CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ECUAȚIILE ISTORIEI ȘI ACTUALITATEA LECȚIEI UCRAINEI

Să nu rămânem corigenți în ecuațiile istoriei

În spațiul public se sugerează că  trebuie să învățăm lecția Ucrainei, la fel cum ar fi trebuit să învățăm demult și lecția Finlandei și, desigur, cea a Basarabiei

Doar că, din păcate, constatăm că nu învățăm mai nimic din lecțiile trecutului.

Istoria ne arată, a câta oară, că suntem corigenții lecțiilor istoriei, la capitole vitale ale evenimentelor politico-militare, care se rostogolesc peste noi precum valurile mării în timpul afluxului și refluxului, scrie istoricul conf. dr. Vlad Mischevca (foto), în revista https://www.art-emis.ro.

Lumea civilizată de pe vechiul continent a pendulat mereu între Pace și Război. Mulți au considerat că pacea stabilită în secolul XX va fi una echitabilă și de lungă durată.

Din păcate, însă, asistăm în continuare la derularea în forță a expansionismului rusesc în estul Europei, când în Ucraina, în proxima vecinătate de lângă hotarele noastre are loc deja de peste trei luni un război sângeros, ale cărui planuri criminale au fost pregătite din timp.

Inclusiv prin metodele concepute și promovate de politologii și istoricii aserviți politicienilor.

Războiul convențional, propriu zis, a fost și este susținut de Războiul informațional, iar acesta a fost pregătit de Războiul ideologic, care are la bază faptele și argumentele istoriografice, interpretate, din punct de vedere politic, de către factorii decizionali de la Kremlin – în încercarea de a-și argumenta propriile acțiuni expansioniste cu „dovezi” istorice din trecutul „glorios” sau cel „eliberator” al Rusiei.

Astfel, deturnarea adevărului istoric aduce inevitabil la propagarea falsului în educarea patriotică, ceea ce nemijlocit influențează isteria naționalistă din interior, care este canalizată întru căutarea dușmanului din exterior.

Istoria actuală a sancțiunilor amintește de Blocada economică a Marii Britanii de către Franței napoleoniană la începutul secolului al XIX-lea sau în multe privințe de istoria antebelică a relațiilor dintre Statele Unite și Japonia. Desigur, nu are rost să căutăm analogii directe, dar situația este similară structural în multe privințe.

În cartea „Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812”),  editată la editura Cartdidact[1], istoricul conf. dr. Vlad Mischevca a încercat o radiografie a locului și rostului neamului nostru în politica Marilor Puteri într-o perioadă extrem de turbulentă de acum două secole și ceva în urmă.

Această carte este o istorie a relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX, o perioadă extrem de importantă, deoarece anume atunci s-au pus bazele unor probleme geopolitice, care dăinuie până astăzi și care abordează o problematică actuală ce ține de istoria politică a Principatelor Române.

Segmentul cronologic în lucrarea respectivă cuprinde anii 1774-1812 și reprezintă o perioadă hotărâtoare, extrem de bogată în evenimente internaționale, a istoriei politico-diplomatice a Principatelor Române, care înglobează evenimente de o mare importanță pe arena internațională a Europei, cu adânci și grave implicații asupra destinului românilor.

Anul 1774 reprezintă un jalon major în raporturile de suzeranitate cu Poarta Otomană, iar Tratatul de pace de la București (1812) marchează amputarea teritorială a Moldovei și apariția pe harta politică a Europei a unui diferend ruso-român de lungă durată.

Pentru Imperiul Otoman urmările cele mai nefaste ale Păcii de la Kuciuk-Kainargi s-au manifestat nu imediat, când a fost semnată la 1774, ci la 1783 – când Ecaterina II a anexat Crimeea.

Catastrofa războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII pentru Principatele Române a fost o catastrofă a războiului, cea a impactului dezastruos al urmărilor ocupațiilor militare și a exploatării, a extenuării populației locale.

Iar catastrofa Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost deja o catastrofă a războiului și păcii, care a încheiat acest diferend militar cu prețul grav plătit de moldoveni prin anexarea la Rusia a jumătății de răsărit a Țării Moldovei.

Demonstrând expansionismul politicii rusești în sud-estul Europei, este prezentat și impactul factorului Fanariot. Un loc aparte este acordat rolului diplomatic al principalelor familii ale fanarioților din Principate, atât pe timp de pace, cât și de război.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, şi, în Principate, în special, a fost către începutul secolului al XIX-lea unul predominant, am prezentat în lucrările precedente principalele etape de realizare a acestor politici[2].

Astfel, reamintim că algoritmul politicii externe a Rusiei în ecuația Problemei Orientale (iar actualmente în efortul expansionist de restabilire a defunctei URSS) poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci mai mult un silogism:

A (Influenţă politică predominantă)

B (Cvasiindependenţă sau pseudoindependenţă)

C (Anexare totală sau parţială):

Unde F, F1, F2 sunt factorii (externi şi interni) care influențează procesul dat.

Această formulă a „dominației Imperiului rus” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acţiunii militare violente – „m” (războaiele Rusiei), conjugat cu cel al confruntărilor diplomatice – „d” (negocierile acordurilor, convențiilor, armistițiilor și tratatelor de pace).

Pe parcursul secolelor unii din factorii ce au influențat războaiele Rusiei, inclusiv războaielor ruso-turce din secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea, ce fac parte din șirul războaiele expansioniste ale imperiului Rus, au fost 

Factorul fanariot (F fanariot), unul dintre cei mai importanți – pe care l-am abordat în mod special în această monografie, rezidă în implicarea politico-diplomatică a familiilor grecilor fanarioți, prin trafic de influență și spionaj, în detrimentul Imperiului Otoman (mai ales în perioada anilor 1774-1812).

În așa-numita epoca Fanarului, când grecii fanarioți au dominat sistemul politic în Țările Române, instituția domniei a fost extrem de instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei în cel al Țării Românești și viceversa.

S-au perindat 30 de domni, în general, cu domnii destul de scurte (rareori mai mult doi-trei ani), ale reprezentanților celor 11 mari clanuri familiale din Constantinopol (și nu doar): Mavrocordat (6), Ghica (5), Callimachi (4), Racoviță (3), Suțu (3), Caragea (2), Moruzi (2), Ypsilanti (2); Mavrogheni, Ruset (Rosetti), Hangerli – câte unul [3].

Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă.

A fi sau a nu fi – aceasta îi măcina zilnic în acțiunile lor la Constantinopol sau în Principate, fără liniște și fără pace. „Pacea și liniștea, în mijlocul acestei febrile activități a Fanarioților, și a diplomaților, și a veneticilor de tot soiul care năpădeau asupra Bizanțului din patru părți ale lumii…, era doar a turcilor”[4].

Abordând istoria doar a câtorva personalități neordinare din rândul familiilor de domni fanarioți din epoca Luminilor (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), care au fost cuprinși, fie în chinga Războiului, fie în cea a cotidianului Păcii – constatăm că, interbelicul de scurtă durată după un armistițiu sau un acord de pace prevestea, de cele mai dese ori, cu părere de rău, reluarea din nou a altui crunt război.

Rezumând cele enunțate cu privire la situația geopolitică a Principatelor Române în contextul Problemei Orientale la cumpăna secolelor XVIII-XIX am putut să evidențiem următoarele concluzii[5] – care pot fi extrapolate și la situația actuală a românilor din această zonă, sub impactul războiului din Ucraina asupra reconfigurării ordinii mondiale și structurii sistemului internațional:

– ponderea geopolitică a Principatului Moldovei capătă în acest segment cronologic o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist; (Astăzi UE și NATO versus Federația Rusă și aliații săi);

 criza Problemei Orientale determină agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre; (Criza și războiul din Ucraina agravează implicit situația României și Republicii Moldova pe toate dimensiunile);

– expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei trece distinct prin câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare asupra Porții Otomane, în care locul şi rolul Principatelor devine deosebit de important; (Expansiunea spre nordul Mării Negre a Federației Ruse în anii 2014-2022);

rivalitatea Marilor Puteri europene la Dunărea de Jos permitea pe timpuri domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-şi consolida propriile poziții. (Să sperăm că și rivalitatea Rusia-S.U.A. (N.A.T.O., U.E.) ne va aduce reunificarea Țării sau cel puțin evitarea unui nou cataclism al ocupației militare. Deoarece, ieșirea armatei rușilor la Nistru ar însemna pentru noi un dezastru militar, urmat de lagăre de filtrare și deportări – la fel cum se întâmplă actualmente în Ucraina, aplicarea listelor negre și repetarea, de fapt, al „Anului 1940”).


NOTE:

[1] Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812) / Ministerul Educației și Cercetării, Institutul de Istorie. – Chișinău:

Cartdidact, 2021. 429 p.; Lansarea cărții a avut loc în incinta Bibliotecii Naționale la 21 martie a.c. Vezi: MOLDPRES News Agency – O carte de istoricul Vlad Mischevca a fost lansată la Biblioteca Națională https://www.moldpres.md/news/2022/03/21/22002139 ;  

https://sinteza.org/2022/03/22/istoricul-vlad-mischevca-a-lansat-volumul-intre-pace-si-razboi-domnii-fanarioti-in-contextul-raporturilor-internationale ; 

 https://trm.md/ro/cultura/lansare-de-carte-la-biblioteca-nationala-intre-pace-si-razboi-de-vlad-mischevca.

[2] Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999; Idem, Geneza problemei basarabene – 1812. București: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 67.

[3] Constantin Hangerli, domn al Țării Românești între anii 1797-1799; deoarece nu-l putem considera domn al Moldovei decât nominal pe Alexandru Hangerli, numit de Poartă în martie 1807.

[4] Ionnescu-Gion G. I., Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891, p. 62.

[5] Mischevca V., Geneza problemei basarabene – 1812. București – Brăila, 2016, p. 68.

21/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria enclavei controlate de Rusia în R.Moldova. AU TRECUT 30 de ani de la războiul Moscovei din Transnistria

Copii se joacă lângă monumentul generalului rus Suvorov în timpul Zilei Independenței în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău, 02 septembrie 2013.
©EPA/STRINGER  |   Monumentul generalului rus Suvorov în timpul ”Zilei Independenței transnistriei” în centrul orașului Tiraspol, la 78 km est de Chișinău.

30 de ani de la Războiul din Transnistria. Istoria enclavei controlate de Moscova pe teritoriul R. Moldova.

Transnistria, regiunea transnistreană, stânga Nistrului, republica autoproclamată, Republica Moldovenească Nistreană (RMN), este o fâșie de pământ de-a lungul malului estic al râului Nistru, între Republica Moldova și Ucraina, controlată de facto de Rusia, considerată și un fel de Kaliningrad de Sud, care ține în șah atât Republica Moldova, cât și Ucraina.

O atracție pentru turiștii și jurnaliștii care vor să vadă cum era în perioada sovietică, pentru contrabandiști, inclusiv traficanți de arme, iar, mai nou, și pentru fermele de criptomonede. Transnistria a fost, totodată, și scena unuia din războaiele prin care Rusia post-sovietică a încercat să își mențină controlul asupra spațiului sovietic.

Rețete similare au fost aplicate de Moscova și în Georgia și Ucraina; acolo rușii au mers, însă, mult mai departe decât în Republica Moldova, constată https://www.veridica.ro.

O istorie politizată

Ca orice este legat de Transnistria, și istoria sa este interpretată ambiguu. Istoriografia oficială de la Tiraspol pune accent pe multiculturalismul regiunii încă din cele mai vechi timpuri, prezentând populația regiunii ca o urmașă a sciților, cimerienilor,  hunilor.

În Evul Mediu regiunea  a fost divizată între tătari și poloni, apoi între Imperiul Otoman și cel Țarist. Istoria prezentată de cei de la Tiraspol ignoră orice legătură între Transnistria și populația autohtonă din dreapta Nistrului și glorifică perioadele în care regiunea s-a aflat sub controlul Imperiului Țarist și în componența URSS.

Chiar și cetatea Tighina, construită încă din secolul al XII-lea de genovezi și întărită în pe timpul lui Ștefan cel Mare, Tiraspolul o prezintă drept o cetate construită de turci în secolul al XVI-lea.

Pe de altă parte, istoriografia moldovenească prezintă regiunea ca pe o parte a lumii geto-dace, apoi latine, pentru care Nistrul nu a fost niciodată un hotar, așa cum nu a fost nici Prutul, contactele dintre populațiile de pe cele două maluri ale Nistrului fiind continue și intense. În sec XVIII-XIX, Imperiul Țarist a atras în această regiune oameni din principatele române, în special din Moldova, așa cum a făcut mai târziu cu găgăuzii și bulgarii pe care i-a adus în Sudul Basarabiei.

După revoluția bolșevică din 1917, regiunea a rămas parțial necontrolată. Au avut loc acțiuni în favoarea unirii cu Basarabia (România), dar bolșevicii erau și ei prezenți și, în cele din urmă, au avut câștig de cauză. Transnistria a fost înglobată în URSS, iar Moscova a început să-și facă planuri de exportare a comunismului, inclusiv prin intermediul micuței regiuni.

„Statalitatea” transnistreană

Regiunea cunoscută astăzi ca Transnistria a obținut prima oară un statut „oficial” pe 12 octombrie 1924, când în cadrul RSS Ucraineană a fost creată Republica Autonomă Socialistă Moldovenească. S-a întâmplat „datorită” unui memoriu depus de un grup de inițiativă în frunte cu Grigori Kotovski, considerat un erou al Uniunii Sovietice, originar din Hâncești, localitate situată în apropiere de malul drept al Prutului.

De la bun început, inițiatorii au recunoscut că scopul formării acestei entități era acela de a crea un cap de pod (sau mai degrabă de propagandă) pentru populația din dreapta Nistrului, adică din Basarabia, care în 1918 a decis unirea cu România; ulterior, a fost vizată chiar și populația dreapta Prutului.

RASSM  avea inițial un teritoriu de 8,1 mii de km pătrați, la care au mai fost adăugate ulterior câteva localități. Aceasta cuprindea teritoriul regiunii separatiste transnsitrene de astăzi, de-a lungul Nistrului, plus mai multe raioane spre est, având capitala la Balta, un oraș cu o populație ucraineană în proporție de aproximativ 95% și doar 2,5% români (pentru care însă era impus termenul de moldoveni, care venea și în sprijinul tezelor, lansate tot în acea perioadă, privind limba și poporul moldovenesc). În 1929, capitala a fost mutată la Tiraspol, unde ponderea românilor era de ceva mai mult de un sfert.

Doar o treime din locuitorii republicii „moldovenești” erau moldoveni, majoritatea fiind formată din ucraineni. În administrația regiunii, numărul moldovenilor era, de asemenea, redus.

De fapt, RASSM urma să joace același rol care i se atribuise Republicii Karelia pentru Finlanda, sau Belarusului pentru Polonia – adică să exporte revoluția bolșevică spre Vest. Structura a fost creată la scurt timp după eșuarea tratativelor româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), în care partea română a solicitat, iar cea sovietică a refuzat, recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Până în 1941 RASSM a funcționat în cadrul Ucrainei sovietice. Atunci a avut loc colectivizarea forțată, s-au făcut primele eforturi de a impune noțiunea de limbă „moldovenească” distinctă de cea română, s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin, apoi invers, au avut loc foametea din 1933 și represiunile din 1937-1938.

„Gramatica moldovneascî” editată în 1930 de Leonid Madan, șeful secției lingvistică a Comitetului științific moldovenesc, este un exemplu concludent al modului în care Stalin vedea dezvoltarea omului sovietic și ruperea de la „rădăcinile burghezo-moșierești”. „Cultura și limba romîneascî di azi, fiind mînuitî di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franțîia. Deatîta az în România domnești o limbî amestecatî cari nu-i priceputî plugariului moldovan”, explica Pavel Chior în „Dispri orfografia linghii moldovinești”, citat de Marian Voicu în culegerea „Vin rușii”.

Noua gramatică a inclus cuvinte din limba rusă sau care, așa cum remarcă Marian Voicu, amintesc de noulimba lui Orwell – gâtlegău pentru cravată, mâncătoare (sufragerie), nasnic (nazal), nicăfacere (trândăveală), sîngurzburător (aeroplan), amuvremnic (contemporan). De altfel, multe din aceste cuvinte au fost folosite aproape un secol mai târziu de Vasile Stati  pentru a demonstra existența celor două limbi distincte în „Dicționarul moldovenesc-român”

De la RASS Moldovenească la RSS Moldova

După 28 iunie 1940, atunci când URSS a anexat Basarabia, RASSM ar fi trebuit, în sfârșit, să-și îndeplinească misiunea pentru care a fost creată și să aducă „flacăra luminoasă” a socialismului în dreapta Nistrului. Doar că sovieticii avea alte planuri, astfel că doar 6 din cele 14 raioane ale RASSM au intrat în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), având capitala la Chișinău, căreia în schimb îi sunt rupte două județe din sud și unul la nord, care sunt transmise Ucrainei sovietice. Astfel, doar jumătate din teritoriul care reprezenta „leagănul moldoveanului sovietic” făcea parte din noua republică unională, constituită la 2 august 1940. De notat, în paranteză, că istoriografia de la Tiraspol interpretează crearea RSSM ca o alipire a Basarabiei la RASSM.

Pentru scurt timp, în 1941-1944, întreaga regiune dintre Nistru și Bug, inclusiv fosta RASSM a fost administrată de România în cel de-al doilea Război Mondial.

Oficial, raioanele din stânga Nistrului nu au avut un statut special în cadrul RSSM, însă această regiune a fost cea mai industrializată, urbanizată și rusificată parte a noii republici unionale.

Ponderea moldovenilor (românilor) a scăzut de la 44,5% în 1940 la 40,4% în 1989, cea a ucrainenilor a rămas aproximativ constantă (29% în 1940 și 28% în 1989), în timp ce proporția rușilor aproape că s-a dublat – de la 13,4% în 1940, la 25% în 1989. În 1989 mai bine de un sfert din toți rușii din RSSM erau concentrați în stânga Nistrului, care reprezenta ceva mai mult de 10% din teritoriul și populația RSS Moldovenească.

Tot aici s-au concentrat și investițiile industriale, de asemenea disproporționate în raport cu dreapta Nistrului. Potrivit istoricilor, raioanele din stânga Nistrului beneficiau de aproximativ 30% din investițiile în industrie și asigurau 40% din producția industrială a RSSM și mai bine de o treime din PIB-ul republicii unionale. Regiunea avea cea mai înaltă rată a populației urbane, iar aici erau concentrate jumătate din fabricile de conserve, cea mai mare livadă din Moldova sovietică și „partea leului” din alte industrii. 80% din necesarul de energie electrică al republicii era furnizat de Transnistria.

Și ponderea transnistrenilor în elita politică a RSSM a fost disproporționată în raport cu cea deținută  de moldovenii din dreapta Nistrului. De exemplu, primul basarabean numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al Moldovei a fost Simion Grossu (1980-1989), dar și acesta provenea din județele din Sud, cedate Ucrainei în 1940.

Motivul invocat de Tiraspol în 1990 pentru proclamarea independenței, pe fundalul destrămării URSS, a fost „pericolul” unirii cu România, subminarea minorităților naționale și a limbii ruse. În realitate, mai mulți istorici consideră că de fapt, aceasta a fost o reacție a elitelor politice și economice din stânga Nistrului, clientelare Moscovei, în încercarea de a-și menține statutul și privilegiile pe care și le creaseră în perioada sovietică. Separatismul transnistrean „nu a fost o revoltă a minorităților, dar a elitelor politice și economice”, consideră istoricul american Charles King.

De la livadă înfloritoare, la „gaură neagră”

Situația continuă și astăzi. Regiunea este condusă, de facto de câțiva oameni de afaceri, sub paravanul concernului „Sheriff” (care deține și echipa de fotbal cu aceeași denumire, care a făcut senzație în toamna anului trecut în Liga Campionilor, inclusiv cu o victorie împotriva Real Madrid).

Transnistria este deja cunoscută ca „gaura neagră a Europei” din cauza rețelelor de contrabandă din și spre Uniunea Europeană.

Se spune că și guvernările de la Chișinău pe parcursul celor 30 de ani au avut de câștigat din „afaceri”, la fel ca unii reprezentanți din cercurile influente de la Kremlin și, nemaivorbind, de baronii locali. Rețeta perfectă ca acest conflict să perpetueze încă mult timp.

Bibliografie:

O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri, până în prezent, Civitas, Chișinău, 2007.

200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru, Editura Litera, Fundația Culturală Magazin Istoric, București, 2012

Vin rușii!, Humanitas, București, 2018

Martioșka mincinoșilor. Fake News, manipulare, populism, Marian Voicu, Humanitas, București 2018T 

30/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Principesa Margareta a susținut în fața diplomaților străini un discurs remarcabil, primit cu furie de Ambasada Rusiei la București

 

Evenimentul a început cu intonarea Imnului Regal, urmată de discursul Custodelui Coroanei Române și de discursul Excelenței Sale Nunțiului Apostolic, Decanul Corpului Diplomatic străin din România, Arhiepiscopul Manuel Maury Buendia.

Au fost prezenți la eveniment Altețele Lor Regale Principele Radu și Principesa Sofia.

Au răspuns invitației membri ai Parlamentului României și reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe.

Au luat parte 80 de personalități reprezentând misiunile diplomatice bilaterale și multilaterale acreditate în România.

 

 

Discursul Majestății Sale Margareta Custodele Coroanei, la Seara regală în onoarea Corpului Diplomatic 2019:

”Excelența Voastră Nunțiu Apostolic, Decan al Corpului Diplomatic, Excelențele Voastre,

Împreună cu Principele Radu aș dori să vă urez bun venit în această seară plină de căldură la palatul care, în diferite forme arhitecturale, a fost centrul politicii și al vieții românești de-a lungul a mai bine de un secol din existența modernă a națiunii noastre. Am reluat șirul întâlnirilor diplomatice care au rădăcini adânci în timp și sunt încântată să văd pe atât de mulți dintre voi în această seară.

Când ne-am întâlnit anul trecut, am vorbit despre Centenarul Marii noastre Uniri, a momentului în care toți românii s-au reunit într-un singur stat, la sfârșitul Primului Război Mondial, sub domnia Regelui Ferdinand, străbunicul meu. A fost un moment de mare importanță națională și sărbătorit de milioane de familii de români, care și-au amintit faptele de onoare ale bunicilor lor în urmă cu un secol.

Anul acesta a început cu un alt eveniment istoric: prima președinție română a Uniunii Europene. Pentru o nouă generație de români, pentru cei născuți după căderea dictaturii comuniste sau pentru cei care erau pur și simplu prea tineri să-și amintească anii totalitarismului, totul a început destul de natural: țărilor UE le vine rândul să asigure președinția UE, iar la începutul acestui an, a fost rândul României.

Dar trebuie să vă spun că, atunci când am putut să mă întorc din exil și am pus pentru prima oară piciorul în România, acum aproape 30 de ani, nimic legat de direcția în care a mers țara noastră nu era previzibil. Situația economică era groaznică. La fel și imaginea noastră în lume. Oamenii vorbeau despre Revoluția de catifea de la Praga. Oamenii admirau liderii Solidarității din Polonia. Și televiziunile difuzau în direct deschiderea frontierei dintre Austria și Ungaria, prima adevărată gaură perforată în Cortina de Fier. Dar despre România? Discuția era doar despre orfelinate murdare, sate afectate de sărăcie și mineri violenți pe străzile Bucureștiului.

Cei dintre noi care am cunoscut acele zile am trăit în egală măsură cu speranță și cu disperare. Dar îmi amintesc și de iubitul meu tată, regretatul rege, care, în ciuda tuturor acestor neplăceri, nu s-a abătut niciodată de la convingerea lui că, în final, națiunea noastră va triumfa în confruntarea cu aceste crize.

Noi, românii, n-am fi putut niciodată realiza aceasta singuri. Transformarea noastră în țara în care suntem astăzi nu s-ar fi putut face fără sprijinul celor două instituții care continuă să stea la baza prosperității și securității noastre astăzi, respectiv Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Dar, în cele din urmă, apartenența noastră la ambele instituții nu s-ar fi realizat fără propriile noastre eforturi.

Las istoricilor să decidă dacă am fi putut realiza procesul de transformare mai repede sau în mod diferit. Dar, mă bucură foarte mult să subliniez faptul că anul acesta am reușit să conducem președinția Uniunii Europene și că un român a fost  numit secretar general adjunct al NATO. Niciunul dintre manifestanții care au luptat și au murit pe străzile Bucureștiului în urmă cu trei decenii pentru a răsturna dictatura comunistă nu ar fi cutezat să prezică o astfel de urmare pentru România.

Nu este nevoie să mai precizez că toate acestea sunt doar o etapă a unui proces în continuă desfășurare și că avem multe altele de făcut. De exemplu, raportul din octombrie al Comisiei Europene este îngrijorător, el constatată existența încă a unor serioase deficiențe în lupta noastră împotriva corupției. Nu numai că este corect, dar este datoria Comisiei Europene de a continua lupta împotriva cancerului corupției pe întregul continent. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că această luptă – în care România trebuie să accepte că are o mare responsabilitate – este mai bine dusă dacă există un spirit de dreptate în modul în care toate țările Uniunii Europene sunt tratate.

Dar, deși am căzut de acord, acum doi ani, asupra celor 12 puncte fundamentale care trebuiau atinse în această privință, am descoperit anul trecut că avem opt recomandări suplimentare pe care trebuia să le îndeplinim. Acest fapt tinde să creeze teama că așa-numitul Mecanism de Cooperare și Verificare, pe care România l-a semnat fără ezitate în anul 2007 ca măsură tranzitorie, va deveni, de facto, o decizie permanentă.

Același lucru este valabil și pentru aplicarea Acordului Schengen, în cazul căruia, orice facem, nu este niciodată suficient. Din nou, nu sugerez să primim un tratament special. Și nici nu mă număr printre cei care cred că România este victimizată; sunt pe deplin conștientă de presiunile pe care le au alte guverne ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, merită de subliniat faptul că o Românie care se simte tratată egal cu celelalte țări și care nu primește nici mai mult, nici mai puțin decât sarcinile tuturor celorlalte state membre ale UE, este un partener mai bun pentru voi, pe termen lung.

Același lucru este valabil și pentru situația de securitate din regiunea noastră, care cred că merită o atenție sporită. În urmă cu câteva luni, România și-a unit mâinile cu Polonia și Statele Baltice la 80 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, un odios tratat semnat de dictaturile ucigașe ale secolului al XX-lea. De asemenea, susținem cu toată inima eforturile actuale ale NATO de a stimula apărarea aliaților noștri baltici; securitatea lor rămâne securitatea noastră.

Salut și contribuțiile aliaților noștri în apărarea României. Dar mă întreb doar dacă facem destul, având în vedere problemele cu care ne confruntăm în Ucraina și în jurul Mării Negre. Permiteți-mi să vă reamintesc: toate atacurile Rusiei asupra securității noastre, de la atacul asupra Georgiei din 2008 până la atacul asupra Ucrainei din 2014 și intervenția militară rusă în Orientul Mijlociu în 2015 s-au întâmplat în partea noastră a lumii, în jurul a ceea ce obișnuia să fie numit „flancul sudic” al NATO.

Am sporit bugetele noastre de apărare și vom continua în acest sens. Dar cu toții ar trebui să rămânem fideli principiului nostru cardinal, potrivit căruia securitatea europeană este indivizibilă; aceasta este lecția pe care am învățat-o din ororile secolului trecut.

Excelențele Voastre,

Permiteți-mi să închei dedicând câteva cuvinte rolului pe care îl văd pentru Coroana Română de astăzi.

Văd Coroana și rostul meu ca unificator și consolidator național. Acest rol este și mai important astăzi, când milioane de români trăiesc în afara țării noastre. Am fost emoționată de o instalație recent pusă în City of London, districtul financiar al capitalei britanice, care spunea pur și simplu „Mi-e dor de tine”, un mesaj al românilor care locuiesc peste mări și țări. Acesta este o „ramură” a unei inițiative pornită de la Cluj. Dar este un mesaj pentru noi toți. Pentru că relațiile dintre România și țări europene ca Franța, Spania, Italia și Marea Britanie, pentru a numi doar câteva, s-au schimbat pentru totdeauna prin prezența a milioane de români care s-au stabilit acolo. Conaționalii mei îmbogățesc cultura și viața țărilor de reședință.

Dar românii din afara țării ne schimbă pe noi toți, aici, rămași acasă. Consider că este datoria mea de a consolida legăturile dintre diaspora și țară.

De asemenea, cred că Instituția Coroanei poate ajuta la stimularea orientării globale a României. Petrecem mult timp în Europa vorbind despre dificultățile și provocările noastre interne, dar poate prea puțin despre lumea din afara Europei, care evoluează și ea rapid. Sunt mândră de faptul că România continuă să dețină o rețea globală puternică de ambasade și continuă să joace un rol activ în organizații precum Națiunile Unite.

Efortul nostru de anul acesta de a fi membru al Consiliului de Securitate al ONU nu a avut succes, dar el a fost o indicație clară a viziunii noastre globale, o viziune pe care eu și Casa Regală rămânem hotărâți să o susținem și să o îmbunătățim.

Patru generații ale familiei mele au lucrat în acest palat în beneficiul națiunii și noi, a cincea generație, nu putem face mai puțin.

Vă rog să vă alăturați mie pentru a rosti o urare prieteniei dintre România și țările voastre și pentru un Nou An fericit și prosper!”

 

 

 

 

 

MS Margareta, atacată cu furie de ambasada Rusiei pentru că a apărat NATO și UE: „Grave fobii istorice”


©Daniel Angelescu Casa Majestății Sale

 

MS Margareta, șefa Casei Regale a României, a fost atacată cu furie de ambasada Rusiei la București pentru discursul pro-NATO și pro-UE susținut în fața diplomaților acreditați. Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei la București, a fost prezent în Sala Tronului a Palatului Regal când Majestatea Sa Margareta a vorbit despre agresiunile rusești în Europa de Est, din trecut și din prezent.

 

„În urmă cu câteva luni, România și-a unit mâinile cu Polonia și Statele Baltice la 80 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, un odios tratat semnat de dictaturile ucigașe ale secolului al XX-lea. De asemenea, susținem cu toată inima eforturile actuale ale NATO de a stimula apărarea aliaților noștri baltici; securitatea lor rămâne securitatea noastră. Salut și contribuțiile aliaților noștri în apărarea României.

Dar mă întreb doar dacă facem destul, având în vedere problemele cu care ne confruntăm în Ucraina și în jurul Mării Negre. Permiteți-mi să vă reamintesc: toate atacurile Rusiei asupra securității noastre, de la atacul asupra Georgiei din 2008 până la atacul asupra Ucrainei din 2014 și intervenția militară rusă în Orientul Mijlociu în 2015 s-au întâmplat în partea noastră a lumii, în jurul a ceea ce obișnuia să fie numit „flancul sudic” al NATO. Am sporit bugetele noastre de apărare și vom continua în acest sens.

Dar cu toții ar trebui să rămânem fideli principiului nostru cardinal, potrivit căruia securitatea europeană este indivizibilă; aceasta este lecția pe care am învățat-o din ororile secolului trecut.” a spus Custodele Coroanei.

 

 

 

Foto: Valeri Kuzmin, mbasadorul Rusiei (cu papion), nu a părut de loc încântat de afirmațiile principesei Margareta.

 

 

 

Acest discurs, unul dintre cele mai importante momente ale calendarului diplomatic, a iritat profund ambasada Rusiei. Misiunea diplomatică a Moscovei s-a remarcat în ultima vreme printr-o adevărată ofensivă propagandistică în România, pentru „albirea” rolului criminal avut de URSS în țara noastră la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Șefa Casei Regale a României a spus adevărul despre acțiunile Rusiei în Europa de Est în seara zilei de 21 noiembrie, în jurul orei 19. A doua zi, la ora 20:20 (anterior, la 13:49, fusese dat același mesaj, dar în rusă) , pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei apărea deja un text virulent, intitulat „Despre fobiile istorice și geopolitice ale Custodelui tronului românesc” prin care fiica și succesoarea Regelui Mihai era acuzată că răspândește miunciuni NATO și că îl citează pe Trump.

„Atmosfera ce precede sărbătorile din fostul palat regal a fost însă umbrită de țipătul războinic al „șoimilor”, pe care eram obișnuiți să-l auzim de la Washington sau de la sediul NATO de la Bruxelles. (…) doamna Margareta a dat dovadă de o îngrijorare ce era demnă de o întrebuințare mai bună. (…)

În spiritul celor mai grave fobii istorice cultivate încă în „Vechiul Regat” și cu nimic mai prejos decât standardele industriei de mainstream occidentale ce produce fake news, ştiri false, Custodele Coroanei a decis să probeze „mantaua de strateg geopolitic. (…) toate acestea se bazează pe fake news-urile deja menționate, pe care propaganda NATO le infiltrează zilnic în mintea oamenilor de rând și este dispusă deja să le prezinte drept un adevăr și fapte istorice aproape incontestabile.

(…) Trebuie să constatăm, că rețeta universală propusă cu privire la modul de a se confrunta cel mai bine cu „marea de probleme” a lui Hamlet și cu „atacurile Rusiei”, pare cel mai puțin originală și seamănă la infinit cu citate din discursurile actualului președinte american: „Mai mulți bani pentru bugetul militar!…”, a scris Ambasada Rusiei pe Facebook.

Tot în ton cu revizionismul istoric promovat de ambasada condusă de Valeri Kuzmin, mesajul ambasadei a menționat că modul prin care au avut loc unirile Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României din 1918 este la fel cu modul prin care Crimeea „s-a unit” cu Rusia

Familia Regală a României a făcut un efort diplomatic susținut pentru promovarea aderării la NATO și UE a României proaspăt ieșite din comunismul impus de URSS. .

Surse:

 

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/seara-regala-in-onoarea-corpului-diplomatic-2019/

https://universul.net/ms-margareta-atacata-cu-furie-de-ambasada-rusiei-pentru-ca-a-aparat-nato-si-ue-grave-fobii-istorice/?fbclid=IwAR0KkX7B_JowXVn2CpgxfXUFmkLPF7xCwke6R0VepERXPBwHrhd2yqJO5As

 

25/11/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: