere Lavrei un ajutor anual, constand in 10 000 de aspri, si inca 1000 pentru a acoperi cheltuielile de drum ale calugarilor, care trebuiau sa vina in Tara Romaneasca pentru a cere eleimosine (milostenii).

Ca rasplata pentru generozitatea sa, Vlad a cerut obstii Marii Lavre sa scrie numele sau si pe cele ale membrilor familiei in tripticul ctitorilor si, prin urmare, sa tina o liturghie saptamanala pentru ei si sa fie pomeniti atunci cand se ofera bautura in trapeza”.

Mai mult, voievodul a cerut succesorilor sai, chiar daca provin din aceaasi linie descendenta sau nu, sa mentina donatiiile pentru a primi binefacerile Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfantului Atanasie si ale tuturor sfintilor la Judecata.

Textul din hrisov se incheie cu o rugaciune catre Maica Domnului.

Portretul lui Vlad Vintila aflat in catoliconul Marii Lavre reprezinta singura reprezentre infatisand un voievod roman avand clar definite insemnele monarhice ale imparatilor bizantini si a domnitorilor medievali din Balcani cu : loros, maniakis, perivrachionia si epimanichia.

Urmand modelelor apartinand traditiei regale medievale, Vlad poarta insemnele imperiale cu intentia clara de a demostra pozitia suprema in lumea crestn ortodoxa.

Asemenea lui Nichifor Focas, el apare nu numai ca sustinator legitim al traditiei monarhice si patronale a intemeietorului Marii Levre, ci si ca simbol al ideii imperiale bizantine si ca aparator al crestinantatii in confruntarea cu paganii.

Din aspectul iconografic, comparand imaginea Sfantului Hristofor, putatorul de Hristos, cu cea a lui Vlad Vintila si a fiului sau, observam un paralelism (Sf. Hristofor: stalp al adevarului lui Hristos – Vintila: stalp al credintei ortodoxe), prin repetarea aceluiasi motiv, axa iconografica fundamentala constand in chipurile barbatului si al copilului.

Daca, in Cutlumus, Vlad apare ca un domnitor perturbat, ce doreste sa atraga atentia asupra legitimitatii autoritatii sale si dinastiei sale datorita situatiei politice instabile din tara sa, in fresca din Marea Lavra el apare cu infatisarea unui monarh puternic.

Din tot ceea ce s-a spus pana acum, fara indoiala, printul roman a si contribuit la pictarea catoliconului Marii Lavre.

 

 

 

 

Marea Lavra a Athosului

 

Pe de alta parte, pictura din catolicon arara participarea sa in reinnoirea generala care a devenit necesara dupa marele cutremur din 1526.

Nu stim de ce insa numele lui Vlad Vintila nu apare in actul din 1535 referitor la pictura catoliconului sau in alte inscriptii, care fac referire la restaurarea bisericii dupa marele cutremur.

Se stie sigur, ca atat Mitropolitul de Veria Neofit cat si Vlad Vintila au sustinut material decorarea cu fresca a catoliconului, insa dupa moarta neasteptata a domnitorului roman, Neofit a luat numai asupra sa sarcina pictarii bisericii.

In consecinta, numai numele sau este mentionat in inscriptii.

O alta posibilitate ar fi ca monahii sa stearga inscriptia in mod deliberat si, ulterior, sa reinnoisca inscriptia.

De asemenea, acelasi lucru s-a intamplat cu inscriptia ce insotea portretul voievoului roman. Foarte probabil si chipul lui Draghici a fost acoperit in aceeasi perioada.

Macarie Trigonis de la Marea Lavra mentioneaza portretul lui Vintila in “proschinitarul” sau din 1757 incluzand titlul domnitorului – in mod suspect reproducand o parte din continutul inscriptiei originale.

Acest fapt ne permite sa presupunem ca aceste schimbari ar fi survenit la mijlocul sec. XVIII, sau, cel mai probabil, in sec. XIX.

Oricum, darea la lumina a portretului voievoidului roman in urma lucrarilor de restaurare, constituie nu numai confirmarea adevarului istoric, prin care ctitorul roman isi recapata locul ce i se cuvine de drept in programul iconografic al Marii Lavre, ci totodata ne face cunoscuta imaginea emblematica a domnitorului ortodox roman post-bizantin.

 

Radu Alexandru

Crestin Ortodox.ro

 

 

Publicitate

SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Foto. Video

 

 

 

 

 

Secolul al XX-lea a reprezentat o perioadă extrem de controversată şi zbuciumată pentru Biserica Ortodoxă. Credincioşii au suferit mucenicii cumplite, iar Biserica a trecut prin mari ispite, încercări şi dureri, prigonită atât din afară, de urâtorii de Dumnezeu, cât şi dinlăuntru, de ierarhii cu cuget apostat.

Faptele sunt puţin cunoscute, istoria este ascunsă, aşa cum istoria Bisericii a fost întotdeauna greu de descifrat.

Semnificaţiile profunde ale evenimentelor au fost tăinuite sau răstălmăcite, privite cu ochi neduhovniceşti sau muşamalizate din cauza intereselor anti-ortodoxe.

În această prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe, un aspect primordial l-a constituit persecutarea slujitorilor sfântului altar şi monahilor (n.r.: a se vedea, printre altele, măsurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau ale comuniştilor care au închis mânăstiri şi i-au urgisit pe vieţuitorii acestora), stâlpii de temelie ai creştinătăţii.

Aceasta se întâmplă fiindcă monahismul este vârful de lance al Ortodoxiei, primul front pe câmpul de luptă în apărarea moştenirii primite de la Sfinţii Părinţi, prin rugăciune neîncetată şi osteneală. Acolo unde viaţa monahală este sănătoasă duhovniceşte, comunitatea creştină merge înainte, iar unde viaţa monahală este mutilată, şi comunitatea îşi pierde suflul.Un loc aparte în lumea monahală ortodoxă îl ocupă Muntele Athos, care a stat ,,de veghe” secole de-a rândul şi a fost mereu unul dintre stâlpii duhovniceşti ai Bisericii.

 

 

 

Harta Sf.Munte Athos

 

Athos-ul este un munte (2033 m) situat pe peninsula cu acelaşi nume (lungime 60 km şi lăţime 8-12 km, suprafaţa 360 km pătraţi), aflat în nordul Greciei.

Este un braţ ale Peninsulei Chalcidice din Marea Egee, situată între Tessalonic şi Istanbul, şi este accesibilă numai pe mare.

Muntele Athos, numit Statul monahal autonom al Sfântului Munte, este autonom din punct de vedere administrativ, având capitala la Karyes, dar se află sub suveranitatea Greciei.

Din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, acest stat monahal autonom se află sub autoritatea Patriarhiei Constantinopolului, care aprobă numirile de stareţi şi îi supraveghează viaţa duhovnicească. Aici se află 20 de mânăstiri, 12 schituri şi o mulţime de chilii, în care trăiesc peste 1.500 de monahi ortodocşi.

Din 1988, Muntele Athos a fost înscris în Patrimoniul mondial al UNESCO.

Muntele Athos este condus de Sfânta Chinonită (n.r.: adică, sfânta comunitate), care este alcătuită din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, având un comitet executiv alcătuit din 4 membri – Sfânta Administraţie.

Autorităţile civile sunt reprezentate de un guvernator civil, numit de ministrul grec al afacerilor externe.

 

 

 

 Foto: Muntele Athos- Mănăstirea Zografu

 

 

Primii călugări care s-au sălăşluit în acest munte au venit aici în vremea împăraţilor Constantin cel Mare (330-337) şi Teodosie cel Mic (408-450). Timp de 5 secole, monahismul s-a dezvoltat în mici sihăstrii, primele aşezări monahale fiind considerate Vatopedu şi Xeropotamu.

Viaţa de obşte a fost introdusă de Sfântul Atanasie Atonitul, care a întemeiat, în anul 963, Mânăstirea Marea Lavră. El le-a cerut monahilor să nu agonisească nimic şi a rânduit ca nici o vietate de gen feminin să nu intre în munte. Celelalte mânăstiri au fost întemeiate până la începutul secolului al XIV-lea, după modelul lavrei.

Între anii 963-1453, câtă vreme Sfântul Munte s-a aflat sub directa autoritate şi păstorire a împăraţilor bizantini, monahismul a cunoscut o perioadă de înflorire.

Împăraţii au dat legi pentru scutirea de dări, întărind prin documente imperiale deciziile lor, şi au sprijinit hotărârea călugărilor ca nici o parte femeiască să nu intre în munte.

De exemplu, în 1060, împăratul Constantin al X-lea Duca reconfirmă decretul lui Nichifor Focas cu privire la autonomia muntelui şi interdicţia prezenţei femeilor, copiilor, eunucilor şi a animalelor de parte femeiască.

Viaţa monahală înfloreşte, creşte numărul călugărilor, iar cei mai vrednici dintre ei ajung la înălţimi duhovniceşti deosebite. Aici vin oameni de seamă ai lumii ortodoxe, principi, domnitori, boieri, care lasă cele deşarte ale lumii pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Aici îşi fac ucenicia sfinţi precum Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, apărătorul dreptei credinţe din secolul al XIV-lea, sau Nicodim Aghioritul.

 

 

 

 

Mănăstirea Simonpetra din Athos

 

După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), Muntele Athos s-a aflat aproape 500 de ani sub stăpânire otomană. În această perioadă, viaţa a decăzut, mânăstirile au fost devastate, însă turcii au recunoscut statutul deosebit al Muntelui Athos, inclusiv măsura de interzicere a prezenţei femeilor (în 1575, 1753, 1780).

Datorită faptului că ţările ortodoxe erau subjugate de otomani, mânăstirile sunt susţinute în principal de Ţările Române, susţinere care încetează după secularizarea averilor mânăstireşti, săvârşită de domnitorul Cuza în 1863.

În 1822, în timpul războiului de independenţă al poporului grec (1821-1829), turcii ocupă muntele cu forţe militare şi îl ţin sub ocupaţie până în 1828, timp în care mii de femei şi copii îşi găsesc refugiu pe peninsulă; turcii au impus taxe grele, instalează garnizoane în mânăstiri, şi alungă şi omoară monahi.

Fără intervenţia ţarului Alexandru I al Rusiei (1777-1825, ţar între anii 1801-1825), întreaga comunitate monahală ar fi pierit.

După 1830, muntele intră şi mai mult sub protecţia Rusiei şi vin aici numeroşi călugări slavi – ruşi, bulgari, sârbi, dar şi români.

După secularizarea a 400 de mânăstiri în Grecia (în anul 1833), comunitatea monahală atonită creşte şi mai mult, cu monahi proveniţi din aceste mânăstiri.

În 1878, ţinând seama de hotărârile tratatului de pace de la Berlin, Imperiul Otoman emite o lege prin care recunoaşte deplina autonomie internă a fiecărei mânăstiri atonite, sub supravegherea ,,sfintei comunităţi a Athos-ului”.

Ulterior, în urma primului război balcanic din 1912-1913, Muntele Athos este eliberat de sub dominaţia otomană.

În cursul negocierilor preliminare pentru semnarea Tratatului de la Londra din 30 mai 1913, ca şi la Conferinţa Ambasadorilor ţinută în acelaşi an, Rusia a oferit o întreagă serie de propuneri alternative pentru viitorul statut al Muntelui Athos: internaţionalizare, neutralitate, suveranitate comună sau protectorat comun sub Rusia şi alte state ortodoxe balcanice; a existat chiar o mică dispută între Grecia şi Rusia în ceea ce priveşte statutul muntelui, monahii fiind divizaţi între cele două tabere.

Chestiunea a rămas nerezolvată la acel moment, existând o acceptare tacită a suveranităţii greceşti asupra peninsulei atonite, în urma împărţirii teritoriilor statelor balcanice prin tratatul de pace de la Bucureşti din 10 august 1913.

În cursul primului război mondial, în iarna anului 1915-1916, forţele aliate plănuiesc ocuparea Muntelui Athos. Ele pregătesc în avans o serie de timbre, care trebuiau să apară pe 25 ianuarie 1916, pentru a fi folosite de conducerea republicii monahale, însă lucrurile rămân în stadiul de proiect.

Problema statutului Athos-ului este ridicată din nou după încheierea primului război mondial, în circumstanţe mai favorabile pentru partea greacă: erau mult mai puţini monahi ruşi, iar regimul bolşevic din Rusia a manifestat un interes scăzut faţă de această chestiune.

Ca urmare, potrivit decretului Sfintei Chinonite din 3 octombrie 1913 şi tratatelor internaţionale de la Londra (1913), Bucureşti (1913), Neuilly (1919), Sèvres (1920) şi Lausanne (1923), Muntele Athos este considerat parte a statului grec. Însă, în ciuda poziţiei Greciei, care dorea transformarea Athos-ului într-un loc numai pentru monahi greci, tratatele au întărit dreptul cetăţenilor de orice naţionalitate de a vieţui aici.

A urmat stabilirea relaţiilor dintre Muntele Athos şi statul grec. În 1924, un comitet alcătuit din 5 monahi pregăteşte o ,,Cartă pentru Muntele Athos”, care codifică rânduielile şi dispoziţiile administrative care îşi aveau originea nu numai în sursele scrise (tipice, chrysobulla, sigillia, rânduieli), ci şi în tradiţia şi practica uzuală. În acelaşi an, carta este aprobată de adunarea atonită, cunoscută sub numele de ,,Dubla Sinaxă”.

 

 

Mănăstirea Stavronikita din Sfântul Munte

 

 

Pe baza textului atonit, statul grec alcătuieşte un decret legislativ, pe care parlamentul grec îl transformă în 1926 în lege. De asemenea, principiile generale de guvernare a Athos-ului sunt înscrise în constituţia Greciei din 1927, ca şi în cele ulterioare. Potrivit constituţiei, ,,după vechiul privilegiu”, Muntele Athos este autoguvernat politic şi constă din 20 de mânăstiri principale.

Cu toate acestea, din 1926, Grecia nu mai tratează muntele ca pe un teritoriu sub tutelă, ci ca pe un teritoriu anexat a cărui autonomie o îngrădeşte prin diferite măsuri şi căruia îi impune, în 1927, un guvernator.

Din 1945, ea va pretinde să-şi exercite deplina suveranitate asupra peninsulei, care este stipulată în articolul 105 al constituţiilor din anii 1975/1986/2001. Guvernatorul Muntelui Athos este reprezentantul statului grec şi răspunde înaintea ministrului de externe, locuind, împreună cu guvernatorul adjunct, în Karyes.

El supraveghează respectarea cartei, asistă la sesiunile Sfintei Chinonite ca împuternicit şi conduce serviciile locale, poliţia etc.

 

 

 

Mănăstirea Sf.Pavel de la Athos

 

Statutul legal al comunităţii celor 20 de mânăstiri şi jurisdicţia instituţiilor aghiorite au fost descrise şi ratificate prin actul final al Tratatului de aderare a Republicii Elene la Comunitatea Europeană în 1979. Ulterior, acest statut a fost reafirmat şi recunoscut prin diferite alte acte ale Uniunii Europene.

În paralel cu istoria politică şi frământările de ordin administrativ, dar împletindu-se cu aceasta, a curs istoria lăuntrică a Muntelui Athos. Aceasta a fost profund afectată de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă în secolul al XX-lea.

În principal, din cauza curentelor de gândire moderniste care au pătruns în lumea ortodoxă încă din secolul al XIX-lea, elita intelectuală şi chiar parte din mediul ecleziastic al ţărilor ortodoxe au adoptat o poziţie de indiferenţă şi dispreţ faţă de lumea monahală, considerată ,,o formă depăşită de spiritualitate”. De exemplu, în Grecia au început să se dezvolte ,,fraternităţi laice, de tip pietist, după prototipul de viaţă spirituală occidentală şi care erau pe faţă opuse monahismului. (…)

În Biserica Greciei, monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui”. În plus, ,,în Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfinţii Părinţi. Erau preferaţi teologii germani”.

Ca urmare, numărul celor dornici să îmbrăţişeze viaţa monahală a scăzut treptat. La acest fenomen de depopulare a mânăstirilor atonite a contribuit instalarea regimului comunist în ţările ortodoxe.

După 1917, ruşii au hotărât să permită doar înlocuirea monahilor pe măsură ce aceştia mureau sau chiar să interzică cu totul plecarea ruşilor la Muntele Athos, o măsură asemănătoare fiind luată, după 1945, de autorităţile bulgare şi române. Pe de altă parte, măsura a convenit autorităţilor greceşti.

În 1912, Muntele Athos avea 7.754 de monahi şi peste 1.000 de muncitori, meseriaşi şi negustori, în majoritate ruşi. Numărul lor a scăzut treptat, atingându-se un punct de minim în anii ’1960-1970:

,,Mânăstirea rusească Panteleimon, care în 1904 avea 1.978 de vieţuitori, în 1959 număra mai puţin de 60; marele schit rusesc Sfântul Ilie (n.r.: 300 monahi la începutul secolului) are acum sub 5 monahi, iar schitul Sfântul Andrei (n.r.: 800 monahi la începutul secolului) este complet închis; clădirile spaţioase de la Zografou, mânăstirea bulgarilor, sunt goale, iar la schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul este o mână de monahi.

În 1966, după negocieri prelungite, guvernul grec a permis în cele din urmă ca 5 monahi din Uniunea Sovietică să intre la Sfântul Panteleimon şi 4 bulgari la Zografou. Dintre comunităţile negreceşti, singura care stă mai bine este Mânăstirea Hilandaru, sârbilor permiţându-li-se să vină”.

Un martor al evenimentelor de atunci, părintele Macarie Simonopetritul relatează:

,,Mânăstirile greceşti au suferit, la începutul secolului trecut şi începutul secolului nostru (n.r.: adică, secolul al XX-lea), o criză a vocaţiilor monahale.

În anii 1921-1922, ele au avut o mare afluenţă de monahi ce veneau din Asia Mică, refugiaţi greci ai expulzărilor făcute de turci în Asia Mică (aşa-zisele ,,schimburi de populaţie”). Mulţi dintre aceştia s-au trezit în acei ani dezrădăcinaţi, fără familii, orfani.

Mânăstirile atonite au primit atunci mulţi orfani, care mai târziu au devenit monahi.

Aceasta a provocat o importantă creştere a populaţiei monahale, care însă n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevărat monahale, ci adesea pentru motivaţii, ca să spun aşa, sociologice.

Dar momentul de criză l-a reprezentat cel de-al doilea război mondial şi anii ce i-au urmat. După conflagraţia mondială, Grecia s-a aflat într-un război civil ce a durat până în 1947, cu multe tensiuni şi probleme; a urmat apoi plecarea în străinătate a multor greci care nu mai puteau sau nu mai voiau să trăiască în Grecia. Astfel vocaţiile monahale s-au redus la minimum”. Stare de lucruri care a fost desăvârşită de dezastrul produs de comunişti în celelalte ţări ortodoxe.

Părintele Macarie continuă: ,,La Simonos Petras timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale. (…) Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul egumen tocmai murise şi monahii, nu mai mult de 12 la număr, erau atât de bătrâni încât nu mai erau în stare să-l îngroape.

Au fost nevoiţi să cheme câţiva monahi de la Grigoriou, ca să-i ajute să transporte trupul neînsufleţit de la biserică la cimitir. Era deci o situaţie disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mânăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mânăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, şi-l ruga: «Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să ne îngroape !» Situaţia era catastrofală.

Aceasta era starea din anul 1963, anul sărbătoririi mileniului Muntelui Athos. Momentul sărbătoririi unui mileniu de la întemeierea Muntelui Athos a prilejuit mari festivităţi, toţi patriarhii ortodocşi au venit, dar s-a constatat că exista un asemenea declin al vieţii monahale la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropăciunea Muntelui Athos”.

 

 

 

 

Manastirea Dionisiu

 

 

Odată cu anii ’1970 începe un proces de repopulare a Muntelui Athos, mai întâi prin venirea unor comunităţi monahale constituite în afara Muntelui Athos, în principal în Grecia: Meteora, împrejurimile Atenei, insula Patmos etc. Aceste grupuri de oameni au intrat în diferite mănăstiri, precum Simonos Petras (cazul părintelui Macarie, 1973), Grigoriou, schitul Ivironului, Dochiaru, Xenofont etc sau au preluat mânăstiri care erau aproape pustii, precum Stavronikita (1968).

Numărul total al călugărilor nu s-a schimbat semnificativ, deoarece mulţi monahi din vechea generaţie au murit şi au fost înlocuiţi de cei tineri.

În acest fel, ,,s-a schimbat compoziţia, din punctul de vedere al numărului, originii sociale, al formaţiei. (…) În ultimii 20-25 de ani au venit în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mânăstirile”. În 1990, la Mânăstirea Sfântul Panteleimon erau 35 de călugări, la Mânăstirea Zografou 15, la Hilandaru 46, iar la schiturile româneşti Lacu şi Prodromu erau 64 de monahi.

 

 

 

  

Foto: Manastirea Sf. Pantelimon de la Athos

 

 

Însă, această întrerupere de câteva decenii a fost decisivă pentru viaţa monahală atonită, fiind un proces asemănător cu cel petrecut în ţările comuniste. Într-un studiu realizat de Alice Forbess, de la Departamentul de Antropologie a Universităţii Goldsmiths din Londra, scrie:

,,În România, continuitatea sistemului monahal a fost întreruptă de decizia guvernului socialist din ’1950-60 de a încorpora în societate toţi monahii cu vârste între 18-50 de ani.

Acest lucru a distrus sistemul uceniciei monahale, împărţind populaţia actuală a mânăstirilor în membri foarte bătrâni care nu mai sunt capabili să îi înveţe pe ucenici şi tineri pregătiţi sumar cu practica tradiţională şi învăţătura creştină. La căderea comunismului, tânăra generaţie re-imaginează practica monahală şi filozofia sa”.

Acestui fenomen vizibil de depopulare-repopulare, cauzat de evenimente politice şi sociale (dar controlat cu atenţie de autorităţile civile) i se alătură un fenomen mai puţin vizibil şi mai puţin cunoscut, chiar trecut sub tăcere: războiul dintre monahii atoniţi şi Patriarhia Constantinopolului pentru apărarea dreptei credinţe.

 

 

 

 

Surse: 

1. http://ro.wikipedia.org, Muntele Athos
2. http://en.wikipedia.org, Mount Athos
3. http://www.travelotica.com, ,,Mount Athos: the monks’ republic Travel Guide”
4. http://www.intratext.com, ,,Patriarchate of Constantinople”
5. http://orthodoxeurope.org, ,,Greek Culture Minister Defends Legality of Ban on Women’s Access to Mount Athos”
6. http://www.europarl.europa.eu, ,,Charter of Fundamental Rights of the European Union”
7. http://www.myriobiblos.gr, ,,The Mount Athos Avaton”
8. http://www.macedonian-heritage.gr, ,,The International Status and the Legal Framework of Mount Athos”
9. http://ecumenizm.tripod.com, ,,Orthodoxy or death !”
10. http://www.nistea.com, ,,Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi”
11. http://www.nytimes.com, 8 februarie 2003, ,,Greek Monks Guard Faith and Sacred Ground”
12. http://www.ncwmalta.com, 3 martie 2003, ,,Women and the European Union”
13. http://www.ekathimerini.com, 5 septembrie 2003, ,,Athens defends Mt Athos ban”
14. http://www.helleniccomserve.com, 30 martie 2006, ,,Athos: Mystical Spirituality Meets Conservatism”
15. http://greekembassy.org, 29 iulie 2006, ,,PM begins Mount Athos tour, expresses support for monasteries’ work”
16. http://www.blowdelabarra.com, 27 mai 2007, ,,Maria Papadimitriou to fly over Mount Athos”
17. http://www.eubusiness.com, 7 august 2007, ,,Church of Greece to receive over EUR 30 million in state funding”
18. Gândul, 10 august 2007, ,,Muntele Athos: femei, păstraţi distanţa”
19. Gardianul, 9 ianuarie 2008, ,,Câteva femei au violat interdicţia de a urca pe Muntele Athos, în semn de protest”
20. Adevărul, 9 ianuarie 2008, ,,Mai multe femei au încălcat interdicţia de a păşi pe Muntele Athos”
21. http://www.directionstoorthodoxy.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greece: Women protest Mount Athos monks”
22. http://www.wwrn.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greek women enter male-only Mount Athos community”
23. http://portal-credo.ru, 9 ianuarie 2008, ,,Греческая полиция выдворила с границы монашеской республики Афон группу женщин, нарушивших тысячелетний запрет на посещение Святой горы”
24. Joint UNESCO/WHC-ICOMOS-IUCN Expert Mission Report, Mount Athos, Greece, 30 January to 3 February 2006
25. Ignatie Monahul, ,,Muntele Athos, darul monahismului ortodox”, Editura Paideia, Bucureşti, 2000
26. Patric Ranson, ,,La persecution des moines du Mont Athos par le Patriarchat de Constantinople”, ed. Fraternite Orthodoxe Saint Gregoire Palamas, 1992

 

 

Mai puţin vizibil şi mai puţin cunoscut, adeseori trecut sub tăcere, este conflictul dintre monahii atoniţi şi Patriarhia Constantinopolului pentru apărarea dreptei credinţe.

Acesta a luat naştere la începutul secolului al XX-lea, odată cu ocuparea scaunului constantinopolitan de ierarhi , care au iniţiat o campanie de modernizare a Bisericii Ortodoxe.

Primul pas concret în această campanie l-a reprezentat congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, în urma căruia s-a introdus reforma calendarului. Sfânta Chinonită a Muntelui Athos reacţionează puternic faţă de hotărârile acestei adunări tâlhăreşti, întrerupe comuniunea cu patriarhul Constantinopolului şi încetează să-l mai pomenească.

Excepţie face Mânăstirea Vatopedu care adoptă noul calendar, pe care îl utilizează până în 1971. Ea a fost ,,răsplătită” pentru faptul că a schimbat calendarul cu un vapor primit în dar de la anglicani.În 1927, după presiuni puternice, comunitatea atonită ajunge la un compromis cu Patriarhia Constantinopolului: mânăstirile acceptă să-l pomenească din nou pe patriarh, în aşteptarea convocării unui sinod ecumenic care să analizeze chestiunea calendarului (n.r.: nu în totalitate, au rămas în Sfântul Munte grupuri de monahi şi chiar mânăstiri care nu au fost de acord cu acest compromis).

Tot în această perioadă, autorităţile greceşti numesc un guvernator pentru Muntele Athos şi încep să intervină brutal în diferite probleme, persecutându-i pe monahii cu o poziţie fermă. Urmărind aceleaşi ţeluri, de subminare a principiilor şi tradiţiilor atonite, patriarhia oferă sprijin autorităţilor civile.

În 1965, conflictul reizbucneşte în forţă, ca urmare a faptului că Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea semnează o declaraţie comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Este puţin cunoscută opoziţia ierarhilor ortodocşi din Grecia (n.r.: precum am remarcat în prezentarea apelului Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Grecia şi Muntele Athos erau printre singurele comunităţi ortodoxe care ar fi putut reacţiona la acea vreme împotriva acestei infamii); ici şi colo a răzbătut indignarea lor faţă de acest gest al patriarhului, unii dintre ei îndrăznind chiar să rupă comuniunea cu el (n.r.: cele mai multe din reacţiile lor au fost publicate în presa ecleziastică elenă, prea puţin accesibilă din pricina limbii).

 

 

 

Foto: Mănăstirea Simonos Petra

 

 

Manastirea Vatopedi

Schitul era construit din donaţiile credincioşilor ruşi şi este cunoscut pentru faptul că, înainte de a se statornici pe meleagurile noastre, Sfântul Paisie Velicicovschi (1722-1794) a vieţuit acolo. Începând cu anul 1957, monahii de la schit încetează să-l pomenească pe patriarhul ecumenic, iar din 1985 schitul este supus la tot felul de presiuni. Pe 7/20 mai 1992, comisia Patriarhiei Constantinopolului, înfiinţată pentru a se ocupa de această problemă, autorităţile civile şi poliţia îi evacuează pe stareţul Serafim şi 7 monahi, fără vreun proces, investigaţie sau act oficial de expulzare.

Monahilor nu li s-a permis să ia nimic, obiecte sau acte, au fost urcaţi în vehicule militare şi duşi la Uranopolis, unde au fost lăsaţi pe chei fără acte şi fără bani. Într-un timp foarte scurt, schitul a fost ocupat cu oameni fideli Constantinopolului.

O biserică din Sfântul Munte lăsată în paragină. Catapeteasma bisericii nici nu mai are icoane >>>

În iunie 1993, conducătorii  Bisericii Ortodoxe semnează Declaraţia de la Balamand cu catolicii şi, în noiembrie acelaşi an, Acordul de la Chambesy cu monofiziţii. Monahii atoniţi deplâng aceste acte de trădare a Ortodoxiei şi trimit scrisori de dezaprobare a celor două documente ecumeniste, fără însă a preciza rolul infam al patriarhului ecumenic.

 Cu toate acestea, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (patriarh din anul 1991 până în prezent) nu numai că nu îngăduie nici un fel de comentarii asupra documentelor semnate, ci reacţionează cu duritate, depunând mai mulţi stareţi şi dând pedepse severe celorlalţi.

Supuşi la presiuni foarte mari, atoniţii dau înapoi şi, într-o epistolă din mai 1994, ,,imploră iertare” (n.r.: până în 5 iunie 1994, toţi stareţii atoniţi, în afară de cel esfigmenit, îşi cer iertare în genunchi de la patriarh).

Relativ recent a răbufnit din nou conflictul dintre Patriarhia Constantinopolului şi Mânăstirea Esfigmenu. Datorită opoziţiei constante şi ferme a monahilor din această mânăstire faţă de acţiunile ecumeniste ale întâistătătorului din Fanar, în luna noiembrie 2002, Sfânta Comunitate a Muntelui Athos i-a convocat pe monahii de la Mânăstirea Esfigmenu în faţa unui tribunal pentru a răspunde la 88 de ,,capete de acuzare”.

Aceştia neprezentându-se, comunitatea a declarat obştea ,,ilegală” şi a impus ca termen de evacuare a mânăstirii data de 8 ianuarie 2003. În acest răstimp, se vehiculează termeni duri la adresa monahilor esfigmeniţi, patriarhul ecumenic numindu-i chiar schismatici…

Începând din ianuarie 2003, poliţia greacă asediază mânăstirea, iar în luna februarie al aceluiaşi an un monah moare încercând să recupereze un tractor al mânăstirii. Protestele internaţionale determină Consiliul de stat al Greciei să ridice blocada.

 

 

Foto: Athos – Schitul Sf. Andrei

 

 

În 2005, patriarhul Bartolomeu înfiinţează o obşte monahală sosie a celei esfigmenite, căreia îi sunt atribuite toate bunurile Mânăstirii Esfigmenu (conturile din bancă, vaporul etc). În octombrie, blocada este reinstaurată în forţă: mânăstirea originală nu se mai poate aproviziona cu alimente şi medicamente, nici nu mai poate primi vizitele medicilor. Mor câţiva monahi, printre care părinţii Trifon, Timotei, Antipa şi Cosma.

Alături de patriarh şi autorităţile civile, Comunitatea Muntelui Athos depune eforturi pentru a ,,scăpa” de monahii nedoriţi de la Mânăstirea Esfigmenu. În cursul vizitei pe Muntele Athos din iulie 2006 a prim-ministrului grec Kostas Karamanlis, un reprezentant al comunităţii îi înmânează un memorandum care subliniază ,,preocuparea administraţiei comunităţii pentru păstrarea vieţii autentice a Muntelui Athos şi conservarea elementelor spirituale şi materiale ale sale”.

Printre problemele care împiedică ,,păstrarea vieţii autentice” se află monahii esfigmeniţi anti-ecumenişti care ,,sfidează hotărârile judecătoreşti de evacuare şi refuză să recunoască autoritatea patriarhului”. În memorandum, monahii atoniţi au cerut guvernului ,,să descurajeze ilegalitatea” şi ,,să adopte o poziţie clară”.

În octombrie 2006, un tribunal civil grec îi condamnă pe monahii esfigmeniţi la 2 ani de închisoare pentru ,,ocupaţie ilegală” şi ,,tulburarea liniştii publice”. În aceeaşi perioadă, patriarhul Bartolomeu face câteva vizite în Muntele Athos, încercând să-şi impună punctul de vedere (n.r.: Atitudinea patriarhului ecumenic faţă de situaţia Mânăstirii Esfigmenu a fost criticată atât de unii ierarhi ortodocşi, cât şi de mass-media. Acţiunile sale au fost calificate drept o ,,pată” pe imaginea Bisericii Ortodoxe).

 Mănăstirea Esfigmenu

Pe 20 decembrie 2006, monahii sosii îi atacă violent în timpul nopţii, cu bare de metal şi topoare, pe esfigmeniţi. Sub presiunile mediatice internaţionale, guvernul grec anulează operaţiunea de expulzare a monahilor, însă blocada dură impusă mânăstirii nu este ridicată.

La sfârşitul aceluiaşi an, 2006, ca urmare a vizitei Papei Benedict al XVI-lea la Constantinopol, la presiunea credincioşilor, cele 20 de mânăstiri, inclusiv noua obşte înfiinţată de patriarh pentru a o înlocui pe cea nesupusă, publică un comunicat în care condamnă ecumenismul. Extrem de mâhnite de acest eveniment, unele mânăstiri atonite au cerut Sfintei Chinonite a Muntelui Athos ca întreaga comunitate să se alăture poziţiei esfigmenite şi să înceteze pomenirea patriarhului.

Tăcerea iniţială a atoniţilor i-a alarmat pe credincioşi. Aceştia sunt conştienţi că de mulţi ani, mai precis din anii ’1970, ,,o persecuţie tăcută şi secretă are loc la Muntele Athos împotriva monahilor care au rămas fideli tradiţiilor ortodoxe”.

 

 

 

Manastirea Sf.Pantelimon

 

 

În afara măsurilor enumerate mai sus, se pot menţiona următoarele: nu este permisă călugărirea novicilor cu o poziţie defavorabilă Patriarhiei Ecumenice; monahii anti-ecumenişti nu au voie să aibă ucenici, nici chiar cei mai bătrâni dintre ei; de asemenea, ei nu au dreptul să-şi cumpere chilii şi nu pot să achiziţioneze cele mai necesare lucruri pentru existenţă; mulţi monahi, care au fost perseverenţi în opiniile lor, au fost izgoniţi din Muntele Athos.

Unul dintre monahii atoniţi alungaţi a afirmat: ,,Atât de multe distrugeri a suferit şi continuă să sufere Muntele Athos. Atât de mulţi monahi au părăsit mânăstirile şi refuză să se întoarcă din cauza actelor anti-ortodoxe şi anti-monahale ale patriarhului care a produs divizare ! Astăzi nu monahii caută o mânăstire, ci mânăstirile sunt în căutare de monahi; din toate părţile, mânăstirile strigă tare, pentru că se confruntă cu pustiirea … Patriarhia Ecumenică a adus toate aceste nenorociri asupra Bisericii Ortodoxe, inclusiv diviziune şi pustiire în Muntele Athos”.

În mod firesc, guvernul grec şi Patriarhia Constantinopolului se străduiesc din răsputeri să ascundă adevărul despre starea de lucruri din Muntele Athos şi să ofere o imagine cosmetizată a vieţii atonite. Luând aminte doar la aspectele exterioare – creşterea numărului de monahi începând cu anii ’1960-1970, dintre care mulţi cu studii superioare, primirea de fonduri care a permis restaurarea mânăstirilor, schiturilor, chiliilor, dintre care unele lăsate în paragină, şi restaurarea şi arhivarea nenumăratelor comori bisericeşti – se poate spune că Muntele Athos s-a redresat într-un mod spectaculos după criza profundă prin care a trecut în prima jumătate a secolului trecut.

 

 

 

Manastirea Simonopetras

 

Surse: 

1. http://ro.wikipedia.org, Muntele Athos
2. http://en.wikipedia.org, Mount Athos
3. http://www.travelotica.com, ,,Mount Athos: the monks’ republic Travel Guide”
4. http://www.intratext.com, ,,Patriarchate of Constantinople”
5. http://orthodoxeurope.org, ,,Greek Culture Minister Defends Legality of Ban on Women’s Access to Mount Athos”
6. http://www.europarl.europa.eu, ,,Charter of Fundamental Rights of the European Union”
7. http://www.myriobiblos.gr, ,,The Mount Athos Avaton”
8. http://www.macedonian-heritage.gr, ,,The International Status and the Legal Framework of Mount Athos”
9. http://ecumenizm.tripod.com, ,,Orthodoxy or death !”
10. http://www.nistea.com, ,,Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi”
11. http://www.nytimes.com, 8 februarie 2003, ,,Greek Monks Guard Faith and Sacred Ground”
12. http://www.ncwmalta.com, 3 martie 2003, ,,Women and the European Union”
13. http://www.ekathimerini.com, 5 septembrie 2003, ,,Athens defends Mt Athos ban”
14. http://www.helleniccomserve.com, 30 martie 2006, ,,Athos: Mystical Spirituality Meets Conservatism”
15. http://greekembassy.org, 29 iulie 2006, ,,PM begins Mount Athos tour, expresses support for monasteries’ work”
16. http://www.blowdelabarra.com, 27 mai 2007, ,,Maria Papadimitriou to fly over Mount Athos”
17. http://www.eubusiness.com, 7 august 2007, ,,Church of Greece to receive over EUR 30 million in state funding”
18. Gândul, 10 august 2007, ,,Muntele Athos: femei, păstraţi distanţa”
19. Gardianul, 9 ianuarie 2008, ,,Câteva femei au violat interdicţia de a urca pe Muntele Athos, în semn de protest”
20. Adevărul, 9 ianuarie 2008, ,,Mai multe femei au încălcat interdicţia de a păşi pe Muntele Athos”
21. http://www.directionstoorthodoxy.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greece: Women protest Mount Athos monks”
22. http://www.wwrn.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greek women enter male-only Mount Athos community”
23. http://portal-credo.ru, 9 ianuarie 2008, ,,Греческая полиция выдворила с границы монашеской республики Афон группу женщин, нарушивших тысячелетний запрет на посещение Святой горы”
24. Joint UNESCO/WHC-ICOMOS-IUCN Expert Mission Report, Mount Athos, Greece, 30 January to 3 February 2006
25. Ignatie Monahul, ,,Muntele Athos, darul monahismului ortodox”, Editura Paideia, Bucureşti, 2000
26. Patric Ranson, ,,La persecution des moines du Mont Athos par le Patriarchat de Constantinople”, ed. Fraternite Orthodoxe Saint Gregoire Palamas, 1992

Imagini: sacred-destinations.com

Sursa: mdn.md