Raportul IICCMER asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990 despre implicarea lui Ion Iliescu în fratricidul din 13-15 iunie 1990

 

 

 

 

 

Fragment din Raportul IICCMER asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990 despre implicarea președintelui Ion Iliescu în crimele din 13-15 iunie 1990:

„Ion Iliescu este principalul responsabil al fratricidului din 13 iunie 1990, conform Rechizitoriului publicat în 27 iulie 2007 de Ministerul Public, întocmit de colonelul-magistrat Viorel Siserman şi confirmat de generalul-magistrat Dan Voinea din cadrul Secţiei Parchetelor Militare, pentru trimiterea în judecată a inculpaţilor militari pentru uciderea şi rănirea prin împuşcare a unor persoane la data de 13 iunie 1990.

Conform acestui rechizitoriu, Ion Iliescu a luat decizia reprimării din 13 iunie 1990, a coordonato personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii – ceea ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au facut altceva decat să execute ordinele directe ale lui Ion Iliescu şi ale colaboratorilor lui.

Cităm din rechizitoriul Justiţiei publicat în 2007:

« La data de 11 iunie 1990, ca urmare a unei hotărâri luate anterior de către şeful statului şi un grup de politicieni mai apropiaţi care îl sprijineau (în cadrul unei şedinţe care a avut loc la Scroviştea ), a fost convocată o şedinţă restrânsă la sediul Guvernului condusă de Ion Iliescu şi premierul interimar Petre Roman.

Potrivit documentelor aflate la dosar, la şedinţa care a început la orele 16.00, la Palatul Victoria, au mai participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de interne generalul Mihai Chiţac, şeful I.G.P. generalul Diamandescu Corneliu, ministrul apărării, generalul Victor Atanasie Stănculescu, şeful Marelui Stat Major generalul Vasile Ionel, şeful S.RI., Virgil Măgureanu, primarul general al Capitalei Dan Predescu, procurorul general Gheorghe Robu, prim-vicepreşedintele F.S.N. Nicolae S. Dumitru şi alţii. În această şedinţă s-a discutat despre eliberarea Pieţii Universităţii.[…]

Învinuitul general Mihai Chiţac a cerut ca poliţia să fie sprijinită de armată care să asigure împiedicarea pătrunderii populaţiei în piaţă după evacuarea acesteia. Generalul Vasile Ionel s-a opus cerându-i lui Ion Iliescu să nu implice armata în această acţiune, justificând că Ministerul de Interne poate să folosească o parte din cei peste 11.000 de militari din trupele de pază şi ordine.

Aceşti militari nu erau dislocaţi însă numai în Bucureşti ci şi în alte oraşe ale ţării. În această situaţie Ion Iliescu a decis să fie mobilizaţi şi aduşi în piaţă câteva mii de muncitori (4.000-5.000) care să staţioneze acolo până la normalizarea situaţiei, precizând ca pe lângă aceştia să mai fie pregătite pentru a interveni la nevoie încă unul sau două schimburi.

Sarcina de a pregăti şi aduce muncitorii în piaţă a primit-o N.S. Dumitru, toţi participanţii la şedinţă fiind de acord cu această soluţie.

Ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac, potrivit propriei declaraţii, a primit ordin de la preşedintele ales, Ion Iliescu, ca până a doua zi să întocmească un „Plan de Acţiune‖ pentru „eliberarea‖ Pieţii Universităţii, la această operaţiune urmând să participe pe lângă forţele Ministerului de Interne şi trupe (poliţie militară) ale Ministerului Apărării dar şi forţe antitero aparţinând S.R.I. ori altor structuri. […]
A doua zi, 12 iunie 1990, la orele 12.00, învinuitul, general Mihai Chiţac, s-a prezentat la primulministru Petre Roman care a fost de acord cu „Planul de Acţiune‖ pentru evacuarea pieţii, precum şi cu efectivele preconizate să participe la operaţiune ( peste 1600 de poliţişti şi 18 autobuze, precum şi efective ale poliţiei militare şi ale S.R.I.).

Potrivit declaraţiei învinuitului Chiţac Mihai, premierul Petre Roman a avut o discuţie telefonică cu Ion Iliescu după care i-a cerut ca în cursul serii să organizeze o nouă şedinţă cu şefii militari desemnaţi să participe la acţiune urmând să prezinte în detaliu măsurile de „eliberare  a pieţii.

Tot atunci învinuitul, generalul Chiţac Mihai a redactat „Planul de Acţiune‖ care pentru a nu fi deconspirat, la cererea lui Petre Roman, nu a fost dactilografiat. O copie după acest document a fost ataşată la declaraţia învinuitului Chiţac Mihai (vol. IX, filele 107-110). Potrivit menţiunii înscrise de învinuitul Chiţac Mihai „Planul de Acţiune‖ a fost „Întocmit pe baza Ordinului verbal al Preşedintelui ales al României Dl. Ion Iliescu, dat în şedinţa din 11.06.90 ora 16.00. Discutat şi aprobat verbal de Prim-ministru Guvernului Provizoriu- Dl. Petre Roman în şedinţa din 12.06.90 ora 12.00 . »

Conducerea represiunii împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii a fost făcută de Preşedintele României Ion Iliescu, care s-a implicat în organizarea şi instigarea forţelor de ordine.
Edificator în acest sens este chiar Jurnalul acţiunilor de luptă al Armatei, dar şi celelalte activităţi în care Ion Iliescu s-a implicat ca un comandant atât pentru militarii Ministerului Apărării Naţionale cât şi pentru militarii Ministerului de Interne şi ai Serviciului Român de Informaţii.

În faţa Comisiei parlamentare, Ion Iliescu e recunoscut că i-a catalogat pe manifestanţi ca fiind „golani‖ sau „bişniţari‖ şi că întreaga demonstraţie din Piaţa Universităţii a fost „de tip legionar‖. Ion Iliescu s-a arătat mândru de această constatare şi a declarat că nu regretă această apreciere a sa.

Referitor la cererea manifestanţilor de a avea un dialog filmat, în prezenţa presei, cu şeful provizoriu al statului Ion Iliescu, acesta a precizat în faţa Comisiei parlamentare că „n-a existat respingere a ideii de dialog, dar dialog. Eu ce am respins a fost un show televizat al unui spectacol gândit nu ştiu cum!

În faţa Comisiei parlamentare, Ion Iliescu a precizat că în capitală au venit 20.000 de mineri din Valea Jiului şi din alte bazine carbonifere ale ţării. Ion Iliescu le-a mulţumit acestora în 15 iunie 1990 în complexul expoziţional Romexpo.
Mobilizarea unor uriaşe resurse umane, financiare şi materiale, precum şi a unor uriaşe mijloace de reprimare pentru evacuarea câtorva zeci de manifestanţi care mai rămăseseră în acel moment în Piaţa Universităţii arată că înainte de 13 iunie 1990, principalul organizator al represiunii din 13-15 iunie 1990 a decis că acţiunea va fi îndreptată de fapt contra tuturor forţelor anticomuniste din România având ca justificare violenţele din 13 iunie 1990 făptuite – în majoritatea lor – de persoane care au acţionat la ordinul organizatorilor represiunii.

Ion Iliescu le-a cerut subordonaţilor din Frontul Salvării Naţionale să cheme în capitală forţe civile din judeţele în care tocmai au devenit deputaţi sau senatori, iar pe Nicolae S. Dumitru l-a însărcinat să cheme muncitorii de la uzina „23 August‖ şi de la alte mari uzine din Bucureşti pentru a acţiona în Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor anticomunişti.

Este de menţionat că Preşedintele Romaniei Ion Iliescu s-a implicat personal şi decisiv, transmiţând, prin intermediul posturilor naţionale de Radio şi Televiziune, în seara zilei de 13 iunie 1990, două comunicate (primul, consemnat în buletinul Rompres din 13 iunie 1990 pentru orele 19.35 şi al doilea, pentru orele 21.52). Primul comunicat, după ce expune sumar evenimentele petrecute în Bucureşti, se încheie cu următorul apel:

„Ne adresăm tuturor cetăţenilor capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegerile libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate.

Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi Televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită.

Cel de al doilea comunicat, adresat acum „tuturor forţelor democratice ale ţării‖, aduce precizări foarte importante, astfel că îl reproducem integral:

„În cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile poliţiei capitalei, Ministerul de Interne, şi Casei de mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost distruse un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice.

Încercările pompierilor şi forţelor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare. Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democrat, a ţării, la 20 Mai anul curent.
Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu
forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise.
Poate fi asimilată cu un apel şi luarea de cuvânt a preşedintelui României Ion Iliescu în acea seară la orele 22, în faţa mulţimii adunate în faţa sediului Guvernului şi Frontului Salvării Naţionale din Piaţa Victoriei, care, potrivit buletinului de ştiri interne Rompres, cuprindea printre altele următorul pasaj:

• […] la orele 21.45 primul adjunctul al ministrului apărării naţionale a raportat preşedintelui Iliescu că T.V.R. este în curs de eliberare iar la M.I. nu se poate acţiona în forţă deoarece sunt oameni de diferite tendinţe şi propune să se organizeze 3 detaşamente formate din paraşutişti, poliţie şi poliţie militară şi sprijinite de tancuri să

  acţioneze în direcţii convergente, după folosirea substanţelor lacrimogene cu ajutorul elicopterului, fără a se face uz de armă (vol II, anexa secretă, fila 194).

• la orele 22.00, preşedintele Iliescu a comunicat că în această noapte

  (13/14.06.1990), elemente turbulente vor încerca să pătrundă şi în alte obiective, aceştia având asupra lor arme şi muniţie; toţi militarii să aibă baioneta pusă la armă şi să se apere împotriva celor care atacă. Cei care atacă nu sunt revoluţionari, sunt contrarevoluţionari legionari. Această comunicare a fost transmisă la toate comandamentele de armă, la Armata I şi la Divizia 57 Mecanizată. […]

• la orele 01.35 primul adjunct al ministrului apărării, l-a informat pe preşedintele Iliescu despre situaţia din Bucureşti, relatând că sediul M.I. a fost eliberat şi ocupat de armată, că bandele de vandali sunt alungate (…). […].

  În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi militari din U.M. 01847 Buzău, în mod corect s-a apreciat că aceştia nu pot fi traşi la răspundere penală, întrucât, la fel ca şi trăgătorii de la sediul Ministerului de Interne au executat un ordin militar, legal în formă şi aparent legal în conţinut,

  fără ca ei să aibă posibilitatea, în condiţiile date de a nu-l îndeplini. Mai mult, ca urmare a informaţiilor primite de la cel mai înalt nivel, ei aveau convingerea că acţionează împotriva unei „rebeliuni legionare şi că trebuie să acţioneze ca atare‖. […]

  Este important de subliniat că decizia iniţială de reprimare a fost luată la cel mai înalt nivel şi a fost coordonată, personal, de către fostul şef al statului, Iliescu Ion. Faţă de acesta, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru participaţie improprie la aceeaşi fapte, prin rezoluţia

  din data de 19.06.2007. Planul de acţiune a fost elaborat din ordinul său şi, în calitate de preşedinte ales, a ordonat intervenţia militară, cu muniţie de război, TAB-uri şi alte forţe, împotriva demonstranţilor care se manifestau violent, depăşindu-şi atribuţiile prevăzute de art.

  82 din Decretul Lege nr. 92/1990. De asemenea, nu a fost luată o decizie cu consultarea Consiliului Militar Superior (ulterior denumit Consiliul Suprem de Apărare a Ţării). Nu există nici un Decret ori alt act, în baza căruia să se fi dispus alarmarea de luptă a unităţilor ori

  instituirea stării de urgenţă, aşa cum se prevede în art. 82, lit. g, din actul normativ anterior menţionat. Mobilizarea parţială sau generală a armatei putea fi declarată numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentuilui, în cazuri excepţionale, conform art. 82, lit. f din acelaşi Decret.

  Dreptul de a dispune alarmarea de luptă (atunci având indicativul „Ştefan cel Mare‖), îl avea exclusiv ministrul apărării naţionale, însă acesta nu era în ţară. […]

  Având în vedere aceste considerente, precum şi probatoriul administrat în cauză şi ţinând seama de decizia Curţii Constituţionale din 20.06.2007, prin care s-a statuat că art.3, alin 2 şi 3 teza întâi din Legea nr. 356/2006, pentru modificare şi completarea codului de procedură penală, precum şi modificarea altor legi sunt neconstituţionale, prin rezoluţia din 19.07.2007 s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl priveşte pe Iliescu Ion şi declinarea acesteia la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dându-se astfel eficienţă disp. art. 35, alin. 2 din C.pr.pen.

• În sprijinul tezei care susţine că responsabilitatea sub aspect penal revine liderilor decidenţi, sunt şi deciziile anterioare emise de Curtea Supremă de Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost condamnaţi Miron Cozma şi alţi inculpaţi pentru faptele comise în timpul mineriadelor din 1991 şi 1999. (Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 486/15.02.1999 şi Sentinţa nr.72/12.12.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5459 din 28.09.2005). Folosind o exprimare mai plastică, nu este de vină trotilul care explodează, ci acela (aceia) care dă (dau) foc fitilului. […]

  Este evident că atât fostul şef al statului Ion Iliescu, cât şi ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac ori adjunctul său generalul Andriţa Gheorghe, precum şi col. Costea Dumitru şi col. Constantin Vasile au fost lideri incontestabili, comandanţi sau superiori ai militarilor folosiţi în acţiunea de reprimare. Prin urmare, ei sunt cei responsabili de faptele săvârşite, fără vinovăţie, de către militarii folosiţi în acestă acţiune iar soluţia adoptată iniţial, fiind corectă, urmează a fi menţinută. »

  Aşadar, conform concluziei procurorilor independenţi, Ion Iliescu a fost principalul responsabil al crimelor din 13 iunie 1990.”

 

 Citiți în cele ce urmează raportul IICCMER integral:

 

 

 

Dă clic pentru a accesa raport_despre_fratricidul_din_13_15_iunie_1990.pdf

 

Publicitate

Mineriadele, terorismul de stat și infiltrarea neocomuniștilor la vârful conducerii României post – ceaușiste

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum a fost organizată și de către cine reprimarea demonstranților din Piața Universității din 14 iunie 1990? Ce se ascunde în spatele Mineriadei? Care sunt, rând pe rând, obiectivele vizate de inițiatori? Cum a fost încheiat, încă de pe atunci, parteneriatul dintre serviciile secrete – și în primul rând SRI – și procurori, având drept obiectiv surprimarea mișcărilor pro-Vest?

Cum a fost întârziat cu mulți ani drumul României către civilizație?

Ce nu trebuie să uite românii cu niciun preț?

Reprimarea demonstranților, care au participat la protestul maraton din Piața Universității în 1990, a fost o mișcare bine ticluită și bine pusă în practică iar scopul ei nu s-a rezumat doar la pedepsirea unui mare număr de tineri, cei mai mulți studenți, care au fost maltratați și apoi aruncați pentru a fi torturați în infernul de la Măgurele.

Atenție, cu ajutorul unor procurori, așa-ziși oameni ai legii, cu un profil asemănător, dacă nu chiar identic  cu al unora dintre procurorii de azi, care au lucrat și lucrează în binom cu SRI.

Ce obiective a avut demonstrația maraton din Piața Universității din 1990 la care au participat mai multe organizații ale societății civile în frunte cu Liga Studenților? În primul rând, a fost un semnal că românii nu mai vor să trăiască într-un stat de tip totalitar. Că doresc un regim pluripartit autentic, în care să-și găsească locul și alte partide decât partidul emanaților, numit atunci FSN.

Că România trebuie să se desprindă o dată pentru totdeauna din orbita Moscovei și să se deplaseze accelerat către democrațiile occidentale, încheind în acest scop parteneriatele necesare de tip euroatlantic.

Iar garanția îndeplinirii unor asemenea obiective ar fi trebuit să fie alegeri libere, o presă diversificată și liberă de orice fel de constrângeri, precum și existența unor televiziuni alternative, care să pună capăt în acest domeniu monopolului televiziunii de stat. Nu era prea mult, dar nu era nici prea puțin.

Sistemul s-a opus. Și a reacționat violent și pervers. Istoria consemnează faptul că Ion Iliescu, primul dintre emanați și jucător al Moscovei, este cel care i-a chemat pe mineri. Lucrurile stau și nu stau așa. În primul rând, e bine să se știe că minerii care au venit în trombă la București nu au fost decât o masă de manevră.

Ei au fost conduși încă din Valea Jiului, pe tot traseul de oameni ai Serviciului Român de Informații și ai serviciului secret al Ministerului de Interne, cunoscut sub numele de „Doi și-un sfert”.

Unii dintre ei erau îmbrăcați în civili. Cei mai mulți în uniforme de mineri. Minerii din Valea Jiului au putut fi ușor transformați într-o masă de manevră, pentru că imediat după revolta lor, care a avut loc câțiva ani mai devreme, Securitatea i-a infliltrat masiv pentru a-i supraveghea. Pentru a-i ține sub un control strict sindicatele minerilor de după 1989 au fost și ele confiscate de foștii și noii securiști.

În București, minerii au fost conduși nu numai în Piața Universității și la sediile partidelor, redacțiilor, presei libere și sindicatelor, ci și la domiciliile celor mai relevanți reprezentanți ai opoziției.

Fie politice, fie din sfera societății civile. Cei care îi conduceau erau lucrători ai celor două servicii secrete, transformate în poliții politice și în primul rând lucrători ai Serviciului Român de Informații, înființat la scurt timp după ce își făcuse mâna și se legitimase transformând Târgu Mureș într-un poligon al conflictelor interetnice.

 

 

 

 

                 Foto: Virgil Măgureanu, primul director al SRI

 

 

 

 

Minuțiozitatea cu care așa-zișii mineri au scotocit Bucureștiul în căutarea victimelor, precizia cu care au acționat demonstrează că în decembrie 1989 Bucureștiul a fost luat cu asalt de fapt de niște trupe de comando, care au dezlănțuit terorismul de stat împotriva unei mase semnificative de cetățeni.

Fără a mai intra în alte detalii, care sunt până la urmă accesibile oricui dorește să vizioneze documentarele vremii, mai consemnez doar faptul că infernul de la Măgurele a reprezentat un uriaș loc de detenție ilegal și de tortură pentru sute de tineri, care nu avuseseră altă vină decât aceea de a lupta pentru mai multă libertate.

Consecințele vizate de inițiatorii acestei operațiuni de terorism de stat erau însă mult mai ample decât simpla reprimare a unei mișcări de protest. Iar asupra acestora mă voi opri succint în cele ce urmează.

1). În 1990, înainte de Mineriadă, cu toate că lumea liberă era conștientă de faptul că la putere venise un fost comunist, prins de mulți ani în plasa sovietică, porțile pentru România se deschiseseră larg, astfel încât nimic nu ne-ar fi oprit să intrăm în primele valuri în Uniunea Europeană și NATO.

Ei bine, acest drum pro Vest trebuia blocat cu orice preț. Uniunea Sovietică, încă nedestrămată, încerca tot posibilul pentru a menține statele din fostul lagăr socialist în sfera de influență a Moscovei. Din punctul de vedere al Moscovei, obiectivul era legitim.

Nu însă și din perspectva cârpelor KGB-iste care s-au instalat la putere în România.  Pentru a îndepărta România de traseul ei către Vest, trebuia declanșat un eventiment cu adevărat șocant pentru democrațiile occidentale. Așa-zisa Mineriadă din 14 iunie, maltatarea cu bestialitate a studenților, devastarea ziarelor și sindicatelor, toate acțiuni atribuite în mod fals minerilor, dar în realitate regizate minuțios de cele două servicii secrete, și-au atins obiectivul. Șocul a fost imens.

2). Era necesar un impact vizual de o intensitate maximă. Acesta nu putea fi realizat exclusiv prin relatarea vânătorilor bestiale de studenți desfășurate în cel mai important centru universitar al țării. Se cerea ceva mai puternic.

Și astfel, fapt pe care l-am dezvăluit și l-am documentat în mod minuțios, în timp ce demonstranții pașnici defilau prin fața televiziunii, exprimându-și protestul în după-amiaza zilei de 13 iunie, după ce greviștii foamei fuseseră bătuți cu sălbăticie, pe intrarea din spate de pe strada Pangrati au pătruns în televiziunea lăsată în mod special cu porțile deschise circa 20 de tineri vânjoși, înarmați cu ciomege.

Ei veniseră cu un camion și fuseseră dotați cu respectivele ciomege de o întreprindere numită Didactica din subordinea protocolului de stat, întreprindere care în epoca ceaușistă organiza tot ceea ce înseamnă partea vizuală a manifestațiilor comuniste.

Am publicat până și nota de comandă pentru respectivele bâte cu care a fost dotată echipa de comando care a pătruns în forță în televiziune, spărgând ferestre, făcând zgomot și gălăgie și creând impresia că televiziunea publică ar fi fost atacată de demonstranți.

Și imediat s-au deschis și porțile intrării din față, de la blocul turn, iar demonstranții aproape au fost invitați înăuntru. Pentru ca în scurt timp să fie maltratați sub pretextul că atacaseră televiziunea, de reprezentanți ai detașamentului de cercetare-diversiune dizlocat în București în aceeași zi în mod premeditat. Și această înscenare și-a atins obiectivul.

3). Dacă a mers o dată, merge de mai multe ori. Pentru ca soarta României să fie pecetluită, au mai fost conduși încă o dată minerii la București, de aceași sforari, în scopul de a debarca prin violență, în mod neconstituțional, Guvernul Roman, care devenise prea reformist după gustul lui Ion Iliescu, lui Bârlădeanu, lui Marțian Dan și altor pioni manevrați de Moscova.

Dacă Guvernul Roman, cu Adrian Severin la portofoliul reformei, nu ar fi fost debarcat, România trecea încă de atunci la convertibilitatea leului, declanșând abrupt procesul de liberalizare economică și de trecere la economia concurențială de piață. Așa ceva nu trebuia să se întâmple.

Și, din nou, aparent sub forma îndreptării unui segment al populației, minerii contra altor segmente ale populației, cetățenii care visau la euroatlantism, serviciile secrete create ca poliție politică și-au făcut datoria. Drumul României spre Vest a fost întârziat mulți ani. Nici măcar nu a mai putut intra în familia statelor de la Vișegrad, pentru ca împreună cu acestea să încercăm asaltul NATO și UE.

Teroriștii care au acționat în spatele autorității de stat în 1990 și care au produs un rău incalculabil României, sunt cei care ulterior au preluat în mâini ferme pârghiile economiei și pârghiile puterii politice și au creat până la urmă România care nu ne mai place azi. Și pe care începând de la acea Mineriadă, au părăsit-o milioane de oameni în sufletul cărora speranța a fost ucisă.

 

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog