CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Operaţiunea Tatar-Bunar (1924), între propagandă şi dezinformare

 

Noi nu trăim pe o insulă. Trăim în încercuire capitalistă

(Stalin, 1926)

Grup de revoluţionari de la Tatar-Bunar, Răscoala de la 1924, sursă:wikimedia.org

Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori.

Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.

Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci„. În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări  prin intermediul unei investigaţii istorice.

Stalin şi ţara sovietelor

Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia„.[2]

La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ„, astfel, în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.[2]

Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor„. Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, pune în prim-planul politicii externe sovietice problema brâului de securitate.

Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă„, care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă„[3] prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată„.

Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă” de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse.[4]

Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România„.[5]

Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli” ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului„, în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat„, „neviabil„, „un popor fără istorie„, fără vreo „capacitate de supravieţuire” şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă, destinat doar asimilării de către alte popoare„[6].

De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria„.[7]

La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat” eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României„.[8]

Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski[9] la 27 ianuarie 1924:

Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război„.[10] La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de scţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.).

Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro” sau „contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Iacta alea est!

Organizarea comitetelor revoluţionare

 

Astfel, primii paşi ai operaţiunii au fost crearea de reţele de spionaj în România este relatat într-un mod exhaustiv în dicţionarul lui Pavel Moraru: „A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale – Ivan Bejanovici, alias Kolţov sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov.Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.

Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia, Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.

Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească.

După un plan ăntocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova.

În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri„.[11]

Desfășurarea operațiunii (primul front)

 

Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc la 11 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, aliasKolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea„, care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării, omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici.

Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca aflăm într-un număr al ziarului „Universul” din septembrie 1924 care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca„; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade„; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile.

După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil„;

Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente” (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).[12] Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători.

Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici – n.r.), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar.

Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea. Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri  din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria.

În zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie.

El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar – n.r.), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!”, prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice.

Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Întâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați„.[13]

În timpul acestor evenimente, dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judicciar de procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată.

În conformitate cu acest cadru legal au fost condamnate 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă – muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani; alți 202 inculpați au fost achitați.[14]

Trebuie să mai amintim că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la avenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.

Propagandă și dezinformare (al doilea front)

 

Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern, autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna.

Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă„.

Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei. Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine.

Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: „Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia.

În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state„.[15] De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili„[16], au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R.

Despre gradul de pregătire a „răsculaților” ne vorbește Pavel Moraru în cartea sa. În următoarele rânduri voi reda câteva paragrafe cu mărturii:

„Unul dintre participanți arestați în timpul acestor evenimente, Parfentie Voronovski, a mărturisit la proces că Andrei Kliușnikov, alias Nenin, venise de la Moscova pentru a organiza comitete revoluționare în Basarabia.

A scris în casa lui un raport prin care cerea să i se trimită din Rusia 100 de săbii, 600 de puști, aruncătoare de mine și bombe. Din ordinul lui Nenin, în ziua de 16 septembrie, P. Voronovski trebuia să întrerupă legăturile telefonice și telegrafice din Tatar-Bunar. Nenin îi îndemna pe cei ce aderaseră la acțiunile lor să lupte fără frică împotriva armatei române, pentru că în ajutor le va veni Armata Roșie, care s-ar afla deja în Basarabia, ocupând Cetatea Albă și înaintând spre Tatar-Bunar.

Un alt participant la rebeliunea de la Tatar-Bunar, Leonte Țurcanu din Nerușai, a mărturisit la același proces că Nenin s-a prezentat drept student, sosit din Rusia în Basarabia să organizeze comitete revoluționare. Nenin a luat legătura cu el de mai multe ori pentru a se informa despre situația comitetelor revoluționare, oferindu-i două cărți: Abecedarul comunist și Armata Roșie.

Potrivit lui Leonte Țurcanu, Nenin ar fi fost la Odessa, apoi la Moscova, unde a participat la un congres bolșevic, iar la întoarcere a informat toate comitetele din Basarabia despre ajutorul promis din partea Armatei Roșii în cazul declanșării revoluției. Nenin le-ar mai fi spus că s-au adus arme din Rusia în august (1924), care au fost depozitate la Ivan Robotă din satul Cișmea.

Dimitrie Sivcone din Akmanghit, un alt participant la rebeliune, s-a infiltrat în mișcarea bolșevică în 1923, tot la îndemnul lui Nenin. În timpul cercetărilor, el a vorbit despre adunările care se făceau sub conducerea lui Nenin și Kolțăv, unde li se vorbea despre legăturile acestor comitete cu armata lui Kotovski, ce urma să vină în ajutor la începutul revoluției; de asemenea, era la curent cu faptul că pentru aceste acțiuni au fost aduse arme din Rusia în Basarabia.

Din depozițiile celor arestați reieșea pregătirea foarte bună a agenților comuniști, care alcătuiau comitetul din sudul Basarabiei. De pildă, despre agentul Nicolae Șișman se spunea că era bine instruit, cunoștea limbile rusă, română, bulgară, poseda arta deghizatului. știa să facă față oricărei situații„.[17]

După cum vedem, agenții bolșevici au fost informați mai dinainte despre o eventuală intervenție a trupelor lui Kotovski. Problema este că acest plan nu s-a materializat, și suntem îndreptățiți să considerăm că nici nu s-a dorit să fie aplicat.

Ca urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia a fost deschis un adevăratal doilea front antiromânesc, de data aceasta cu un caracter propagandistic.

În Statele Unite activau așa-numitele „Societăți basarabene” care aveau drept scop dezinformarea comunității internaționale cu privire incidentele petrecute între România și U.R.S.S. Aceste societăți erau conduse de Biroul pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al P.C.U.S., Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (V.O.K.S.) și din conducerea R.A.S.S.Moldovenească (creată după revoltă) Komintern și Profintern.[18]

Raportul Serviciului Secret de Informații (S.S.I.) din 1937 cu privire la campania de propagandă și dezinformare  de pe continentul european îl putem găsi în cartea profesorului Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România„:

Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie et l‘union la Roumanie,Le Bessarabie et la paix européene, Das rumanische Verwassung in Bessarabien,Bessarabien und die Vereinigung mit Rumanien, Was rumenische Heer in Bessarabien?, Historiche Rechte un Statistik.

Aceste lucrări au apărut și în limba cehă la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimée, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean – belgian”.

La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialulKrasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă.

Coperta pulicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!„.[19]

Astfel, Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi (O.M.S.), condus de Willi Müzenberg și ajutorul său, Lázló Dobos (alias Louis Gibarti), și-a canalizat tot efortul spre propaganda antoromânească.

Ziarele sovietice au început să publice așa-numitele scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome, montând apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva Bucureștiului pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.[20] Instrucțiunile au fost clare în acest sens: convingerea opiniei publice internaționale că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui considerată „legitimă„.

Pe de altă parte, deși operațiunea de la Tatar-Bunar a făcut parte dintr-un plan bine întocmit de centrele de peste Nistru, ea a fost parcă sortită eșecului în mod premeditat. Din păcate, în stadiul actual al informației, nu se pot formula decât ipoteze. Analizând cauzele eșuării acțiunilor din septembrie 1924 din sudul Basarabiei, Comitetul regional din Basarabia, în rezoluția adoptată la ședința din 12 iulie 1925, arăta:

O condiție indispensabilă a unei asemenea acțiuni comune este însă renunțarea categorică la gândul de organizare a revoluției în Basarabia dincolo de Nistru, independent de mișcarea generală din România„,[21] cu alte cuvinte Komintern-ul ar trebui să aibă mai multă încredere în comuniștii români pentru viitoarele acțiuni. Astăzi, este vehiculată un alt tip de dezinformare cu privire la faptul că „răscoala” ar fi fost inițiativa personală a activiștilor din ilegalitate, care, într-o anumită măsură, ar fi dezinformat Moscova.

O astfel de opinie este susținută de istoricul rus Mihail Meltiuhov, ale cărui informații nu pot fi verificate în niciun fel.[22]

În vest o adevărată pleiadă de intelectuali precum Romain Rolland și Henri Barbusse au fost înrolați în campania de denigrare a României prin asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, unde activa agentul O.M.S., Alex Kellerman (alias Sándor Nogradi). Barbusse vine chiar în România pentru a împiedica procesul[23] și descrie experianța participării la „Procesul celor 500” în cartea sa Călăii.

Așadar, la Tatar-Bunar  a fost vorba de o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R. având următoarele obiective reale ale acțiunii: destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim; în cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii, obiectiv mediu; în sfârșit, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria, obiectiv maxim (geopolitic).

Autor: Nicolae Țîbrigan

Istoria md.


 Bibliografie:

[1] Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 87.

[2] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia 1918-1991: dicţionar, „Revolata” de la Tatar-Bunar, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 229.

[3] Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Corint, Bucureşti, 2010, p. 41.

[4] AVP SSR, fond 125, opis 1, dosar 11, mapa 2, f.6. apud Larry L. Watts, op. cit., p. 90.

[5] Jean-Jacques Marie, Staline, Fayard, Paris, 2001, p. 209 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 39.

[6] Friedrich Engels, Lupta maghiarilor, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849 apud Larry L. Watts, op. cit., p. 88.

[7] Pavel Moraru, op. cit., p. 229.

[8] Oleg Ken, Aleksandr Rupasov, „Nam necevo toropitsia vînimat iz rumînskoi noghi bessarabskuiu zanozu„. Perepiska H. Rakovskogo s M. Litvinovîm, „Istocinik”, No. 1, 2001, p. 49 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 45.

[9] Vezi Pavel Moraru, op. cit., p. 220; Racovski Christian (nume adevărat Krîstiu Stancev, n. 1 august 1873, Kotel, Bulagaria – m. 11 septembrie 1941, închisoarea din Oriol, U.R.S.S.). A fost agent comunist, cu contribuţii majore la acţiunea de bolşevizare a României şi a Basarabiei în special; figură importantă în conducerea sovietică. Într-o scrisoare adresată lui M.M. Litvinov, fostul lider social-democrat din România alătură în cadrul litigiului teritorial româno-sovietic două provincii istorice: Basarabia şi nordul Moldovei (Bucovina). Racovski a fost unul dintre cei mai fervenţi promotori ai politicii oficiale şi neoficiale agresive a Rusiei sovietice împotriva României, obietivul umrărit de el fiind reanexarea Basarabiei.

[10] Oleg Ken, Aleksandr Rupasov, op. cit., p. 55 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 44.

[11]Pavel Moraru, op. cit., p. 229.

[12] Idem, p. 230.

[13] Idem, p. 231.

[14] Idem, 234.

[15] Idem, p. 232.

[16] În jargonul politic acest termen a fost folosit pentru a desemna simpatizanții Uniunii Sovietice din țările occidentale. Implicațiile se referă la faptul că, deși aceste persoane se considerau în mod naiv susținători ai U.R.S.S.-ului, sau ai altor țări din blocul socialist, de fapt erau folosite în mod cinic de către sovietici pentru scopurile lor politice.

[17] Idem, p. 230.

[18] Nota SSI referitoare la reorganizarea și utilizarea de URSS a „Societăților basarabene” în scopuri antiromânești, 30 ianuarie 1940, ASRI, fond Documentar, dosar 6666, f. 43-46 apud Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, p. 96.

[19] Arhivele Naționale de Istorie Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosar 1/1937 in Larry L. Watts, op. cit., p. 96.

[20] Larry L. Watts, op. cit., p. 110.

[21] Pavel Moraru, op. cit., p. 231.

[22] Laurențiu Constantiniu, op. cit., p. 47.

[23] Szekely Gabor, „Hungarians in the Comintern: Some Results of a Research Project”, The European Work-shop of Communist Studies, vol. X, nr. 17 (2004), p. 34 apud Larry L. Watts, op. cit., p. 110.

14/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOCUMENTE DIN ARHIVELE BRITANICE DEZVALUIE CA U.R.S.S. PLANUIA SA INVADEZE ROMANIA PE 22 NOIEMBRIE 1968

 

“Informatiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva (n.r. invazia Cehoslovaciei, Romaniei si Iugoslaviei); mai trimiteti-l pe omul vostru sa adanceasca informatia.”

– Nicolae Ceausescu, fost presedinte al Romaniei –

 

Documente ale Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvaluie că trupele Tratatului de la Varşovia urmau să invadeze România in ziua de  22 noiembrie 1968, la ora 4 dimineaţa.

Odata cu instalarea la putere a lui  Nicolae Ceausescu Ceausescu,politica de autonomie  a Securitatii romanesti fata de serviciile secrete sovietice, a inceput sa se manifeste din plin.

In primavara anului 1965 au fost „demascati“ cativa ofiteri, din randurile Armatei Romane cu activitate in slujba serviciilor de spionaj sovietice, punandu-li-se in vedere sa intrerupa orice legatura.

In prag de invazie sovietica 

Dupa cum noteaza prof.dr. Cristian Troncota, specialist in istoria serviciilor de informatii romane, „momentele de incordare, chiar de adversitate, intre Securitatea romana si institutiile similare sovietice s-au intensificat in contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.

Generalul (r) Neagu Cosma, Directia de Informatii Externe (DIE), a obtinut prin intermediul unui ofiter polonez – aflat in contact cu colonelul Ion Bichel – informatia ca Brejnev personal, impreuna cu Andropov, seful KGB, si comandantii Armatei Rosii au pregatit o invazie in Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia.

Date ulterioare aduse la cunostinta lui Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului, au aratat ca aceasta actiune se datora nemultumirii Kremlinului fata de politica lui Dubcek, Ceausescu si Tito.

Un colectiv restrans din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varsovia lucra la elaborarea planului in detaliu.

Din acel colectiv facea parte si ofiterul polonez, ceea ce inseamna ca era bine informat. Invazia trebuia sa se desfasoare in etape, mai intai Cehoslovacia, dupa care, la intervale de doua-trei saptamani, urmau Romania si Iugoslavia.

Initial, Nicolae Ceausescu nu a luat in serios rapoartele Securitatii, iar Ion Stanescu l-a auzind spunand, textual: „Informatiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva; mai trimiteti-l pe omul vostru sa adanceasca informatia“.

Pe 5 august 1968, Securitatea intocmea nota-sinteza nr. 148 „privind unele actiuni ostile intreprinse de autoritatile sovietice impotriva R.S. Romania“.

Documentul arata ca, dincolo de informatiile culese, serviciile secrete trimisesera pe teritoriul Romaniei si dirijasera spre ambasadele romanesti din tarile socialiste, sub diverse acoperiri, indeosebi ca turisti, agenti bine instruiti si cu sarcini operative precise.

S-au fotocopiat si s-au ascuns arhivele! 

Imediat dupa celebrul miting din 21 august 1968 din fata sediului CC al PCR, au fost luate masuri rapide. Securitatea a fost pusa in stare de alarma, iar in centrele directiilor centrale de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre si la usile de acces, punctele intarite fiind prevazute cu guri de foc si rezerve de munitie.

In conceptia lui Ceausescu, in cazul unui razboi, Securitatea trebuia sa organizeze, prin aparatul informativ, un razboi de partizani. S-au studiat atat varianta evacuarii lui Ceausescu in China, cat si varianta cailor rutiere de la sud de Carpati, pentru o deplasare sigura si rapida.

Istoricul dr. Cristian Troncota a dezvaluit, in premiera, ca in 1968, dupa invadarea Cehoslovaciei, Securitatea cu aprobarea lui Ceausescu a fotocopiat intreaga Arhiva operativa, iar microfilmele au fost depozitate intr-un loc sigur, lucru care s-a petrecut si cu arhiva MApN, a Ministerului de Externe, CC al PCR, Sectia manuscrise a Academiei, Arhiva Statului. S-a incercat astfel evitarea situatiei din 1944-1945, cand unitati speciale sovietice au triat arhivele secrete.

Spionii sovietici ies din umbra 

Planul de invadare a Romaniei a fost cat se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvaluind in anul 2000 ca, in septembrie 1968, serviciile secrete britanice si olandeze reusisera sa afle detalii ale planului de invadare a Romaniei. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineata.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucuresti in ziua de 21 noiembrie un telex cu urmatorul continut: „Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc in cel mai scurt timp o actiune militara impotriva Romaniei“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma sa se ridice la 150.000 de militari.

In vara anului 1968, reteaua sovietica din Romania a fost pusa la munca. Cu aceasta ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Serb drept agent GRU (serviciul de informatii militar sovietic).

Generalul Serb, comandant al Armatei a 2-a Bucuresti, a fost surprins de contrainformatiile militare romane in timp ce le oferea agentilor sovietici planurile de dislocare a fortelor militare din Moldova, aplicatii militare si tipurile de armament, altele decat cele din Tratatul de la Varsovia, procurate de Armata Romana. Tot in 1968 „au cazut“ alte doua cartite GRU, generalii Floca Arhip si Vasile Petrut.

Operatiunea „Dnester“ contra UM 0110 

URSS nu a invadat Romania, dar nu a renuntat la incercarea de a-l detrona pe Ceausescu printr-o interventie militara.

La ordinul lui Brejnev, dupa cum sustine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat inca din iulie 1969 operatiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea Romaniei a unui membru PCR loial URSS.

Ca operatiunea „Nistru“ a fost cat se poate de reala ne-o demonstreaza si istoricul Alex Mihai Stoenescu, in ultima sa carte, „Romania postcomunista 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008: „O prima aripa era cea militara, avandu-l in frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, si care isi gasea originea in complotul organizat de GRU incepand cu anul 1969 (operatiunea „Nistru“).

Aceasta aripa viza o rasturnare a lui Ceausescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanti activi sau in rezerva din armata si al unor fosti lucratori din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din Romania.

Rezervele aratate de Ion Iliescu in privinta suprimarii lui Ceausescu au condus la initiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine romana Ion Ratiu, in Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Roman (FMR), cu scopul de a le furniza armament si munitie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate il determina pe Nicolae Militaru sa caute contactarea directa a reprezentantilor oficiali ai URSS acreditati in Romania, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanta“, dezvaluie Alex Mihai Stoenescu. Si istoricul Dennis Deletant certifica existenta planului „Nistru“, in cartea sa „Ceausescu and the Securitate“.

„Rusii voiau sa ne termine“ 

Ca replica, la Bucuresti, Securitatea Statului ia masuri contrainformative „pe linia Uniunii Sovietice“ si a tarilor vecine din Tratatul de la Varsovia. Unitatea nou-infiintata se va numi UM 0920/A, devenita ulterior UM 0110, care este cunoscuta mai mult sub denumirea de Unitatea anti-KGB, desi se ocupa de toate tarile socialiste.

Contrele dintre serviciile secrete romane si cele sovietice au fost extrem de dure.

Colonelul in rezerva Ioan Rusan, fost sef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvaluia, intr-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, ca stia la ce sa se astepte.

„Rusii voiau sa ne termine. Va explic. In 1968, cand au intrat rusii in Cehoslovacia, i-au luat pe toti ofiterii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu fata la fisete si i-au impuscat in ceafa. Asta ne astepta si pe noi, ca noi aveam toata schema de spionaj sovietica din Romania si le stiam retelele.

Ei nu puteau supravietui cu retelele in Romania democratica infiltrate in viata politica, in stat, si noi sa stim cine sunt. Au gasit fisetele goale. Asa am scapat. (…) Dosarele noastre contineau probe asupra legaturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor romani, cat legaturile lor cu spionii sovietici, cu nume, functii, asta ii interesa cel mai mult“.

Cinci puncte ale operatiunii „Nistru“ 

Potrivit lui Pacepa, operatiunea avea cinci prevederi de baza:

1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un inalt ofiter roman recrutat de organele sovietice;

2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si in planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice in Grecia si Spania;

3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini, veniti in ajutorul lui Ceausescu;

4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

5) solicitarea interventiei militare a URSS, in cazul in care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

Unii observatori ai vietii politice din Romania sustin ca operatiunea „Nistru“ (Dnestr), conceputa in 1969, a reusit abia in 1989…

 

Surse: evz.ro; basarabeni-constanta.ro; bzi.ro

 

28/12/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Razboiul antibolşevic din Basarabia, dupa MAREA UNIRE

Foto:Membrii ai Sfatului Ţării in  sala în care s-a semnat la 27 martie 1918, Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia,fosta parte componenta a Tarii Moldovei), cu Tara Mama – Romania.

 Lupte antibolşevice după Unire (1918 – 1940)

Deja către sfârşitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curăţat de plaga bolşevică. Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanşă, a reuşit cu preţul unor lupte grele să cureţe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele ruseşti să fugă dincolo de râu, aducând liniştea şi pacea atât de necesară populaţiei basarabene greu încercate.

Nu mai erau bande de soldaţi care jefuiau, violau, incendiau şi omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldaţii români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiţi prin sate cu pâine şi sare, au fost invitaţi pe la cumetrii sau nunţi, ofiţerii români au năşit cupluri sau copii basarabeni, şi pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Ţăranii basarabeni erau lămuriţi acum, nu le mai trebuiau demonstraţii, se înţelegeau perfect în limba română cu aceşti soldaţi despre care lise spunea că sunt moşieri.

De fapt, în discuţiile, şezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt acelaşi popor, spre deosebire de stăpânii ruşi de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreţ ca şi pe un popor inferior.

 

Despre cultura românilor

În această idee trebuie menţionate scrierile autorilor ruşi care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, şi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizaţi“, prin cucerire bineînţeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior ţăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi şi noi comori artistice din sufletul ţăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, şi avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăţi din această veşnicie, din acest patrimoniu unic şi nepieritor al poporului român.

Toţi marii autori, scriitori, compozitori români, şi-au extras inspiraţia de la rădăcini, din arborele imens al creaţiei populare, care încă este departe de a-şi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca şi poporul român, „o enigmă şi un miracol“, după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet în 1953.

Marii noştri savanţi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noştri filozofi, mândria universităţilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran şi mulţi alţii, şi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie şi atât de necunoscută chiar şi astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?

Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizaţie înfloritoare. Legendele Olimpului au fost şi sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi.

Sunt eroi care luptă pentru biruinţa binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clişeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb şi mulţi alţii. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar şi cu personaje din creştinătatea timpurie, ca şi Sfânta Vineri. Nu prea ştiu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar şi în materie de legende şi balade cred că le suntem superiori.

Tot timpul ruşii, în cursul expansiunii lor şi-au motivat tendinţele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creştinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creştini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării” proletariatului mondial.

După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau româneşti, ideea civilizatoare a ocupaţiei nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât şi boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinţei continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur şi simplu de masacrare a acestor elite. Preoţi, învăţători, cărturari, intelectuali, toţi cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv ţărani înstăriţi au fost exterminaţi. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.

De ce nu au reuşit ruşii, cu aşa zisa lor civilizaţie superioară faţă de cea a basarabenilor, să asimileze populaţia basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învăţaţi ruşi care susţineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilaţi basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care şi cel mai sus menţionat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?

Răspunsul este simplu. O civilizaţie poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămăşiţele cumanilor sau ale slavilor. O civilizaţie inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca şi polonezii, erau cultural superiori ruşilor, aşa se explică rezistenţa lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcţionau nouă universităţi (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varşovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înfiinţate de români.

 

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriţi de ascendenţa şi apartenenţa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenţei faţă de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanţă istorică în inima tuturor românilor. Era logic şi firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenţie a Ucrainei faţă de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaţii din Sfatul Ţării o resping şi pe aceasta, se poate ca această pretenţie directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestaţi de bolşevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalţi, inclusiv de generalul Coandă, fostul ataşat român la curtea ţarului pe timpul războiului.

Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolşevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, şi lăsarea doar a unei garnizoane de 10 000 de oameni pentru paza depozitelor şi căilor de transport. Deşi au fost unele acorduri în faza iniţială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani.

Delegaţiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică” a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport şi multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniştească pe Aliaţi că armata română nu-şi împrăştie forţele şi va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales după ce ruşii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiţi să luptăm şi împotriva lor. Apoi, ţinând cont că eram siliţi să pornim negocierile de pace cu Germania şi Austro-Ungaria deoarece şi ruşii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înţeles că ar accepta Basarabia ca şi o compensaţie pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat şi cu pacea de la Buftea-Bucureşti după înfrângerea Austro-Ungariei şi Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjuraţi de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România şi Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură.

Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanţi) din diferite părţi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Ţării telegrame cu rezoluţii în care se cerea unirea cu ţara mamă România. La 27 martie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru şi 3 împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

 

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională.

 Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez.

Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor.

Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țărani basarabeni“, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească.

Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri.

Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa.

 Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța?

Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U.?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta

Romania Mare, Basarabia, Bucovina, Herta, Sudul Basarabiei, Ribbentrop - Molotov, Insula Serpilor, Tezaurul de la Moscova, Transnistria

 Harta Romaniei dupa Marea Unire

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin, 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi.

 Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski.

Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru.

În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică.

După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3 002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit.

În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920.

Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor.

Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.

Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși.

 La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar.

Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10 000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă.

Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi.

Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate“. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre.

Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200 000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea R.S.S. Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8 434 kmp cu o populație de 576 306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500 000 de moldoveni la stânga Nistrului.

 Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice“.

Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

 

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist.

 Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul.

Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.

Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932).

În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, S.U.A., unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela U.R.S.S. și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării.

La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri“. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de N.K.V.D. la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de N.K.V.D. și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev.

În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci.

 Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia.

A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată.

Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției“, cel al lui Ion Coman.

Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.

În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc.

Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.

La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare.

A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.

O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara“.

 

Bibliografie:

  1. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001;

  2. Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991;

  3. Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995;

  4. Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000;

  5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992;

  6. Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnică călăuză a țărănimii, editura Ulysse, chișinău, 2009;

  7. Istoria md.

31/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: